Hunedoara un ţinut cu istorie tehnică milenară[1]
Autori : Dr. ing. Ioan Romulus Vasile .
Ce sunt de fapt prelegerile universitare fără a prezenta studentului de unde se trage tehnica actuală? Când profesorul expune problema transmisiei caldurii cu siguranta va vorbi de Fourie, la fel când vom prezenta modelul atomului vom trece succint de la Democrit, Epicur si Aris-totel, J.J. Thomson pana la Rutherford, Louis de Broglie Max Planck, Irène si Frédéric Joliot-Curie, numai aşa putem stimula tânarului curiozitatea de a căuta de a cunoaşte ceva mai mult decât notiţa de curs. Lucrarea de faţă se doreşte o umilă aplecare spre a stimula cunoaşterea despre evoluţia procedeelor de producere a fierului în zona Hunedorei[2] . Tehnicile şi tehnologiile care s-au dezvoltat în jurul proceselor de producere a fierului au condus la evoluţii semnificative începând cu ingineria extracţiei minere, a producerii metalelor şi până la robotică şi tehnica informatică. Sa nu uitam ca Scoala[3] de Ingienrie hunedoreana sa forma în anii 70 ai secolului trecut în imedeata aporpiere a Uzinei[4], locul în care inginerul se simte în lagul său.
1. Motivaţie, provocare. Localizare geografică .
Timpul nu aşteaptă, este inamicul imbatabil al tuturor. Timpul este ireversibil, sensul fiind implacabil spre „finish”. Cu metodele actuale, nu cunosc să se poată realiza o călătorie în timp. Călătoria virtuală este generată de noi înşine şi ea se numeşte amintire. Amintirea este un spaţiu virtual, trăit, în care putem să deformăm din motive omeneşti unele date ale scenariului.
Trecutul este amintire, mărturisire, istorie, documente, etc. Trecutul poate reveni oricând în realitate, el poate transmite semnale modificatoare de conştiinţe şi destine. Amintirea ca amprentă a unui eveniment trecut, poate genera pasiune şi emoţie, fiind singura metodă care ne poate cufunda în trecut.
Prezentul este o entitate, cea mai fragilă. Prezentul permite transformarea viitorului în trecut. Analizând trecerea anilor, a vieţii, îmi pun problema dacă există prezent, sau timpul se derulează între viitor şi trecut. De aceea, popoarele care şi-au evaluat şi apreciat trecutul au avut viitor, evoluând cu înţelepciune în prezentul trecător[5]
De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii: pe de o parte o inepuizabilă dorinţă de noutate, de invenţie, de proiectare în viitor, pe de altă parte un interes pentru trecut, pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în istorie. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai întotdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt, marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.[6]
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.Temele de studiu şi cercetările ştiinţifice în multe domenii se rezolvă formând un colectiv multidisciplinar, cu un bagaj de cunoştinţe superior grupului canalizat pe cunoştinţe într-un singur domeniu. Privirea obiectivă a unor specialişti din domenii colaterale domeniului de studiu face posibilă în ziua de astăzi rezolvarea unor teme dificile, evitându–se subiectivismul specialistului într-un anumit domeniu[7]
Cadrul natural predominant muntos, cu munţi înalţi şi mijlocii care îl înconjoară din toate părţile, poate fi asemuit cu o cetate de piatră ce închide între zidurile sale Valea Mureşului şi depresiunile Petroşani, Haţeg şi Brad. În Munţii Orăştiei s-a aflat capitala statului daco – get condus de Burebista şi Decebal, iar în Ţara Haţegului capitala Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aici s-a născut marele umanist Nicolaus Olahus, marele cavaler si voievod Iancu de Hunedoara al cărui fiu, Mathia Corvin, va ajunge cel mai mare rege al Ungariei.
Hunedoara se află amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani (săpăturile arheologice din anii 1984, 1997-2000) demonstrează faptul că arealul oraşului Hunedoara a fost intens locuit odată cu perioada neolitică. În dealul Sânpetru (din imediata apropiere a Castelului Corvinilor ) au fost descoperite urme ale culturilor : Starcevo-Criş ( aproximativ 7000 de ani îH.), Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Wietenberg, Hallstatt A-B, Basarabi şi dacice.
Cea dintâi atestare referitoare la extragerea fierului în zona Hunedoarei aparţine dramaturgului grec Eschyl care spunea: “Între muntele Pharnax şi Râul cel mare şi de netrecut se întinde Patria mamă a fierului[8]”. Aceasta afirmaţie se referă la aşezările de pe versantul răsăritean al Munţilor Poiana Ruscă. Nicolae Densuşianu în cartea Dacia Preistorică identifică muntele Pharnax cu Parângul, iar râul cel mare ca fiind Oltul. Cei dintâi lucrători ai fierului din această zonă fiind Chalybii.
2. Inceputurile producerii firului, istoricul primelor aplicaţii tehnice
2.1. Fieraritul ca o legenda.
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţie preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[9]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul.
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel (ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obişnuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpăturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[10].
Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Metalurgul, ca şi fierarul, şi mai înaintea lor olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului, într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme, intervine în natura bivalentă a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor fiinţe monstruoase. Fierarul, Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii, dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însufleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.
2.2. Începutul prelucrarea fierului în zona Hunedoarei.
Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile societăţii neolitice. Ea corespunde diferenţierii - treptate a unor meşteşugari specializaţi care participă direct la activităţile de subzistenţă.
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A).
Figure 1. Reconstituire grafică a cuptorului din Grădina Castelului
1.vatră cuptor; 2. peretele de susţinere din piatră; 3. gura cuptorului confecţionată din argilă consolidată cu material vegetal(nuiele); 4. peretele interior din argilă; 5. foi pentru suflarea aerului
După studii aprofundate asupra descoperiirii, s-a optat pentru încadrarea acestui complex corespunzând culturii Basarabi. În masa de cenuşă din resturile cuptorului de redus minereul[1], au fost identificate picături de zgură. După analizarea probelor de zgură am putut să tragem concluzia că în acest cuptor nu s-a produs fier, conţinutul de oxizi de fier fiind foarte mic pentru un proces cu randament de extracţie scăzut. Analiza chimică a bucăţilor de metal a scos în evidenţă faptul că metalul găsit era un aliaj care conţinea 47% Cu, deci un bronz.
