Reflectie asupra unui tezaur dacidin fier, de la Piatra Rosie

Hunyade Corvin de Inidoara- lumina lumii

Hunyade Corvin de Inidoara- lumina lumii

varianta scribe:
http://www.scribd.com/doc/56912228/Corvin-Huniade-de-Inidoare-1?secret_password=g92lhfutb9u4du4h7u2

Lucrare prezentata la Simpozionul de Hermeneutiva de la castelul Corvinilor Hunedoara, 2010

Ioan Romulus


1. Localizare, generalitati : Hunedoara, Inidoara , Eisenmarkt , VajdoHunyad
Hunedoara este amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani demonstrând că arealul hunedorean a fost intens locuit odată cu perioada neolitică
Puţine oraşe din lume pot demonstra o vechime şi o continuitate neîntreruptă de şapte milenii. Cu aproximativ 7000 de ani î.e.n., regăsim urme ale civilizaţii Starcevo-Criş, apoi au urmat în ordine cronologică culturile Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Bronzul timpuriu, Wietenberg, Igriţa, Hallstatt A-B, Basarabi, dacică. Toate au fost descoperite în săpăturile efectuate în dealul Sânpetru
În punctul Dealului Sânpetru, pe vârful acestuia, se află o fortificaţie de pământ cu val şi şanţ dintr-o epocă neprecizată cronologic şi cultural) , [3] resursele minerale diverse ale microzonei au fost factorii motivanti a evolutiei vietuirii si a creatiei tehnice, constructia monumentelor, asa zis arheologice, satul, orasul, cimitirul si incinta sacra.
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). La prima examinare a artefactelor găsite am înclinat să credem, împreună cu C.Roman , că ne aflăm în faţa descoperii unui cuptor de producere a bronzului, fapt eronat consemnat într-o lucrare a autorului. După studii aprofundate asupra descoperiirii, lipsa unei arderi la temperatură înaltă , s-a optat pentru încadrarea acestui complex corespunzând culturii Basarabi, ca funcţionalitate, în categoria gropilor menajere, care depozita resturile unui cuptor de redus minereul .
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). Punctele arheologice hunedorene intrate în literatura de specialitate poartă următoarele denumiri: Cimitirul Reformat, Grădina Castelului, Biserica Sf.Nicolae, Judecătorie si Dealul Sânpetru .
Datele actuale, care completează vechile descoperiri din zona Hunedoarei, demonstrează că, în cuptoare ca cel prezentat, se putea obţine atât bronz cât şi lupe de fier, întrucât condiţiile termodinamice de a stimula reacţiile de reducere sunt aproximativ identice. Momentul la care este încadrat acest cuptor este Hallstattul timpuriu, mai precis Hallstatt A(sec. XII-XI î.e.n.), perioadă ce corespunde maximei dezvoltări a metalurgiei bronzului în zona Transilvaniei şi care este percepută ca o fază de tranziţie spre epoca fierului .
Valea Cernei, lărgindu-se în zona Hunedoarei, a favorizat dezvoltarea la gura văii a unei aşezări care să dea posibilitatea locuitorilor din munţi să vină cu produsele lor, în primul rând cu fier, spre a-l oferi în schimbul grânelor şi al altor produse de la şes. În acest fel s-a dezvoltat Hunedoara ca loc de târg al fierului . Acest fapt a determinat dezvoltarea, în jurul acestei profesii, a fierăritului, şi a altor meşteşuguri legate de necesităţile comunităţii. Domeniul Hunedoara devenea astfel locul de întâlnire a negustorilor de metal care la rândul lor aduceau marfă pentru comercializare, circulaţie monetară, un anumit model de viaţă şi ştiri în urbe. Toate acestea au gravitat atomic în jurul fierului şi a cetăţii până în zilele noastre .
Originea denumirii orasului de Hunedoara vine de la, cuvantul arhai: hunie = palnie , vale care se ingusteaza, in grai arhaic, care s-a transformat in graiul padurenesc in Inidoara. Terminatia oara vine cu siguranta de la var – cetate in limba maghiara, alterarea s-a produs mai tarzie, padurenii transformand var in oara in timpul pronunta.
huníe (-íi) s.f. – Pîlnie. – Mr. hunie. Bg., sb. hunija, din ngr. χουνί ‹ gr. χῶνος (DAR; Conev 39), cf. tc. huni .


2. Ioan Huniade, Iancu de Hunedoara , Ioan Corvin , Ioannes Corvinus, Hunyadi János, Johann Hunyadi, Ján Huňadi

Dania regală din 18 octombrie 1409 a regelui Sigismund, atestă dăruirea posesiunii regale Hunedoara, ac Nove Nostre Donationis titulo, lui Voicu (Wayk filius Serbe), fiul lui Şerb, Mogoş şi Radu, fraţii lui Voicu, unui alt Radu, văr cu ei din partea tatălui şi lui Iancu, fiul lui Voicu (viitorul Iancu Ioan de Hunedoara) . „Noi Sigismund, rege al Ungariei…- glăsuieşte printre altele hrisovul - dăm, dăruim şi hărăzuim lui Voicu, fiul lui Şerb – şi rudelor sale printre care şi fiul său Iancu pentru strălucitele sale merite militare, domeniul regal, fâneţele, păşunile, pădurile, apele şi eleşteele, după vechile şi adevăratele ei hotare.“ Punerea în stăpânire a avut loc la 28 octombrie, iar forma orivilegiată a daniei a fost emisă la 10 februarie 1410 .

