MOTIVAŢIE:
(din A doua epistola catre hunedoreni)

Timpul nu aşteaptă, este inamicul imbatabil al tuturor. Timpul este ireversibil, sensul fiind implacabil spre „finish”. Cu metodele actuale, nu cunosc să se poată realiza o călătorie în timp. Călătoria virtuală este generată de noi înşine şi ea se numeşte amintire. Amintirea este un spaţiu virtual, trăit, în care putem să deformăm din motive omeneşti unele date ale scenariului.
Trecutul este amintire, mărturisire, istorie, documente, etc. Trecutul poate reveni oricând în realitate, el poate transmite semnale modificatoare de conştiinţe şi destine. Amintirea ca amprentă a unui eveniment trecut, poate genera pasiune şi emoţie, fiind singura metodă care ne poate cufunda în trecut.
Prezentul este o entitate, cea mai fragilă. Prezentul permite transformarea viitorului în trecut. Analizând trecerea anilor, a vieţii, îmi pun problema dacă există prezent, sau timpul se derulează între viitor şi trecut. De aceea, popoarele care şi-au evaluat şi apreciat trecutul au avut viitor, evoluând cu înţelepciune în prezentul trecător.
Viitorul este izvorul nesecat de viitoare amintiri.
Viaţa nu este un spaţiu limitat de naştere şi moarte, conţinutul ei este plin de căderi şi înălţări. Este greu să defineşti într-o frază noţiunea de viaţă. De aceea înţelepţii lumii au studiat biblioteci de tăbliţe scrise pe lut, papirusuri, epistole, scrieri pe piatră, informaţii pictate, textele semite, Vechiul şi Noul Testament ca esenţă a inspiraţiei divine, cărţi vechi şi documente fără a o caracteriza complet. Viaţa, pentru mine, nevrednicul laic, este un dar de la Dumnezeu, este un spaţiu energetic, un N - dimensional care trebuie trăit la maxim. În momentul naşterii nici nu am putea refuza acest cadou. Cred că nu este nimic mai frumos în această lume ca viaţa, care ne dă şansa de a conştientiza lumea.
În această viaţă am cunoscut oameni de care mi-a fost drag şi pe care îi îndrăgesc şi acum, chiar dacă ei nu mai sunt. Doresc tot timpul, chiar dacă mă mint, ca ei să fie printre noi. Nu vom ştii niciodată cu certitudine dacă moartea este un final sau doar o trecere. Deşi moartea, ca final, îmi displace. Accept finalul vieţii, fiind o realitate independentă de mine, care trebuie să ne transcende într-un alt spaţiu energetic, un alt univers. Fiindcă, dacă nu credem că ISUS a înviat, totul este zadarnic.
Pasiunea este una dintre flăcările vieţii fiinţei umane, ea generează căderi şi înălţări, dar poate însufleţi cele mai benefice fapte. Pasiunea este reactivul care poate mistui fiinţa umană pentru un ţel. Ea poate fi indusă sau dobândită şi, de aceea, efectele ei sunt diferite. Inginer fiind, am iubit istoria, chiar pot spune am făcut o pasiune, m-am ferit tot timpul de a face aprecieri la adresa adevărului istoric, am considerat că acest avatar este exclusiv al istoricilor şi de aceea, această carte nu este o carte de istorie tradiţională, ci ea este rezultatul dorinţei inginerului de a ordona evoluţia tehnicilor de obţinere a fierului într-un habitat cunoscut.
Cartea este modul în care am ales să-mi exprim pasiunea despre trecut şi amintiri. Cartea nu este completă dar, odată scrisă şi publicată, nu îmi mai aparţine, ea este a celor ce au răbdarea de a o citi, poate fi atacată, criticată, completată. Cu siguranţă istoricul, deţinătorul adevărului despre trecut, va critica vehement impardonabila violare a unui domeniu al ştiinţei de un practicant al ştiinţei aplicate. Nu mă voi supăra, ce este scris trebuie forfecat, iar alinarea mea va fi dezbaterea. Şi totuşi, am să-mi cer scuze, nu apreciez munca solitarului decât în atletism, alergătorul de cursă lungă sau maratonistul, care luptă de unul singur cu timpul cu spaţiul şi cu el însuşi. Consider team-ul ca fiind grupul multidisciplinar mai reconfortant pentru vremurile actuale. Grupul multidisciplinar poate prezenta o garanţie a consistenţei unei lucrări.
Am apreciat ingeniozitatea şi iscusinţa meşterului fierar care a transformat natura în unelte. Aceasta mi-a indus un interes de scormonitor în practica fierăritului. Cu siguranţă vacanţele de vară petrecute lângă bunicul meu Gheorghe Dărămuş, meşter fierar în satul Ţelna (jud.Alba), când urmăream spectacolul modelării fierului, a avut o influenţă asupra pasiunii pentru istoria fierului. În timpul şcolii în subconştientul meu s-a înregistrat o nouă amprentare pasională: ISTORIA. Ultima clasă de şcoală generală, clasa a VIII-a a fost şi ultimul contact cu istoria, fiindcă parcursul meu a fost legat de tehnică, Liceul Industrial, clasa de Termotehnică (1971-1976), Politehnică (1977-1982), iar în acest segment de educaţie tehnică, istoria nu se preda[1]. Cele două amprente pasionale au rămas latente în subconştientul meu până în 12 iunie 1984, când în deschiderea Sesiunii de comunicări ştiinţifice dedicate aniversării a 100 de ani de la pornirea primului furnal la Hunedoara[2], ch. Nicolae Chindlăr a ţinut o prelegere introductivă referitoare la istoria fierului la Hunedoara.
Scrierea acestei cărţi pentru mine a fost o călătorie în timp, cu ajutorul amintirilor proprii dar şi utilizând imaginaţia proprie alimentată de trecut (documente, materiale bibliografice consultate şi fapte istorice). Este greu să-ţi imaginezi ceea ce nu poţi cuprinde. Dar călătoria mea a fost susţinută şi de dese incursiuni în locurile cheie ale acestei istorii. Trebuie amintite desele excursii şi drumeţii de documentare la : Popeasca din Cinciş - Villa Rustica; cetăţile dacice din Munţii Orăştiei; Valea Fierului Densuş, Valea Caselor, zona Ghelarului, pădurea oraşului din Teliuc; locurile în care au existat fierării de pe văile Cernei, Govăjdiei, Runcului şi Zlaştiului; amplasamentul furnalului de la Topliţa cu feeria zonei, furnalul de la Govăjdie unde am dormit noaptea în campusul sportiv din vechiul amplasament al Oficiului de Furnale şi Forje ale Transilvaniei, Muzeul Castelul Corvinilor şi Muzeul Fierului. Se pot scrie şi spune multe, dar istoria fierului hunedorean trebuie să fie rescrisă[3] de un trăitor al acestor canoane.
Cartea a fost începută la Hunedoara şi finalizată la Reşiţa, în Banat[4]. Este greu exilul[5], fiindcă, doar departe conştientizezi trecutul, care altfel trece neobservat. Trecutul
prin amintire transformă exilul într-un purgatoriu care te face să te judeci pe tine şi să conştientizezi valoarea a ceea ce nu mai ai. În Banat, muncind cu sârg la revigorarea uzinei siderurgice, am reuşit să înţeleg foarte bine cuvintele „Ce vremuri şi ce oameni mai erau, pe când[6].... „
Pasiunea pentru istorie m-a adus în contact cu persoane agreabile, cu care am rămas prieten. Voi pomeni aici doar pe: Pilu Găină[7], Sabin Adrian Luca, Florin Draşoveanu, Valeriu Sîrbu, Ioachim Lazăr, Nicolae Cireşer, Nicolae Pilly, Mircea Dan Lazăr, Cristian Roman, Rusalin Işfănoni, Diaconu Dragoş, Irina Iamandescu, Rudolf Graf, Hans Rieser, Peter Zimmer,Martin Olaru, Werner Kremm, Constantin Gruescu, Gheorghe Alimpescu, Ioan Lupu.
Profesia de metalurg m-a adus în contact cu personalităţi ale siderurgiei: Silviu Samoilescu, Sabin Faur, Iosif Tripşa, Ioan Dragomir (coordonatorul meu de doctorat), Nicolae Murguleţ, Otto Adler, Petru Ianc, Mircea Penescu, Gheorghe Pogea, Costache Trotuş, Constantin Catrinoiu, Teodor Hepuţ, Petru Opriş, Dumitru Bobârnea, Dorin Dobrovici, Aurel Jurj, Gică Rădulescu, Silvia Vacu, Mariana Nicolae, Nicolae Păcuraru, Maria Petrescu, Suzana Gâdea, Avram Nicolae, Liviu Jucos, Iosif Vaida, Stefan Krisboi, Francisc Weber, Doru Gaita, Ionel Dobrin, Gheorghe Amititeloaie, Ion Ionescu, Alexandru Nemet, Mihai Curcubătă, Ştefan Tripşa, Gianfranco Gianfranchi, precum şi cu anonimii lucrători din siderurgic, etc.