Prima atestare a producerii fierului in acesta zona este o lupă de fier găsită in vatra unui cuptor, aparţinând perioadei Hallstatt, expusa în prezent la Muzeul Fierului din Hunedoara şi care are analiza prezentată mai jos.
Apariţia puternicului stat dac in perimetrul munţilor Carpaţi este strâns legat de dezvoltarea meşteşugului prelucrării fierului. Marele istoric V.Parvan spunea în lucrarea Dacii: Vecinătatea minelor de fier cu puternicele cetăţi dacice din Ardeal de sud-vest n-a putut sa fie în nici un caz întâmplătoare , iar H.Daicoviciu in lucrarea Dacii face următoarea afirmaţie: Dacii din Transilvania, odată angajaţi pe drumul de tip La Tene, îi întrec pe fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Cauza e uşor de găsit; în Transilvania, în imediata apropiere a Munţilor Orăştie , s-au exploatat încă din vechime mari resurse materiale, minereu de fier de la Ghelar si Teliuc.
După cucerirea Daciei de Romani (106), în zona Hunedoarei se afla centrul administrativ al exploatării miniere si a prelucrării acestuia, mărturie stând descoperirile arheologice, urmele exploatărilor antice, clădiri ale proprietarilor de mine, unelte pentru minerit, necropole ale lucratorilor de la aceste exploatări si chiar texte epigrafice aflate in zona Hunedoarei la Teliuc, Ghelar, Plosca, Cerna, Cinciş. Dovada cea mai concludentă că minele Teliuc în perioada ocupaţiei romane erau în plină înflorire este columna comemorativă descoperită în anul 1904 în hotarul comunei Teliuc. Copia columnei se află în cadrul Muzeului Fierului din Hunedoara, originalul fiind distrus de muncitorii care au descoperit-o în speranţa de a găsi aur[1]. Inscripţia, cu prescurtările tipice coloanelor romane, avea următorul conţinut: NVMINI, DOMINI.N., MAVRANTGN.N, PII.FEL.AVG, CGAVR.GAVRI., APV.FE.FL.SOTERCS, AVG.COLSARMCOND, FERRAR.
Interpretarea dată de specialişti este următoarea: Zeiţei, stăpânului nostru, Marcus Aurelius Antoninus, fericitul împărat Octavius Pius, Caius Gaurius Gaurianus, sacerdote al coloniei Apullum şi Flavius Sotericus, arendaşii fierăriilor Coloniei imperiale Sarmizegetusa. Coloana a fost ridicată de cei doi cetăţeni romani, ca recunoştinţă faţă de împăratul Caracalla (198-217), în calitatea lor de arendaşi ai minelor şi atelierelor de producere a fierului.
Un alt monument descoperit la Apullum, datat de pe timpul lui Antonius Pius (138-161) este un altar închinat lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus şi are următorul conţinut: IUPITER OPTIMUS MAXIMUS DOLICHENUS=IOVI OPTIMUO MAXIMMO DOCHELINO, NATO UBI FERRUM EXORITUR…
şi care face referire tot la producerea fierului în zona Teliucului , mai precis la deschiderea unei noi mine de fier. Prezentăm mai jos analiza chimică şi structura unei coase datate în epocă daco-romană, descoperită în dealul SânPetru.
2.3. Cuptorul din Valea Caselor,
Cuptorul din Valea caselor descoperit în anul 1895, în apropiere de comuna Ghelar datat în sec. IX d.H. reprezintă un reper în cronologia tehnicilor de obţine a fierului. În această zonă au fost descoperite mai multe cuptoare de acest tip. Materialul dintr-un asemenea cuptor a fost transportat la Londra, în anul 1925, unde în cadrul Muzeului Ştiinţei a fost reconstituit acest cuptor.
Figure 4. Cuptorul din Valea Caselor, Ghelar, sec al IX lea, stanga schita reconstituire, in dreapta macheta existenta in Muzeul Fierului
Tipologic, cuptorul[1] se compune dintr-o cuvă de formă tronconică de secţiune ovală, săpată în stâncă, închisă în faţă de un zid sec şi acoperită cu lespezi de piatră de provenienţă locală. La partea superioară avea prevăzut un orificiu oblic sub formă de canal cu secţiunea ovală, dispus pe direcţia pantei, servind la asigurarea tirajului natural în procesul de reducere, topire. Zidul de sprijin al cuptorului, cu lăţimea maximă de 2,85 m la bază, a fost bine ancorat în stâncă, iar pentru mărirea rezistenţei lui i s–a dat o formă aproximativ triunghiulară, cu înălţimea maximă de 1,70 m. În partea inferioară este prevăzută cu două orificii: primul, mai mare, plasat pe axul vertical al cuvei şi cu o înclinaţie pe direcţia pantei, iar cel de al doilea, mai mic, puţin lateral stângă, faţă de primul, fiind despărţit de acesta numai printr-o lespede aşezată pe muchie îngustă. Orificiul mai mare servea la scurgerea fierului brut, iar cel mai mic pentru introducerea unor foi (foale) acţionate manual.
Fenomenul Valea Caselor este totuşi un tip aparte care are o serie de elemente tradiţionale ale vechii metalurgii practicate pe aceste meleaguri, dovadă a spiritului inventiv al populaţiei zonei pădurenilor. Acest fapt nu poate fi un elogiu fără acoperire pentru o populaţie care practica deja metalurgia de aproximativ două mileniu.
2. De la Epoca de glorie a cavalerilor şi pâna la furnalul de la Topliţa
Domeniul Hunedoara, dăruit de Sigismund de Luxenburg familiei Corvinilor, cuprindea oraşul Hunedoara cu castelul, circa 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Cu siguranţă acest loc reprezenta o poziţie nu numai militară strategică, ci şi din punct de vedere al importanţei economice a zonei, făcând referire la zăcămintele de fier.