Actul din 1409 ne face să credem că familia lui Iancu Ioan era o familie mult mai veche prin datele referitoare la relaţia cu comitele de Timiş, Filippo Scolari de Ozora. Ipoteza este întărită, de regele Mathia, care evidenţiază rolul lui Scolari „acest excelent comandant l-a învăţat pe tatăl meu primele lucruri din meşteşugul războiului şi sub severa sa educaţie a devenit mai întâi cel mai viteaz oştean, apoi căpitan şi de un izvor italian care spune că florentinul aflat în slujba lui Sigismund de Luxemburg este giovanetto allevato, Iancu Ioan de Hunedoara”.
Posibil ca acest act, de care este legată sărbătoarea Zilei Hunedoarei astăzi, să fi reprezentat o întărire a unei donaţii făcute înainte de data acestui act. În timpul lui Iancu Ioan Corvin de Hunedoara localitatea capătă o dezvoltare pe care nu o avusese înainte; devine târg (oppidum), iar cetatea se transformă în castel. Originea, religia şi numele lui Iancu Ioan Corvin au fost terenul de dispută a multor istorici, atât de origine română cât şi maghiară. O concluzie se impune să precizăm că Viteazul Iancu Ioan de Hunedoara a fost hunedorean, născut român, zis românul (dictus Olah) , a făcut carieră ca Voievod al Transilvaniei şi Guvernator al Ungariei, dar în primul rând, lucru care l-a făcut nemuritor, Iancu Ioan Hunyadi este apărătorul creştinătăţii europene, este cruciatul de sânge românesc din Inidoara (Huniadi) . În Istoria Românilor Nicolae Iorga îl caracterizează astfel: „Coborâtor din cnezi, fiu al ţinuturilor celor mai primejduite, ţăran rămas aşa până la sfârşitul vieţii sale, cu tot catolicismul său, cu toate călătoriile în Apus şi cunoştinţa împrejurărilor italiene, cu toată căsătoria cu o sălăgeancă de neam nobil, Elisabeta, el şi-a pus înainte de un scop, pe care l-a urmat cu toate puterile sale şi cu toate mijloacele rasei, ale celei robite, de care se ţinea, şi ale celei libere, cu care a făcut pact de alianţă şi chiar legături de familie, şi nu numai să asigure liniştea Ardealului necontenit atacat la toate pasurile, ci să împiedice asemenea încercări printr-o serie de ofensive, de acte de cruciată, mergând până la capăt, în fund cu mijirea cupolelor Constantinopolului imperial, de atâta vreme primejduit şi el.”

Pentru noi, hunedorenii important este că Iancu Ioan Hunyadi aparţinea unei societăţi medievale în care originea etnică nu are importanţă. Din acest motiv, nici românii, nici maghiarii nu au greşit şi nici nu vor greşi vreodată, dacă vor continua să şi-l revedice, el le aparţine în egală măsură . Orgoliile naţionale trebuie înfrânate şi trebuie să înţelegem ambiţia comună a două etnii europene de a atrage un personaj istoric european de talia Iancului numai de partea unei baricade. Ce s-ar întâmpla astăzi cu multe personalităţi din lumea sportului european, dacă am aplica aceeaşi gândire!?? Până la urmă trebuie respectată alegerea unui individ într-un moment istoric oarecare ţinându-se cont de contextul religios, politic, geografic, socio-economic, etc. În pofida multitudinii de supoziţii, istoriografia română şi cea maghiară, cu alte cuvinte cele direct interesate în limpezirea problemei, au ajuns la o concluzie comună conform căreia familia „de Hunedoara“ a fost de origine română . Părerea personală a autorului asupra originii familiei Hunedorenilor este că aceasta trebuie căutată în ţinutul cuprins între comitatul Hunedoarei, Cinciş, Densuş, Râul de Mori şi Banatul din imediata apropiere a Porţilor de Fier ale Transilvaniei. Dorinţa unor istorici de al importa pe Hunyade din familiile româneşti cu originea sănătosă a sudului României trebuie înţeleasă în contextul disputelor crizei româno-maghiare, depăşite în prezent.
În cazul Corvinilor trebuie ţinut cont de situaţia specifică a Transilvaniei în secolul al XV-lea, specificitate care se menţine într-o oarecare măsură şi în vremea noastră, lucru care este greu de înţeles astăzi de unii contemporani din sud. Trebuie precizat faptul că în Transilvania secolului al XV-lea, coexistau două biserici: bizantină şi romană, cele două religii se aflau într–un conflict neîncetat pseudodoctrinar .
Catolicismul având de partea lui instituţiile şi puterea politică şi ortodoxia o forţă pasivă eficace, bazată pe puterea credinţei şi a toleranţei. Concomitent peste aceast absurd război fratricid al credinţei se suprapune mişcarea de unire a celor două biserici , care culminează cu Sinodul de la Florenţa care promulgă solemn unirea în 6 iunie 1439. Trebuie ţinut cont de propagarea hotărârii unirii celor două biserici creştine într-o Transilvanie cu vorbitori de limbă latină, care ascultau în biserică liturghia în limba slavonă, necunoscută şi greoaie.
„Iancu Ioan Corvin alături de Matia Corvin a contribuit efectiv la anii de glorie ai istoriei medievale al regatului Ungar. Iancu Ioan Corvin de Hunedoara a fost şi el creaţia unei provincii care era dominată de contraste de diverse tipuri . Hunedoreanul a fost legat atomic de domeniul său şi de Transilvania, ajungând un important apărător al creştinătăţii europene. Iancu Ioan vine în contact cu Renaşterea , în toate manifestările vieţii sociale, politice şi culturale , care trebuie să-l fi influenţat în mod benefic. De aceea se cade ca istoricii să scrie biografia lui Iancu Ioan de Hunedoara prin prisma Renaşterii, acceptând noile realităţi europene al anului 2000.”
Iancu Ioan Corvin de Hunedoara, marele voievod transilvănean, a facilitat dezvoltarea acestui meşteşug pe domeniul Hunedoara, cu atât mai mult cu cât domeniul se afla în posesia familiei Corvinilor. Fiul acestuia, Mathia Corvin, regele Ungariei, a încurajat meşteşugul fierarilor prin reducerea şi scutirea acestora de impozite .
Viitorul Mare Cavaler, trimis la Florenta sa studieze, tehnica de lupta florentine, regulile castelor cavaleresti , a intrat inevitabil in contact cu ideile renasterii si a umanismului, care au produs in mod normal o transformar a mentalitatii comune in regatul maghiar si a format o mentalitate lumianta militanta tipica pentru ideile cruciadei tarzii . Huniade vine în contact cu Renaşterea, în toate manifestările vieţii sociale, politice şi culturale ,…, care trebuie să-l fi influenţat în mod benefic, creand premizele unui luminat . Intr-o scrisoare adresata lui Ulrich de Cilli, 1453, Iancu, spune: Eu caut adevarata noblete in inima umana , nu altundeva, parafrazand ideile marelui Petrarca.
Hunide i-a cunoscut si s-a afalt in contac cu :
• Umanistul Poggio Bracciolini, care spunea dspre el: sapientia et humanitate- care costitue liantul spiritelor luminate ale epocii.
• Ducele Milanului Fracesco Sforza;
• Dogele Franceso Fosecari il denumea in scrierile sale prieten;
Cariera politica a lui Ioan Huniade a fost: una carriera rinascimentale… in tutto e per tutti
Cariera militara a ramas imortalizata in biblioteca Florentei: Sederea italiana a lui Hunyadi Janos .