PS:
Deşi hunedoreni nu au dus lipsă de caractere şi inteligenţă nu au putut trece peste orgoliile perdante de a reabilita şi reactiva numele acestei cetăţi: Eisenmarkt (limba germană), VaidoHuniad (limba maghiară), Hunedoara (limba română). Eu cred că toţi avem dreptul şi locul în această cetate. O zic nu din cosmopolitism, o zic fiindcă asta este istoria Hunedoarei, cu maghiari, cu români şi cu germani. Va ramâne în programul meu de viaţă o bilă neagră, nemeritată într-o Românie care se vrea europeană.




[1] În anul III de politehnică,1980, se făcea Istoria PCR.
[2] 12 iunie 1984 , sesiune care a avut loc la Casa de Cultură
[3] În viziunea mea, ch. Nicolae Chinler a scris prima istorie a fierului la Hunedoara.
[4] Ultimile rânduri au fost scrise la Dusseldorf, la târgul de siderurgie numit Metec, 12 - 16 iunie 2007;
[5] M-am considerat (mai în glumă) tot timpul la Reşiţa (deşi cinstit să fiu mă simt bine aici, iar oraşul m-a adoptat, adică sunt şi eu bănăţean, altceva este exilul , este evident....) ca fiind în exil, plecarea mea din Hunedoara fiind determinată de comportamentul primitiv al colegilor din managementul indian de la Ispat Siderurgica (acum MittalSteel Hunedoara) la care s-a adăugat oferta facută de TMK de a lucra pentru ei. Hunedorenii nu au meritat un asemenea tratament impus mai mult politic, fiindcă uzina a fost o şcoală model şi fanion din toate punctele de vedere pentru siderurgia românească.
[6] Parafrazându-l pe marele Creangă.
[7] Care ma sprijinit cu sufletul cu gandul şi cu colectia personala de fotografi vechi.