În Ardeal, exploatarea fierului reîncepe sub domnia regelui Albert (1437 –1453), ajungând la un nivel deosebit de dezvoltare în timpul domniei voievodului Iancu Ioan de Hunedoara şi a fiului său Mathia, devenit rege al Ungariei. Minele de la Ghelar şi Teliuc, din ţinutul Hunedoarei sunt menţionate într-un document din anul 1493 – Oppidum, Hunyad ville volahales et montane ferri de Hunyad. O altă menţiune, tot în acest scop, se face şi în anul 1508 – Oppidum Hwnyad necnon … volachalse et montana ferrea. Asemenea documente datează şi din anii 1509 – 1526. În 1509 markgraful George de Brandenburg, stăpânul feudal de atunci al Hunedoarei, dăruia lui Gaspar Therek, fraţilor şi urmaşilor lui, locul numit Tulia (Thulya) aflător în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, ca să-şi ridice acolo o fierărie nouă, unam ferri fodinam. Din datele sumare care s-au păstrat în jurnalul gospodăresc al contelui de Brandemburg, sunt amintite în 1517 ca ateliere de extras fierul, ferrifondinae, ale domeniului Hunedoara: Nadabor – probabil Nădrab, Charna-Cerna, Hencz- proprietatea preotului Hencz, şi Bercz[2]. Toate aceste ateliere erau amplasate pe cursul apelor curgătoare, exploatând forţa hidraulică în antrenarea utilajelor existente în aceste tipuri de ateliere. Cu siguranţă vechimea atelierelor de fierărit, de pe domeniul Hunedoara, a fost consemnată în documente cu mult înainte de George de Brandenburg, dar cercetările în arhivele transilvane sunt totuşi superficiale la acest capitol.
Băile de fier le vom găsi înregistrate şi inventariate la diferite date: 1672, 1673, 1674, 1681-1682, 1685, 1692, 1700, 1702, 1710[3], documentele prezentând o anumită stare de fapt specifică actelor oficiale ale vremii, stadiul de dezvoltare al tehnicilor existente în ateliere, precum şi aspecte legate de condiţiile social-economice în care se făcea exploatarea minelor şi atelierelor pentru prelucrare.
Un document important este conscripţia urbarială a domeniului Hunedoara din 1681 – 1682 Urbarium seu nova connumeratio universorum bonorum ad arcem Vayda Huniadiensem pertinentium, manuscris care conţine 700 pagini şi care a fost întocmit de către Ioan Bijoni, trimisul contelui Emeric Thokolyi de Kesmark, în perioada 4 decembrie 1681 – 4 aprilie 1682. Documentul se referă la cele două târguri, Hunedoara şi Haţeg, şi la toate satele domeniului cu locuitorii şi bunurile lor, cu obligaţiile lor feudale, precum şi cu o inventariere amănunţită a castelului şi domeniului. Potrivit documentelor amintite, pe domeniul castelului Hunedoara erau cunoscute cinci mari ateliere de prelucrare: Plosca, Baia Nouă, Topliţa, Nădrab şi Limpert. Băile îşi acopereau necesarul de minereu de fier de la minele de la Ghelar. Tot de la aceiaşi sursă se aprovizionau şi cele trei ateliere, proprietatea familiei Barcsay, Zlaşti, Fanci şi Burceni, şi atelierul princiar de la baia Cerna, menţionat ca fiind în funcţiune la acea vreme.
Castelul Corvinilor, minunat monument de arhitectură medievalăa devenit incepând cu sec. al XVII sediul administraţia fierăriilor domeniului Hunedoara. Curtea castelului era organizată ca piaţă de tranzacţionare a fierului, acest fapt a dat denumirea germană a Hunedoara, Eisenmarkt. Raportele vremii subliniau că fierul din Hunedoara este preţuit şi căutat în provinciile turceşti vecine, fiind în aceste provincii un bun plasament, afară în cazurile când perioadele de nelinişte nu tulbură relaţiile economice. După anul 1771 preţul fierului a crescut de la 4,5 – 5 florini la 7 florin şi 40 de crăiţari pentru fierul de calitate. Acest lucru a condus la creşterea profitului anual cu 20000 florini. În anii cu vânzare bună domeniul realiza 63- 64000 de florini predaţi la caseria centralei, unde se predau toate veniturile exploatărilor fiscale din Transilvana. În anul 1772 venitul era evaluat la peste 200000 de florini[4].
3. Furnalul da la Topliţa .
Ca urmare a măsurilor luate de Curtea din Viena 1754, de a prelua producţia de fier de la arendatori şi a o administra în regie proprie, instalaţiile metalurgice de pe teritoriul Transilvaniei sunt reconstruite şi înzestrate cu noi tehnologi. Acelaşi suflu înoitor este caracteristic şi pentru atelierele de pe domeniul Hunedoara.[5] În cadrul manufacturii de la Hunedoara s-au refăcut vechile fierării, iar numărul lor a crescut, până la mijlocul secolului al XVIII – lea de la 5 la 13.
Însemnate rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc bogăţia pădurilor furnizoare de mangal , dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni, au determinat amplasarea primului cuptor înalt, furnal, pe valea Cernei la Topliţa. Tot acum, administratorul domeniului Hunedoara, Iosif Filip de Kern, lucrează pentru deschiderea unei mine de fier pe teritoriul comunei Teliuc.
Primul document care prezintă date concrete privind exploatarea furnalului , datează din 1787 şi consemnează faptul că în acest an, furnalul, a funcţionat 112 schimburi duble de câte 12 ore. În aceast răstimp a prelucrat 27826 măji vieneze şi 88 fonţi, (1563,9 t) de minereu, din care au rezultat 9431 măji de fontă (528 t ). Randamentul era de 33,75 fonţi fontă (18,9 kg ), dintr-o maje de minereu, la producţia medie de 84 măji şi 33 fonţi,( 4,72 t )pe zi. În acel an, furnalul a fost oprit şi reparat de două ori, din acuza uzurii pronunţată a vetrei[6]. În 4 octombrie 1780 sunt trimişi patru muncitori hunedoreni în Stiria –Austria –pentru a învăţa noile procedee de lucru[7]. Printre aceştia se afla şi maistrul topitor Zaharia Pascu[8]. În primăvara anului 1780, Administraţia domeniului Hunedoara ia o serie de măsuri în vederea începerii lucrărilor de construcţie a cuptorului înalt (sau să refacă, reconstruiască un nou furnal).
La 18 ianuarie 1781, Tezauriatul din Sibiu cere Camerei aulice din Viena ca maistrul Edlinger să sosească la Hunedoara până la sfârşitul lunii martie, pentru ca la începutul lui iunie, cuptorul să poată fi în funcţie. Cei doi specialişti , maistrul Edlinger însoţit de Zaharia Pascu care efectuase stagiul de pregătire în Stiria, sosesc în 31 martie 1781. Maistul Edlinger hotăreşte, de comun acord cu administratţia domeniului Hunedoara, să folosească piatră din împrejurimea Topliţei pentru constucţia mantalei furnalului. Creuzetul este confecţionat de maistul Edlinger din argilă[9]. La data de 21 iunie 1781, după decesul maistrului Edlinger, lucrările sunt preluate de administratorul Matsch şi de Zaharia Pascu. Conducerea operaţiunilor de producţie o are însă maistrul Zaharia Pascu care reuşeşte să pornească furnalul la 13 iulie 1781...