Intr-o scrisore catre Siennea a magistratului Bracciolini, Huniade este descris: Givanni Vaivoda, riputassime et gloriossimo capitano, piu che qualumache altro de nostri tempi
Huniade, fiind recunoscut in vremea s-a ca cel mai mare comandant militar al Ungariei medievale. Fapte care ne dau dreptul sa-l considera pe Huniade ca fiind : cel mai mare strateg militar al Europei Centrale si de Sud –Est.’’ .
A fost curtat toate ordinele cavaleresti active pentru o noua batalie a Bizantului : atacul la rege(Mahomed al II lea) nu se putea face decat cu cavalerul/ nebunul... adica Huiande.Cea mai clasica dovada este Ioan de Capistrano, calugar franciscan, sustinatori ai cruciadelor, pionul de sacrificiu a papa Calixt al III-lea. In dealul Sanpetru era o capela catolica cu hramul Sf. Petru.
Huniade era cavalerul/ nebunul , pt ca era in coasta turcilor si cu posibilitati maxime de deplasare si concentrare militara, avand o tehnica de lupta foarte eficienta intr-un spatiu geografic redus in comparatatie cu Europa crestina

Batalia Belgradului, 22 iulie 1456, in centrul imaginii Ioan de Capistrano, iar in stanga cu sabia ridicata Huniade.

Huniade a murit, pe 11 august, de ciuma, la Zemun, in apropiere de Belgrad, ia cateva luni mai tarziu se stinge si Giovanni de Capistrano. Ioan (Iancu) de Hunedoara a fost inmormantat in Catedrala Catolica din Alba Iulia, iar pe piatra sa funerara sta scris: “S-a stins lumina lumii!”.
In urma acestei batalii, papa Calixt al III-lea l-a numit pe Ioan (Iancu) de Hunedoara “atletul cel mai puternic – unic – al lui Christos”.

Printr-o enciclica papala, in fiecare zi, la ora 12, se trag clopotele bisericilor catolice din toata lumea in memoria lui Ioan (Iancu) de Hunedoara, chemand credinciosii la recitarea rugaciunii “Angelus”. La Vatican, momentul rugaciunii Angelus este public duminica si in timpul sarbatorilor religioase, cand pelerinii se strang in Piata San Pietro pentru a recita rugaciunea impreuna cu Sfantul Parinte.
La 554 de ani de la moartea sa, Ioan de Hunedoara este in ¬continuare pomenit in toate ¬bisericile catolice din lume. In Romania, din pacate, nu se da o atentie prea mare personalitatii sale istorice impresionante: cateva strazi din diferite orase ale tarii ii poarta numele, un colegiu o fundatie culturala din Hunedoara. De aceea se cade ca istoricii să scrie biografia lui Iancu Ioan de Hunedoara prin prisma Renaşterii, acceptând noile realităţi europene al inceputului de secol 21.