Figure 5. Furnalul de la Topliţa , desen din 1800
4. Furnalul de la Govăjdie
6.1. Furnalul de la Govajdia o lectie de arhitectura industriala a sec XIX lea
Insuficienţa producţiei furnalului de la Topliţa pentru alimentarea cu materie primă a atelierelor ce practicau afinarea fontei, a determinat Thesaurariatul din Sibiu, Hermanstat, să ia hotărârea de a mai construii un furnal pe domeniul Hunedoara. Furnalul a fost amplasat la confluenţa a două râuri în localitatea Govăjdie în imediata apropierea a atelierelor de forje . Construcţia furnalului a început în anul 1806. Deşi terminate lucrările în 1810 furnalul a fost pornit în luna aprilie a anul 1913. Costurile totale ale construcţiei a fost de 98728 florinţi şi 50 crăiţari. Pe frontispiciul furnalului a fost montată o placă cu inscripţia : Augusto Imperante Francisco Extructum 1810.
Figure 6. Angajatii furnalului de la Govajdie 1890, furnalul de la Govajdie fotografie din anul 2000
Prima campanie de exploatare a furnalului a fost foarte scurtă, 7,5 luni, datorită uzurii pronunţate a creuzetului şi faptului că s-a realizat o producţie de fontă ce asigura necesarul atelierelor din împrejurări, pentru o perioadă de cca trei ani. Producţia totală a campaniei a fost de 1380,3 tone. În anul 1837 are loc un incendiu care deteriorează instalaţia furnalului. Este aprobată investiţia de 40529 forinţi pentru repararea furnalului, creşte volumul la 26,45m3, este reparat sistemul de aducţie a apei, roata hidraulică şi se perfecţionează suflanta foale. În 25 august 1840 este pus în funcţie un preîncălzitor de aer tip Calder. Pentru transportul minereului la gura furnalului, în anul 1841, se montează o linie ferată îngustă, lungă de 246,8m, din fontă turnată la Govăjdie.
În anul 1879 este înlocuit preîncălzitorul Calder cu două de tip Wasseralfingen. In periaoda 1881-1886 este înregistrată o producţie de 4600 – 5700 t/ an. În perioada 1886 –1888 instalaţia este oprită din cauza crizei economice. Producţia de vârf este realizată în anul 1889, 8800t. În anul 1901 este modernizat sistemul de insuflare amplasându-se o turbină de tip. Francisc.iar în anul 1903 în urma reparaţiei capitale este mărit volumul util la 49,39m3 . Captarea gazului de furnal cu un aparat de tip Pfort, perfecţionat ulterior cu unul tip Wordernberg. Ultima modernizare este localizată în sectorul de preîncălzire a aerului, 1914 –1915 când este înlocuit preîncălzitorul Wasseralfingen cu unul tip Cowper. Furnalul a funcţionat până în anul 1924.
. 6.2. Hidrocentrala de la Căţănaş.
Aval de furnalul de la Govăjdie putem vizita centrala hidroelectrică de la Căţănaşi, obiectiv de la începutul sec XIX lea, care se află în funcţiune. Generatoarele de energie electrică datează din anul 1909. Hidrocentrala Căţănaş şi cetrala termoelectrică CET 1 Hunedoara au făcut parte din nucleul energetic creat la U.F.Hunedoara la începutul secolului XX pentru a susţine activitatea societăţii.
Mai poate fi văzut în acest loc, aval de furnalul de la Govăjdie, sistem de colectare a apelor necesară hidrocentralei Evoluţia nucleu energetic a U.F.Hunedoara a început cu hidrocentralele de la Căţănaşi şi Govăjdie în anii 1910 –1911 (Hidrocentrala Căţănaşi, avea turbine originale cu an de fabricaţie 1909 Ganz Budapesta).
5. Premizele unei uzine noi la Hunedoara - Neue Sthal Werke.
Uzina de Fier de la Hunedoara este rezultatul dezvoltării tehnice şi tehnologice din Imperiul Austro-Ungar de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării producţiei şi a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de către acest stat[10]. Apariţia uzinei din Hunedoara era impusă de tehnologiile învechite, din atelierele care produceau fier în această zonă, devenite cu timpul nerentabile, pe de altă parte şi de conjunctura creată prin dezvoltarea căii ferate, apariţia unor noi tehnologii de producţie şi îndeosebi extinderea pieţei prin creşterea consumului de metal în uzinele mecanice şi de construcţii de maşini din Transilvania
Pentru amplasarea uzinei s-a afectat grădina mănăstirii călugărilor franciscani, de circa 20 ha, în schimb Primăria oraşului dând o porţiune de teren cu o suprafaţă similară, din proprietatea oraşului -Bataga. Terenul necesar conductei ce urma să alimenteze furnalele cu apă s-a achiziţionat prin schimb de la populaţie, Primăria atribuind în altă parte suprafeţele de teren similare, iar funicularul Vadul Dobrii-Hunedoara şi construirea căii ferate Hunedoara–Simeria s-au realizat prin expropriere [11].
Zidirea Uzinei de Fier Hunedoara a început în august 1882. Conform planului de atunci s-au clădit două cuptoare înalte (furnale) cu înălţimea de 14,40 m şi un volum util de 110 mc[12],[13]. Începând din acest an dezvoltarea Uzinelor de la Hunedoara urmează următorul drum:
· 1884 s-a început construirea celui de-al treilea furnal,producţia de 40[14]- 50 t/ zi;
· 1885 s-a construit al patrulea furnal cu o producţie de 100-130…150 t/zi;
· 1903 s-a construit al cincilea furnal cu o producţie de 80…100-150 t/ zi
Combustibilul întrebuinţat la primele trei furnale a fost mangalul, ultimele două fiind proiectate să funcţioneze pe bază de cocs. Mangalul se depozita în două şoproane, de unde era transportat într-o staţie de dozare a încărcăturii.
Minereul de fier este extras din mina uzinei de la Ghelar (aproximativ 16 km de uzină), fiind transportat la furnale cu ajutorul unui funicular construit odată cu primul furnal. Necesitatea creşterii producţiei de fontă a generat o cerere de minereu care a condus la o exploatare intensă în adâncime a zăcământului din Munţii Poiana Ruscă. Începând cu 1863 se începe la Ghelar exploatarea de tip industrial sub formă de carieră, urmată în 1881 de cea prin galerie. Fiindcă funicularul nu mai putea satisface cerinţele unei producţii considerabil mărite, între anii 1890-1900 a fost construită linia ferată îngustă Ghelar - Hunedoara (18 km). Tot în această zonă se montează funicularele Govăjdia-Râul Bătrâna (18km) pentru transportul mangalului şi Govăjdia-Bunila (14km) pentru transportul mangalului şi a calcarului. Calcarul se mai asigura şi din carierele locale şi era transportat cu atelaje[15].
Inaugurarea oficială a fost în 12 iunie 1884 şi marchează naşterea Uzinelor de fier de la Hunedoara, gazeta locală consemna în nr. 25 luna iunie: Binecuvântare şi noroc Hunedoarei! Prima şarje de fontă a curs deja, dealul Ghelarului se topeşte la Hunedoara. Evenimentul de mare importanţă nu s-a caracterizat prin festivităţi şi discursuri pompoase, ci prin fumul negru al coşurilor care s-a răspândit peste regiune anunţă vestea plină de bucurie că viitorul mai frumos nu mai este vis, viitorul pe care Hunedoara şi împrejurimile l-au aşteptat ani îndelungaţi şi care chiar în ultimii ani l-au sperat cu teamă. Şi acele minunate păsări de fier (corfele funicularelor) de un timp circulă fără încetare pe drumurile lor aeriene
Figure 7. Furnalele de la Hunedora. Personalul furnalelor în anul 1890
Un an mai târziu, la 24 mai 1885, este pus în funcţiune şi cel de al doilea furnal. O dată cu acesta centrul de greutate al siderurgiei din Transilvania se mută la Hunedoara, unde se transferă şi administraţia uzinelor, iar vechile ateliere (fierării, forjerii, ateliere mecanice) îşi pierd treptat din importanţă, încetinindu-şi practica existenţa, cu excepţia atelierului şi furnalului de la Govăjdia, care este menţionat în documente ca fiind în funcţiune până în 1918.Valorificarea fontei produse la Hunedoara prin transformarea ei în oţel, utilizând noi procedee tehnologice, începe cu anul 1886. În hala de turnare a furnalelor este montat un cuptor de preafinare şi cuptoare experimentale tip Bessemer[16] de mică capacitate. În fontă era insuflat aer pentru a se reduce conţinutul de carbon. Pentru asigurarea aerului necesar funcţionării s-a montat o suflantă Lang cu un debit de 212m3 / min. Fonta pentru afânare era livrată la oţelăriile de la Cugir şi Zólyombrézó şi Diósgzör, dar cu rezultate tehnologice (datorită variaţiilor mari a analizei chimice) şi economice nesatisfăcătoare. Rezultatele negative ale experimentărilor din cadrul uzinei, fiind atribuite deficienţelor constructive ale instalaţiilor improvizate, aceasta a fost redimensionată şi refăcută în 1887 în condiţii tehnice corespunzătoare. La repunerea în funcţie a fost însă distrusă de un incendiu, după care lucrarea a fost abandonată. În timpul experimentărilor s-a constatat că schimbarea orificiilor de insuflare se făcea des, căptuşala refractară rezistând 5-6 zile, respectiv 80-120 de şarje. Rezultatele obţinute erau considerate însă nesatisfăcătoare, atât privind calitatea oţelului produs, cât şi din punct de vedere economic. După incendiu, hala de turnare a fontei din 1887 şi cuptorul experimental Bessmer au fost refăcute, funcţionând pentru o perioadă de şase luni[17].
După pornirea celui de al treilea furnal s-a trecut la o nouă etapă de dezvoltare a fabricii, ţelul propus fiind producţia de oţel. Oţelăria ia naştere o dată cu construirea a două cuptoare Martin de câte 12 t şi a două convertizoare Bessmer, puse în funcţie în anul 1892[18]. Cele două cuptoare Martin bazice aveau dimensiuni identice şi dispunerea camerelor regeneratoare cu grătare din cărămidă refractară.
În anul 1890, la 23 iunie este pus în funcţie furnalul nr.3, iar în 4 august 1895 porneşte furnalul nr.4. Noul furnal avea volumul de 288 mc cu dispozitiv central de captare a gazului de furnal, fundaţia construită cu stâlpi, etalajul era căptuşit cu un singur rând de cărămidă. Creuzetul şi vatra cu blindaj continuu era răcit la exterior cu apă, iar platforma de încărcare era montată pe stâlpi metalici. Deoarece noul furnal era mai înalt cu 3,3 m decât celelalte, a fost nevoie să se construiască o nouă platformă la nivelul curţii inferioare pentru depozitarea minereului şi cocsului, precum şi un nou ascensor de materiale cu două cabine de transport, acţionat de o maşină cu abur. Pentru alimentarea cu aer suflat s-a achiziţionat o suflantă cu capacitatea de aspirare de 11m3/sec, care putea asigura funcţionarea tuturor celor patru furnale. Preîncălzirea aerului se făcea în preîncălzitoare Whitwell, care pe parcursul primei campanii au fost înlocuite cu preîncălzitore Cowper, având înălţimea de 25m, diametrul de 6 m şi având 705 m3 zidărie refractară. Finalizarea montării celor trei preîncălzitoare Cowper a avut loc în 1902[19]. O instrucţiune a vremii menţiona: Între cuptoare şi teritoriul depozitului de minereu sunt încălzitoarele de aer sistem Cowper, prin cari trecând se încălzeşte aerul necesar la topire la 500-7000 C. Furnalul a atins capacitatea proiectată de 109 t /zi în prima lună de funcţionare.
După 1920 Uzinele de Fier de la Hunedoara erau prezentate drept un complex minier-siderurgic, deţinând un fond de exploatare considerabil: exploatări de minereu de fier la Ghelar şi Arăneş, Vadul Dobrii (jud. Hunedoara), concesiuni miniere în Lunca Cernei, Alun (jud. Hunedoara), Sălciul de Jos, Trascău, Runc (jud. Turda-Arieş) şi Boldvai (jud.Odorhei); 5 furnale înalte cu o producţie de 119.000 t/an[20], un atelier de turnat piese de fontă cu o capacitate de 1.500 t/an; o forje prevăzută cu două ciocane cu abur; un atelier mecanic pentru prelucrarea pieselor turnate sau forjate cu o capacitate de 500-600 t /an; un atelier pentru fabricarea cărămizilor de zgură cu o capacitate de 1.200.000 bucăţi/an; carieră de calcar la Bunila (jud.Hunedoara) şi numeroase cărbunării, care fabricau mangalul pentru furnale; un furnal înalt la Govăjdia cu turnătorie de fontă şi o instalaţie ciocane cu apă-martinete; centrală hidroelectrică de 400CP; o reţea de funicular pentru transport materiale; o moară; ateliere pentru unelte agricole şi altele.