3. Simbolistica hunedoareană.
Simbolurile , legendele si heraldica Huniazilor, o întâlnim in castelul de la Hunedoara, ctitorit în cea mai mare parte de Iancu de Hunedoara, castel care a fost reşedinţa familiei CorvineştilorVoievodatul Transilvania a fost fondat de celebrul căpitan Ioan Iancu Corvin de Hunedoara. Din toţi întemeietorii de principate, Hunyade a avut rolul politic cel mai evident. De altfel, ceilalţi sunt legendari, în timp ce el este istoric.
El pare să fi fost nu numai un rosicrucian, ci un Rose – Cruce. Căci el a atins şi chiar a depăşit starea de om primordial este foarte probabil, dar nu credem că acest nume
rezervat iniţierii se potriveşte unui misionat al unui Centru daco – hiperborean. Familia de origine a renumitului căpitan este a simplului cneaz Voicu zis Corvinul.
Supranumele, după legendă, are originea: Voicu, soţia sa şi Iancu Ioan, erau plecaţi în călătorie. Obosiţi, ei se odihneau sub un arbore, unde nu întârziară să adoarmă. Singur, micul Iancu Ioan a rămas treaz. El pleacă din braţele mamei sale, scoase inelul de aur din degetul tatălui şi începu să se joace cu el. Trecu un corb care fură inelul din mâinile copilului şi zbură cu el. Copilul începu să plângă, trezindu-l pe tatăl său; acesta ucise pasărea cu o săgeată ; corbul ucis lăsă să cadă inelul. În amintirea acestui fapt, familia de Hunedoara, Huniazii , luară ca blazon un corb ţinând un inel de aur în cioc şi supranumele Corvinul. Familia va fi înnobilată în 1409, de către regele Sigimund de Luxemburg, fiindu-i dăruite domeniile şi castelul Hunedoarei ca o recunoaştere a serviciilor aduse regalităţii. În acelaşi an familia primea şi binecunoscuta stemă înfăţişând corbul cu inel în cioc. Prin diploma regelui Ladislau al V-lea Postumul din 1453, această stemă, simbolizeaza vitejia dovedită de Iancu de Hunedoara pe câmpul de luptă.
Cea mai monumentală reprezentare a blazonului lui Iancu de Hunedoara se află pe timpanul portalului scării spirale construite în 1453. Scara spirală construită într-un turn, conduce la etaj la „Sala Dietei”, sub aceasta găsindu-se „Sala cavalerilor” [1].
Pe timpanul portalului este sculptată foarte frumos, cu o acurateţe deosebită stema care i-a fost confirmată lui Iancu printr-o diplomă, de către regele Ladislau al V-lea Postumul, la 1 februarie 1453 .
Această stemă are următoarea compoziţie:
 Scut având în 4 zona :
• 1 şi 4 corbul cu inel în cioc înfăţişat în momentul aterizării cu aripile încă deschise,
• 2 şi 3 un leu susţinând o coroană pe o labă.
 Scutul este timbrat de un coif medieval văzut din faţă, cu viziera lăsată, pozitia de lupta sau de atac a cavalerului ;
 deasupra o coroană cu cinci fleuroane (cruci înflorate), din spatele căruia se înalţă o aripă.
 sub coroană ies lambrechini bogaţi care întregesc în mod fericit alcătuirea, simbolizand impodobirea, frumusetea, cavalerului plecat pe campul de lupta. Coroana aminteşte de înalta demnitate pe care a ocupat-o.

 Compoziţia descrisă se află dispusă într-un chenar cvadrilobat (cruce) care este susţinut de doi îngeri, cu un picior îngenuncheat, dar gata să se ridice.
 Leul din acel blazon simbolizează, potrivit actului de confirmare, vitejia cu care a apărat Iancu de Hunedoara regatul ungar atât timp cât a fost guvernatorul acestuia,
Stema este executată în stil gotic cu unele influenţe renascentiste, vizibile mai ales în cazul tenanţilor [3].
Cifra cinci utilizata in repetarea unor motive in cadrul heraldicii , se afla sub o semnificatie, incarcatura ezoterica. Este cifra Harului (4+1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, "Ha'ret" (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce "Hasamaim" (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului . 5= libertate . 5= simbolizeaza calatoria (fizica si spirituala), aventura si miscarea continua. Odata cu ele, apar si instabilitatea, surprizele si schimbarile radicale.
Un alt loc de reprezentare este pe logiile orientate înspre curte ale aripii Matia, corbul cu inel în cioc, stând pe o cracă, având orientarea spre dreapta şi fiind pictat în frescă. Pasărea este redată in culoarea neagră a corbului.
„Sala cavalerilor” se constituie într-un alt spaţiu predilect de reprezentare a blazonului Corvineştilor. Pe cheile de boltă corbul este înfăţişat în două genuri de compoziţii heraldice.
În primul dintre acestea scutul conţine corbul cu inel în plisc stând pe un fragment de creangă fără frunze. În cantonul superior stâng se află o semilună şi o stea în şase colţuri. De data acesta luna sustine steaua . Corbul este orientat înspre dextra, iar penajul său este fin sculptat. Ca un amănunt de execuţie, dar care îşi pune amprenta asupra blazonului este faptul conform căruia coada este înfăţişată răsfirată
Steaua cu sase coltuir, este o hexagrama reprezinta "cumpatare si armonie" in toate partile lumii sau hexagrama = simbolul chinezesc Yang-Yin

O altă reprezentare demnă de menţionat se găseşte pe timpanul portalului capelei construită la mijlocul secolului XV, această stemă prezentându-se astfel:
 scut având în câmpul său corbul cu inel în cioc, cu aripile deschise şi stând pe o cracă.
 Scutul aplecat în partea dreaptă este timbrat în cea stângă cu un coif medieval cu viziera lăsată înfăţişat din profil şi prevăzut în cimier cu o coroană cu cinci fleuroane din care iese corbul cu aripile deschise ţinând în cioc un inel.
 De sub coroană, cu ţâşnesc lambrechini care cad de o parte şi de alta a scutului. Corbii sunt orientaţi spre dreapta .
 Lângă coroană, în dextra sunt reprezentate o semilună, iar sub ea o stea în şase colţuri. Întreaga compoziţie - în alt scut, mai mare, aşezat drept .

În cadrul capelei pe o cheie de boltă de la balcon există reprezentat în chenar cvadrilobat coiful medieval cu viziera închisă aşezat în profil, timbrat de o coroană cu trei fleuroane mari şi două mici şi având în creştet corbul cu aripile deschise, dar de data aceasta fără inel şi orientat spre dextra.
În senestra, în spatele corbului sunt figurate semiluna şi steaua în şase raze. Lambrechini bogaţi izvorăsc de sub coroană.
Mit alchimic, evident, căruia orice cititor avertizat îi va descifra cu uşurinţă simbolurile: călătoria, veghea sub arbore a lui Ioan căruia îi este destinat inelul de aur, corbul negru saturnian care pune stăpânire pe inel captivitatea Soarelui în Saturn; trezirea tatălui; săgeata care, omorând corbul, eliberează inelul: oţelul filozofilor care, tăindu-l pe Saturn, pune în libertate Soarele . Mesajul alchimic transmis de Iancu Ioan Corvin urmaşilor acestor meleaguri este cifrat în heraldica corviniană astfel: fierului (element provenit din adancurile pamantului), străpunge şi ucis pasărea lui Saturn (întunericul, răul-inteligent si longeviv, foarte rezistent aspecte intruchipate de vitalitatea si comportamnetul Corbului) pentru a elibera inelul de aur ( lumina, binele, iubirea care este fragila si efemera) , paradoxul este dat de faptul ca actiunea a doua elemete teluric(fierul) si saturnian (corbul) produc prin contact produc Lumina.
Iancu Ioan Corvinul a fost unul din marii căpitani ai secolului XV; a oprit înaintarea urcilor şi a organizat rezistenţa pentru o sută de ani şi a îndepărtat de Europa invazia turcească, lăsându-i timp să-şi organizeze apărarea. Istoricii români nu au dat importanţa cuvenită cavalerului hunedorean. Autorii cărţilor de istorie au insistat cu preponderenţă în anii de dinainte de 1989 pe voievozii din Moldova şi Ţara Românească. Originea sa transilvăneană şi implicarea sa în viaţa socio-politică a Transilvaniei a făcut dificilă prezentarea întregii sale contribuţii în istoria europeană. Nu întotdeauna interesul transilvănean a corespuns cu cel moldovean şi valah. În contextul secolului al XV-lea nu se punea problema naţională aşa cum se punea în secolele XIX – XX şi chiar XXI. De aceea este dificilă caracterizarea unui personaj istoric cu conştiinţa prezentă.


Bibliografie:
1. Agricola G., De re metallica , Mockba, Nedra, 1986.
2. Balogh J. 1943, Az erdelyi renaissance Kolozsvar, Cluj, 1943.
3. Faiver I 2000 A, Ezoterismul, Ed. Paideia, Bucureşti,
4. Iorga N., Istoria Românilor, vol IV, Cavalerii, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 4685.
5. Ioan R.V. 2000, Iancu Ioan Corvin de Inidoara,Provincia Corvina oct., 2000.
6. Ioan R V , 2007 - A doua epistola catre hunedoreni, Ed Neutrion, Resita 2007
7. Işfănoni R., Pădureni Hunedoreni, O viziune etnografică, ed.II , Ed.Mirabilis, Bucureşti, 2006.
8. Lovinescu V. 2006, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin , Bucuresti, 1996.
9. Lupescu R. 2003, Domeniul cetăţii Hunedoara în timpil Hunedorenilor, Mediaevalia Transilvanica, Tom V-VI, 2001-2002,nr.1-2,Satu Mare, 2003.
10. Mureşan C. 1968, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 45-46, 1968.
11. Pascu St. 1972, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1940, 1972.
12. Popescu O. Ş. 2001, sa, Hunedoara, oraşul pădurenilor, oraşul fierului, Ed.Realitatea, Arad, 2001.
13. Prodan D. 1968, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI lea, Vol II , Bucureşti, 1968.
14. Prodan D. 1994, Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei în secolul XVII, Din istoria metalurgiei Hunedorene, 110 ani de la punerea în funcţie a primului furnal de la Hunedoara 1884 –1994, material publicat din anuarul Institutului de Istorie Cluj, Tom I –II, 1958 –1959,1994.
15. Pataki I. 1970, Exploatarea fierului în Comitatul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea, Comunicare prezentată la Universitatea Babeş –Bolyoi , Cluj-11970, republicată învolumul omagial Din istoria Metalurgiei Hunedoarei 110 ani de la punerea în funcţie a primului furnal de la Hunedoara 1884-1994, 1970.
16. Popa R. 1988, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
17. Roman C. D. 2003, sa,Un complex aparţinând culturii Basarabi descoperit la Hunedoara-Grădina Castelului, Acta terrae Septemcastrensis I,Universitatea Lucian Blaga Sibiu Institutul pentru cercetarea şi valorificarea partimoniului cultural transilvănean în contextul european, Ed. Economică, 2003.
18. Rusu A. 1999 Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj Napoca, 1999.
19. Surdu B. 1960., Liniile dezvoltării social economice a Transilvaniei în secolul al XVIII–lea până la
răscoala lui Horia, în AIIC, III, 120, 1960.
20. Tripa D T, 2000 – Personalitatea lui Iancu de Hunedoara intre legenda si adevarul istoric, Corviniana nr.6, 2000, 160-171
21. Tripa DT, 2001 - Utilizarea blazonului Corvinestilor pe edificii monumentale, Corviniana nr.7, 2001, 167-184;
22. Tripa DT, 2001-2002 -Cateva reprezentari inedite ale blazonului lui Iancu de Hunedoara, Sargetia XXX, 2001-2002
23. Velescu O. , 2001-2002, Castelul de la Hunedoara, Ed. Meridiane, Monumentele patriei noastre, Bucureşti, 1972.