Producţia în oţelărie După 1926 specialişti de valoare ingineri şi economişti au insistat prin propuneri şi lucrări pentru revigorarea producţiei la UFH, prin exploatarea la maxim acestei avuţii publice. Este obligatoriu să menţionăm proiectul şefului Inspectoratului General al Minelor din Valea Jiului, inginerul Iosif Iancu, elaborat în septembrie 1926. Autorul pleda pentru o creştere intensivă, prin încărcarea la maxim a capacităţilor, precum şi printr-o creştere a gradului de prelucrare a metalului în fluxul tehnologic al uzinei (obţinerea oţelului din fontă şi ulterior laminate): întreprinderea numai în acel caz va putea realiza beneficii corespunzătoare, dacă toate sau aproape toate instalaţiile vor fi puse în funcţiune şi se vor construi instalaţii noi, pentru întregirea celor vechi şi pentru rafinarea produselor
Oţelăria Siemens Martin şi electrică. Sectorul de oţelărie se construieşte între anii 1937-1940 având o suprafaţă de 8500m 2, având următoarele dotări:
· 4 cuptoare Siemens Martin de 25 t/şarje fiecare, având capacitatea totală de 90.000 t oţel/an tunat în lingouri. Cuptoarele Siemens Martin erau încălzite cu gazul produs de 6 generatoare de gaz. Cuptoarele funcţionau cu încărcătură compusă din 75% fontă şi 25% fier vechi. Hala cuptoarelor era dotată cu un melanjor de 200 tone fontă lichidă, pentru utilizarea fontei lichide în procesul de elaborare[21];
· 1 cuptor electric de 5 tone/şarjă în care se puteau produce oţeluri pentru scule cu adaos de crom, wolfram sau alte oţeluri speciale. Capacitatea anuală era de 6000t/an. Ulterior acest cuptor a fost mutat în sectorul de turnătorie, unde se găseşte şi în prezent.
· hala de turnare a oţelurilor în lingouri cu gropi de turnare ;
· poduri rulante astfel - 2 poduri de 50 tone, 1 pod rulant cu electromagneţi de 7,5 tone, 2 poduri rulante în consolă de 7,5 tone, 1 pod rulant de 3 tone şi 1 pod rulant cu graifăr pentru transportul lingourilor turnate.
Concepţia şi construcţia acestui Stalh Werk era germană cu macarale de încărcare suspendate, a fost executat de firma Gutehoffnungshütte din Oberhausen-Germania. Platforma cuptoarelor era amplasată la 5,5m deasupra cotei zero, sub platformă fiind amplasate camerele regeneratoare ale cuptorului şi transformatorul cuptorului electric. Spaţiul liber de sub platformă era utilizat pentru depozitarea cărămizilor refractare, pregătirea barei port dop pentru oala de turnare. Pentru asigurarea de combustibil, oţelăria avea un generator de gaz construit pentru funcţionarea în următoarele variante: gaz generator din cărbune fosil carburat cu păcură; gaz generator din mangal carburat cu păcură; gaz generator din păcură sau amestec de gaz generator din păcură cu gaz generator din cărbuni fosili sau mangal. Cuptoarele puteau funcţiona şi exclusiv pe păcură. Oţelăria dispunea de spaţii amenajate pentru stocarea fierului vechi, a fondanţilor şi dolomitei, dispuse paralel cu hala cuptoarelor. Fierul vechi era şarjat şi încărcat în troci, care ulterior erau ridicate pe platforma cuptoarelor şi aşezate pe suporţi, standuri, special amenajate.
În hala de turnare, situată paralel cu hala cuptoarelor, se găseau două macarale de turnare, având capacitatea de 50 t la cârligul principal şi 10 t la cârligul auxiliar şi două macarale în consolă pentru montarea lingotierelor pe podurile de turnare, dezbatere lingotiere şi transport.
Fonta lichidă era transportată de la furnal la oţelărie în oale căptuşite cu material refractar, aşezate pe vagoane speciale construite în acest scop. Fonta se turna direct în cuptor prin intermediul unui jgheab de încărcare, fie direct în melanjor
6. Inălţare si decădere
Lovitura de stat din 23 august 1944[23], finalul războiului, instalarea puterii populare în 6 martie 1945, presiunea ideologică stalinistă, au produs transformări radicale cu răbufniri de nemulţumire prin căutarea duşmanului de clasă în imediata noastă vecinătate. După terminarea celui de-al doilea război mondial, Uzinele de Fier Hunedoara parcurge o perioadă grea datorită tuturor implicaţiilor din viaţa socio-economică ce influenţau climatul de uzină de la Hunedoara, peste toate acestea apare tot mai des implicarea politicului în viaţa uzinei. Regretabil este că toate acestea au creat un sistem care a consumat vieţi, a modificat brutal conştiinţe, în rest toate sunt trecătoare, de fapt ideologiile au manipulat indivizii.
Hunedoara anului 1957 avea o populaţie de 36.498 locuitori[24] şi începea să-şi redefinească conturul de oraş-uzină care va persista până în 1999. Această perioadă este caracterizată de eroismul şi voluntarismul omului de la ţară căruia i se schimbă brutal starea şi statutul social. Hunedoara a fost fabrica celor din împrejurul Inidorei, pădureni, zlăşteni, bojeni, silvăşteni, peştişeni, josăneni, cristureni şi din alte sate care au menţinut Werkul în funcţie de sute de ani, pentru ei a merge la werk fiind inoculat în ADN. Anormalitatea a fost atunci când ţăranul din zonele cu pământ mănos, Moldova sau Muntenia, a fost brutal obligat să vină la oraş datorită cooperativizării forţate. Individul a ajuns într-o Transilvanie eterogenă, climatul social creând cu siguranţă un impact asupra conştiinţei celor dezrădăcinaţi. Cu siguranţă că individul însingurat a găsit refugiu în uzină, în profesia nouă pe care era obligat să o îmbrăţişeze. Hunedoara devenise un cămin şi o şcoală de educaţie prin muncă, ea a format şi schimbat caractere şi destine, a creat personalităţi de renume naţional şi internaţional, care au făcut cinste Uzinei.
Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Flux tehnologic bazat pe două oţelării electrice: oţelărie electrică (OE1 150000 t/an) cu două cuptoare de 65 t, şi doua cuptor de 20 t pentru oţeluri aliate cu turnare în lingou, dispunând de instalaţii de tratament cu tratare în vid tip VAD – VOD şi o instalaţie REZ retopire electrică sub zgură; a doua oţelărie electrică (OE2 400000t/an) cu două cuptoare electrice de 100t cu tratament secundat, maşină de turnare continuă (un cuptor EBT în curs de finalizare), oţelărie Siemens Martin nr 2 (OSM 2 =cu o capacitate de aproximativ 3,2 milioane t şi uzină de laminoare cu o capacitate de producţie de: profile uşoare (440.000t/an) , profile grele(1.130.000t/an) şi sârmă (280.000t/an). Otelarie Siemen Marti nr-1 cu cinci cuptoare de 100 de tone (300.000 t-an) si laminor de profile grele L800 (450.000 t/an) formând fluxul de fabricaţie pentru produsele speciale.
Se pot face comentarii pro şi contra, dar , evoluţia tehnicilor si a tehnologiilor a generat cifre care privite din prisma zilei de astazi par incredibile şi totuşi acest volume de productie s-au realizat aici in Hunedora[25].
Hunedoara producea otel inoxidabil si pentru rulmenţi asa cum se poate vedea in garaficul de mai jos, lucru care nu se afla la îndemana oricui, air astăzi trebuie spus că aceste tehnologii sunt avatardurile unor caste siderugice.
După 1989, tranziţia şi adaptarea la cerinţele impuse de o economie de piaţă concurenţială au plasat societăţile româneşti într-un mediu economic nefavorabil, având ca efect reducerea, oprirea şi dezafectarea unor capacităţi de producţie. Viaţa economică hunedoreană a anilor ‘90 era tributară conceptului de oraş-uzină atribuit Hunedoarei, în anii construirii socialismului. La sfârşitul anilor ’80-începutul anilor ’90, Combinatul Siderurgic Hunedoara nu avea finalizată nici-o investiţie care să permită o relansare economică reală. Fabrica producea cu aceleaşi fluxuri tehnologice folosite şi la sfârşitul anilor ’70; mai mult, aceste fluxuri erau inevitabil uzate moral şi tehnologic.
În anul 1992 a fost oprită funcţionarea Oţelăriei Siemens Martin nr. 1, cu o capacitate de cca. 0,33 mil. tone oţel/an, precum şi unele agregate ale fluxului primar (trei cuptoare la Oţelăria Siemens Martin nr.2 ).
Iunie 1999 oţelăria Siemens Martin nr 2, este oprită, fatalitatea sau coincidenţa era că oprirea s-a făcut în 12 iunie 1999 (data care ar fi trebuie sa fie aniversarea a 125 de ani de la pornirea uzinei noi)- fapt ce a consfinţit oprirea definitivă şi ireversibilă a fluxul primar (cocserie, aglomerare, furnale), a combinatului.
Cu siguranţă Hunedoara nu v-a mai fi ce a fost, dar evoluţiile şi involuţiile procesele şi tehnologiilor, tehinicilor, relaţiilor sociale, inter-umane, soluţii pentru diferite tipuri de criză, trebuie studiate, analizate şi puse în valoare, toate concluziile pot servii drepte suport pentru un curs universitar. Punerea în valoare a Tradiţiei de muncă, a evoluţiilor şi involuţiilor industriale hunedorene de la începuturi şi până în prezent trebuie să fie puse în valoare în cadrul unor expoziţii permanent care să fie vizitate de generaţiile de astazi şi cele viitoare.
miercuri, 28 octombrie 2009
vineri, 11 septembrie 2009
Arta reşiţenilor, peste graniţă
Arta reşiţenilor, peste graniţă
DEBRECEN - Pictori din Banatul Montan au ocazia să-şi expună lucrările la diverse saloane de artă din străinătate.
preluata de pe :
Un salon de artă din localitatea maghiară a găzduit o expoziţie cu lucrările ale cunoscuţilor artişti Adriana Ilin Tomici şi Cristi Mircioane. Acesta din urmă este pictor reşiţean şi a fost prezent cu lucrările „Grădina“, „Nud verde“, „Nud roşu“ şi „Rezervorul“.
Prezent la eveniment, Lukacs Gabor, profesor la universitatea din Debrecen susţinea că „în acest loc constat că nu se poate discuta de criză. Infinitatea dimensiunii umane se poate remarca numai în domeniul artelor, în rest lucrurile se pot vedea zilnic în minutele de ştiri şi reclame de la televizor“.
Criticii de artă, prezenţi acolo, au susţinut că lucrările lui Mircioane exprimă iubirea, frumusetea. Femeia, admiraţia femeii, o obsesie, contemplarea frumuseţii corpului uman sub o formă stilizată. Pictura lui Cristi are o senzualitate stilizată subtilă, dar modernă.
Spre deliciul publicului, artistul reşiţean a cântat o melodie maghiară, una românească şi una germană.
Un alt artist reşiţean care şi-a expus lucrările la Debrecen, în urmă cu doi ani, este Petre Comisarschi. Evenimentul în cadrul căruia au posibilitatea să expună şi artişti români se cheamă „Întâlnirea prietenilor“ şi a debutat în urmă cu trei ani.
Lidia Almăjeanu
marți, 8 septembrie 2009
Hunedoara un ţinut cu istorie tehnică seculara.
Şansa relansării economice a unei regiuni,
Autori : Dr. ing. Ioan Romulus Vasile
Lucrare sustinuta la : Atelierul National de Arheologie Industriala (Irina Iamandescu)
Bucuresti 3.12.2001
Organizat de Ministerul Culturii si Cultelor
1. Motivaţie
Am dorit să atrag atenţia prin această lucrare asupra şanselor unice de care dispune arealul hunedorean cu patrimoniul său turistic cunoscut la care se poate adăuga patrimoniul de industrie veche, utilizabil turistic, asupra şanselor unice de a utiliza vestigiile regiunii sub forma turismului integrat sau holistic, ceea ce poate contribui la o diversificare a ofertei turistice (adică să ai ce arăta turiştilor).