I S T O R I A M E T A L U R G I E I F I E R U L U I - antichitatea

ISTORIA METALURGIEI ANTICE

De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii : pe de o parte o inepuiza-bilă dorinţă de noutate, de invenţie , de proiectare în viitor, pe de altă parte un cald interes pentru trecut pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în evurile istoriei revolute. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai totdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt , marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei[1]. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.
De când datează cunoştinţele metalurgice ale strămoşilor noştri? Întrebarea a frământat pe mulţi cercetători ai trecutului şi continuă încă să fie un subiect de discuţie în lumea ştiinţifică. Se consideră îndeobşte că obţinerea şi prelucrarea metalelor – arama, bronzul, fierul - s-au dezvoltat în perioada de sfârşit a neoliticului, aşa-numita epocă eneolitică. Începutul acestei perioade în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-ar putea datora şi unor influenţe venite din Sud, caracteristice primei faze a cetăţii Troia. Aceste consideraţii sunt în foarte bună măsură îndreptăţite, ele reflectând atât nivelul social-economic atins cu milenii în urmă de vechii locuitori ai spaţiului geografic, cât şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare.
Metalurgul, fierarul vrăjitor-magician, aşa cum frumos l-a numit Eliade, a suportat atât în antichitate cât şi acum eroziunea competiţiei pentru arme, unelte de calitate.
Universul fascinant al metalurgiei fierului, înglobând şi extracţia minereului din sânul pământului, şi-a pus amprenta asupra termenilor tehnici păstraţi până în ziua de astăzi. Terminologia minieră, aşa cum ni s-a transmis până în zilele noastre, reflectă şi ea vechile tradiţii daco-romane ale acestei îndeletniciri. Terminologia esenţială legată direct de producţia propriu-zisă este, în cea mai mare parte, de origine latină. Aşa de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, faur, derivă din faber; fierul, pe care aceşti meşteri, făurari sau fierari, îl prelucrau, provine din ferrum; cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbune din carbo-carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles, etc. Au fost efectuate studii specifice referitoare la tehnicile metalurgice, depozitele de obiecte de fier sau atelierele de făurărie, prezentate în lucrările semnate de I.H.Crişan, I.Berciu, I.Glodariu, Şt.Olteanu, N.Maghiar,E.Iaroslavschi.

1. Protometalurgia
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţia preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[2]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul[3].
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel ( ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obiş-nuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpaturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[4].
Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie. Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului.
Fierul, pe lângă sacralitatea celestă, (provenienţa din cer a meteo-riţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt într-o anumită măsură embrioni[5]. Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implica intervenţia omului în reacţia de trans-formare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate.
Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incan-descenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.
Metalurgul ca şi fierarul, şi mai înainte, olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei[6]. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului , într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme , intervine în natura bivalenta a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului[7]. Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor Fiinţe monstruoase. Fierarul , Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean , Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra.
Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însu-fleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

[1] Hudson 1979,5.
[2] Eliade 1992.,60.
[3] ibidem,61.
[4] Eliade,1991,101.
[5] Eliade 1992,61.
[6] Ibidem .
[7] Ioan 1999. Material prezentat la sesiunea de comunicari Hunedoara 18.10.1999 în curs de publuicare in C orviniana, Fierarul vrajitor- magician.

Cei ce doresc sa citesca lucrarea, dublu clik:

http://www.scribd.com/doc/41426208/I-S-T-O-R-I-A-M-E-T-A-L-U-R-G-I-E-I-F-I-E-R-U-L-U-I-antichitatea

Istoria Tehnicii Producerii Fierului la Hunedoara element esential pentru infiintarea unei scoli tehnice superioare de ingineri

Ştiinţa a încetat să mai fie numai preocuparea exclusivă a specialiştilor.
Publicul se interesează tot mai des de anumite sectoare ale ştiinţei şi de implicaţiile acesteia în viaţa cotidiană
Următoarele aspecte au devenit banale pentru ritmul de viaţă actual :
üRitmul de creştere a cuceririlor ştiinţifice ;
üImpactul dezvoltării ştiinţei asupra societăţii omeneşti .
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.

Istoria este ştiinţa cea mai populară, mai solicitată putem spune, şi de cea mai mare importanţă pentru destinul umanităţii.
Explicaţia o avem în faptul că, atât obiectul lecturii de recreare, cât şi al lecturii de interes ştiinţific, sunt orientate spre factorul om, atât sub aspect individual, respectiv al erorilor, cât şi sub aspectul colectiv al structurilor şi formelor sociale.
Îndrăznind o privire generală asupra a tot ce s-a scris sub aspect ştiinţific sub denumirea de istorie sau istoriografie constatăm că preocupările şi realizările au stăruit asupra oamenilor de excepţie, cunoscuţi sub termenul de eroi, temelie a unor evenimente istorice.

Pentru a consulta materialul , dublu clik pe linckul de mai jos:

http://www.scribd.com/doc/41421701/Istoria-Tehnicii-Producerii-Fierului-la-Hunedoara-element-esential-pentru-infiintarea-unei-scoli-tehnice-superioare-de-ingineri

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara-proiect-dezbatere

Fost turn siderurgic, transformat în muzeu la Hunedoara

Andreea Samoilă

preluat din ziarul Hunedoreanu

20 0ct.2010, Ediţia nr. 326

se poate consulta la linkul: http://www.zhd.ro/?r=comunitate&a=fost-turn-siderurgic-transformat-in-muzeu-la-hunedoara-2850

Iniţiativa îi aparţine inginerului hunedorean Ioan Vasile Romulus. Exponatele sunt pregătite, singurul pas rămâne achiziţionarea turnului de răcire pentru a putea fi amenajat muzeul

Iniţiativa relansării Muzeului Fierului la Hunedoara a fost unul dintre proiectele prezentate în cadrul simpozionului numit „Permanenţă şi continuitate în spaţiul cultural hunedorean”. „Ioan Romulus doreşte achiziţionarea unui turn de răcire care aparţine firmei ECOSID. Trebuie să obţină aprobarea autorităţilor locale. Exponatele sunt la el, se consultă cu proiectanţii, iar dacă primăria aprobă se poate ocupa de amenajarea muzeului, ceea ce ar fi un lucru nemaipomenit”, a spus Rudolf Hanzelik, colaborator în cadrul proiectului.

După model spaniol

În oraşul LaFelgura din Spania a fost reabilitat un turn de răcire al unei foste cocserii. „Acest turn de răcire de la Furnalul nr.4 poate deveni corpul Muzeului Fierului, iar printr-o proiectare inteligentă se poate transforma în clădirea muzeului. Există un turn similar în oraşul LaFelgura din Spania care a fost transformat între anii 2000 şi 2002 într-un muzeu”, a spus Ioan Romulus. Deocamdată „Noul Muzeu al Tehnicii Fierului” din Hunedoara se află în stadiu de proiect.
„Iniţiativa lui Ioan Romulus privind Muzeul Fierului este un posibil proiect în mai multe variante. Unul ar fi recuperarea unui turn de răcire aflat în picioare care urmează să fie compartimentat”, a spus Nicolae Cerişer, directorul Castelului Corvinilor. Potrivit acestuia, la sesiunea ştiinţifică au participat 32 de persoane printre care profesori universitari de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia şi cercetători şi muzeografi de la Muzeul Naţional Brukenthal, Muzeul Unirii din Alba Iulia, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, Muzeul Judeţean din Braşov, Muzeul de Istorie din Cluj. În cadrul evenimentului au fost prezentate lucrări ştiinţifice pe două niveluri, respectiv arheologie şi istorie.

Exponate, machete şi fotografii

Hunedorenii, dar şi turiştii din întreaga lume ar putea vedea la Muzeul Fierului o multitudine de exponate, machete şi fotografii. Proiectul lui Ioan Romulus conţine machete de la Atelierul de la Teliuc din secolul II şi cuptorul din Valea Caselor din secolul IX, ateliere de fierărit Baia Cerna, Perintei şi Furnalul de la Topliţa din secolul 18, prezentarea unui cuptor de obţinere a lupelor de fier. Printre exponate se numără şi o colecţie impresionantă de cristale şi minerale, aproximativ 100 de exemplare specifice oxizilor de fier până la minerale complexe de calcit, arabonit, cărbune. Hunedorenii mai pot vedea exponate cu materii prime precum cocs bulgări, cocs mărunt şi pelete de minereu. Din cadrul expoziţiei nu vor lipsi fotografiile care reconstituie atât imagini de epocă din Hunedoara, dar şi atmosfera din prezent. Imagini cu Furnalul de la Topliţa, colecţia de fotografii cu Furnalul de la Govăjdia, toate întregesc colecţia care va valorifica acest muzeu.

“Salvaţi Mocăniţa”
Un alt proiect prezentat la simpozionul de la Castelul Corvinilor este „Istorie, Salvare şi Reconstrucţie“. Prezentarea amplă a fost făcută de hunedorenii Radu Bera şi Rudolf Hanzelik. După iniţierea unei petiţii online către Ministerul Culturii, cei doi au reuşit să strângă 800 de semnături, iar timp de un an Mocăniţa a fost plasată drept monument istoric. „Am transmis doleanţele Consiliului Judeţean Hunedoara şi Consiliului Local Hunedoara ca să preia acest tronson, să acceseze fonduri europene pentru refacere de linii înguste de deal şi de munte. E păcat să nu se facă. Am cheltuit bani pentru un scop nobil, fac asta efectiv pentru comunitate. Traseul Mocăniţei este cel mai frumos traseu din ţară”, a spus Dan Bera. Potrivit acestuia, linia se poate construi în câteva luni, se poate aduce o locomotivă cu aburi şi turiştii ar avea parte de un peisaj extraordinar. „Demersurile care trebuie făcute de către autorităţile locale este să încadreze Mocăniţa în cadrul monumentelor istorice de Categoria A, de interes naţional şi internaţional. Acest lucru ar fi benefic deoarece prin turism şi industrie poţi depăşi această perioadă de criză”, a menţionat Rudolf Hanzelik.

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara-proiect-dezbatere

Faceti un clic pe linkul de mai jos si puteti citi materialul prezentat la sesiunea de comunicari din 16 octombrie 2010 de la Castelul Corvinilor.

http://www.scribd.com/doc/39647916/Muzeul-Tehnici-Fierului-Proiect-9

Mircea Rusnac

Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux02Feb 2010

Articol preluat: http://istoriabanatului.wordpress.com

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni”, este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.*

Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.
Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.
Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)
Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)
De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)
Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)
Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?
„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

Oraşul industrial
preluat din:
http://librariasemndecarte.wordpress.com/2010/07/30/orasul-industrial/














Este oare adevărat că dacă nu-ţi cunoşti rădăcinile este ca şi cum nu ţi-ai cunoaşte părinţii? Şi mă refer aici la rădăcinile prinse şi crescute în istoria şi cultura spaţiului în care te-ai născut. Poţi oare să funcţionezi şi să faci faţă într-o societate actuală consumistă până la epuizare fără să ştii, sau încercând să uiţi cine eşti şi de unde vii? Nutreşti cumva sentimentul, tot mai evident, că nu te identifici cu caracterul spaţiului în care ai crescut? Încerci să negi cumva trecutul încă prezent? Te întrebi ce are frumos un oraş industrial, cum este Reşiţa sau Hunedoara (exceptând desigur dărnicia peisajului natural)? Nimic frumos! Aşa gândim majoritatea deşi puţini o recunoaştem. Dacă oraşele industriale sunt urâte… cum sunt oameni care s-au format şi trăiesc în ele? Sunt şi ei urâţi? Răspunsul la înterbări l-am primit joi 29 iulie, seara, în curtea umbrită a librăriei Semn de carte*. Romulus şi Victor Ioan s-au alăturat într-un tandem de carte şi fotografie pe tema oraşului industrial şi a locuitorilor săi. Cei doi ardeleni adaptaţi şi adoptaţi de spaţiul bănăţean, tată şi fiu, s-au reunit într-un gest comun de înţelegere şi datorie (oarecum) faţă de rădăcinile lor hunedorene, oferind celor prezenţi argumentele înţelegerii şi estetizării oraşului industrial. Avizat prin meserie, dr. ing Romulus Vasile Ioan, directorul combiantului TMK Reşiţa, a propus celor prezenţi un dialog pe tema scrierilor sale „A doua epistolă către hunedoreni” și „Singur printre bănăţeni”, punctând totodată constatările argumentate ale mutării sale împreună cu familia, dinspre Ardeal înspre Banat. Iar dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, cea mai directă metodă de estetizare a oraşului industrial ne-a pregatit-o Victor Ioan, prin intermediul expoziţiei de fotografie „Industrial”. Dacă tema fotografiilor este evidentă din titlu, ceea ce trebuie însă marcat este modul în care tanarul student al Facultăţii de Arte Timişoara (Foto-Video), a ales să exploreze cadrul industrial prin intermediul contextului în care s-a născut, într-un gest de asumare a trecutului şi conştientizarea prezentului. Baudelaire spunea că e un miracol al artei faptul că oribilul, exprimat artistic, devine frumuseţe. Au participat la dialog cu opinii oportune dr. Ada Mirela Chisalita şi dr. Mircea Rusnac – istoric. Aşadar, joi seara, am avut dovada evidentă (vie) a faptului că oraşul industrial urât este frumos şi mai ales nu naşte oameni urâţi, s-au altfel spus oamenii frumoşi pot estetiza un oraş industrial. Urâţenia nu are la bază considerente estetice, ci mai degrabă contexte sociale, economice.

Cărți cu poze…preluat din:
http://librariasemndecarte.wordpress.com/2010/07/28/car%c8%9bi-cu-poze/

Semn de carte* vă invită joi 29 iulie 2010, de la orele 18, să luaţi parte la un eveniment socio-cultural necesar pentru conştiinţa urbei. Vernisajul expozitiei de fotografie „Industrial” a tânărului Victor Ioan și dialog pe tema scrierilor semnate Romulus Vasile Ioan – „A doua epistolă către hunedoreni” și „Singur printre bănăteni”. Autorilor l-i se vor alătura în prezentare d-na dr. Ada Mirela Chisăliță și dr. Mircea Rusnac, istoric cercetător.
Dr. ing. Romulus Vasile Ioan - director general TMK (fostul CSR) – Hunedorean prin naştere, are destinul implacabil legat de viaţa oţelului fie el hunedorean sau reşiţean. Împletind istoria trăită în încercări scriitoriceşti, Romulus Vasile Ioan analizează şi critică, incită şi stârneşte polemici într-un exerciţiu de cultură urbană care trebuie încercat. Merită să-l cunoaşteţi pe cel care se consideră “cel mai ardelean dintre bănăţeni” , cel care defineşte concepte filozofice fundamentale cu umor în ”Prima epistolă către Banatul Montan”, cel care scrie o scurtă istorie a siderurgiei reșițene – bine documentată, cronologică, de la l769 in ” A doua epistola catre banateni, o istorie enumerata”, cel care aduce în atenţie ” A treia epistolă către reşiţeni, o istorie trăită”, cel care, în ” A patra epistolă către reşiţeni, de la CSR la TMK-Reşiţa” scrie, cu convingere, “cred că nefericirea care a plutit asupra acestei societăţi a fost o lecţie pentru noi toţi”.
Victor Ioan – student al Facultăţii de Artă din cadrul Universităţii de Vest Timişoara specialitatea Artă Fotografică.
Un eveniment recomandat de:
• Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național – CS
• Studioul Regional – Radio Reșița

Reşiţa, un oraş... cu temă industrială

articol preluat din ziarul

Jurnal de Caras Severin

31.iulie 2010

http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/resita-un-oras-cu-tema-industriala/cn/news-20100730-04365760

REŞIŢA - „Odată cu vârsta preţuim tot mai mult sănătatea şi prietenii“, afirma Romulus Ioan în lucrarea „Singur printre bănăţeni“.



Librăria „Semn de carte“ a găzduit joi, 29 iulie un eveniment socio-cultural, eveniment ce a readus în atenţia publicului reşiţean, pasionat de arta fotografică dar şi de cultura şi istoria municipiului nostru, expoziţia de fotografie „Industrial“ semnată de Victor Ioan.
Cu ajutorul fotografiilor în alb negru, una din cele mai bune forme de fotografie document, mărturie, lucrările sale aduc în discuţie o latură de mult uitată a Reşiţei, industria siderurgică. Vernisajul tânărului reşiţean, student al Facultăţii de Artă din cadrul Universităţii de Vest Timişoara specialitatea Artă Fotografică, a fost urmat de un dialog pe tema scrierilor semnate Romulus Vasile Ioan precum „Singur printre bănăţeni“ şi „A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara“.
În prima lucrare, dr. ing. Romulus Vasile Ioan, director general TMK, fostul CSR, scrie o scurtă istorie a siderurgiei reşiţene, în mod cronologic, de la 1769, istorie de altfel, foarte bine documentată. Aceasta cuprinde patru epistole către reşiţeni dintre care primele două exprimă sentimentele şi resentimentele autorului.
Cea de-a treia epistolă prezintă istoricul uzinelor reşiţene iar cea de-a IV-a se îndreaptă spre ce trebuie făcut de acum înainte pentru dezvoltarea municipiului nostru. Alături de autori, la manifestare au participat şi dr. Ada Mirela Chisăliţă şi dr. Mircea Rusnac, istoric cercetător.

Lavinia Predescu
© 2005-2010 - Inform Media