Hunedoara dispune de câteva puncte forte, specifice regiunii, amintim trecutul ei de muncă, de cultură a muncii şi a industriei care a ocupat un loc principal în preocupările localnicilor. Toate aceste aspecte merită prin diversitatea ofertei să fie conectate la reţelele de cultură a muncii din Europa. Problemele cea mai importantă care trebuie rezolvate sunt : eficientizarea managmentul turistic; crearea unei imagini realiste şi pozitive; o publicitate pe măsura valorii ofertei; declararea monumentelor de cultură industrială şi întocmirea documentaţiei necesare pentru protecţia patrimoniu de cultură industrială. Trebuie precizat aici faptul că turismul industrial nu este o alternativă turistică ci trebuie să fie un segment care să se încastreze într-o nişe din oferta turistică, completând în mod armonios oferta turistică globală.
Pentru a asigura populaţiei din zonele în cauză, o alternativă de supravieţuire trebuie descoperite şi conştientizate toate potenţialele regiuni. Trebuie pus accent pe potenţialul endogen ale naturii, culturii, infrastructurii şi economiei acestei regiuni, în primul rând însă potenţialele oamenilor de la faţa locului. În mod obligatoriu trebuie gândit în mai multe direcţii, trebuie găsite interconectările pozitive din diferitele domenii - deci nu putem reflecta doar asupra industriei şi turismului – trebuie gândit permanent la turismul industrial integrat. În domeniul turismului , cu toate faţetele sale diverse, există în peisajul hunedorea foarte multe potenţiale nefolosite şi chiar necunoscute. Aceste resurse trebuie descoperite şi puse în valoare . Ele trebuie interconectate cu alte domenii şi trebuie construite ca o paletă de oferte integrate, cu care trebuie începută căutarea cererii pe piaţă.
O preocupare centrală trebuie să fie dezvoltarea economiei turistice montane existente. Actuala industrie turistică este o şansă economică şi culturală care poate da farmec oricărei oferte turistice prin specificul local existent, într-o triplă combinaţie benefică pentru judeţul Hunedoara: dimensiunea dotărilor actuale cu posibilitatea extinderii lor pe o infrastructura relativ acceptabilă (comparativ cu alte judeţe); dotarea într-un grad înalt de specializare şi modernizarea lor ; protejarea şi păstrarea actualelor monumente industriale şi un turism industrial promovat raţional şi bine integrat în circuite turistice consacrate. O să dureze probabil timp îndelungat până ce aceste trei aspecte vor fi integral puse în evidenţă, dar ele, în mod cert, vor realiza o contribuţie simţitoare la nivelul veniturilor oamenilor care trăiesc în această regiune (spaţiu unde sunt declarate trei zone defavorizate).
2. Localizare geografică
Cadrul natural predominant muntos, cu munţi înalţi şi mijlocii care îl înconjoară din toate părţile, poate fi asemuit cu o cetate de piatră ce închide între zidurile sale Valea Mureşului şi depresiunile Petroşani, Haţeg şi Brad.
Judeţul Hunedoara reprezintă spaţiul în care s-au scris cele mai vechi pagini de istorie ale poporului român. În Munţii Orăştiei s-a aflat capitala statului daco – get condus de Burebista şi Decebal, iar în Ţara Haţegului capitala Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa..Aici s-a născut marele umanist Nicolaus Olahus , voievodul Iancu de Hunedoara al cărui fiu , Mathia Corvin , va ajunge cel mai mare rege al Ungariei.
3.Scurt istoric
Zona în discuţie se află amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani (săpăturile arheologice din anii 1984, 1997-2000) demonstrează faptul că arealul oraşului Hunedoara a fost intens locuit odată cu perioada neolitică.
Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile societăţii neolitice. Ea corespunde diferenţierii - treptate a unor meşteşugari specializaţi care participă direct la activităţile de subzistenţă.
Hunedoara , străveche vatră de civilizaţie , este unul dintre oraşele în care civilizaţiile se suprapun cronologic într-o curgere continuă. În dealul Sânpetru (din imediata apropiere a Castelului Corvinilor ) au fost descoperite urme ale următoarele culturi : Starcevo-Criş cea mai veche cultură neolitică din România ( aproximativ 7000 de ani îH.), Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Wietenberg, Hallstatt A-B, Basarabi şi dacice.
Prima atestare a producerii fierului in acesta zona este o lupă de fier găsită in vatra unui cuptor, datată ca aparţinând perioadei Hallstatt[1], expusa în prezent la Muzeul Fierului din Hunedoara.
Apariţia puternicului stat dac in perimetrul munţilor Carpaţi este strâns legat de dezvoltarea meşteşugului prelucrării fierului. Astfel V.Parvan spunea în lucrarea Dacii :Vecinătatea minelor de fier cu puternicele cetăţi dacice din Ardeal de sud-vest n-a putut sa fie în nici un caz întâmplătoare, iar H.Daicoviciu in lucrarea Dacii face următoarea afirmaţie: Dacii din Transilvania, odată angajaţi pe drumul de tip La Tene, îi întrec pe fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Cauza e uşor de găsit; în Transilvania, în imediata apropiere a Munţilor Orăştie , s-au exploatat încă din vechime mari resurse materiale, minereu de fier de la Ghelar si Teliuc.
După cucerirea Daciei de Romani(106 ), în zona Hunedoarei se afla centrul administrativ al exploatării miniere si a prelucrării acestuia, mărturie stând descoperirile arheologice, urmele exploatărilor antice, clădiri ale proprietarilor de mine, unelte pentru minerit, necropole ale lucratorilor de la aceste exploatări si chiar texte epigrafice aflate in zona Hunedoarei la Teliuc, Ghelar, Plosca, Cerna, Cinciş.Un alt obiectiv deosebit de interesant în considerăm cuptorul din Valea Caselor, descoperit în anul 1895, în apropiere de comuna Ghelar[2] data în sec. IX d.H. În această zonă au fost descoperite mai multe cuptoare de acest tip. Materialul dintr-un asemenea cuptor a fost transportat la Londra, în anul 1925, unde în cadrul Muzeului Ştiinţei a fost reconstituit acest cuptor[3].
În perioada evului mediu s-a dezvoltat prelucrarea fierului, prin apariţia de noi mine şi ateliere de prelucrare a fierului. Pe văile din zona Hunedoara apar ateliere care aveau acţionarea foalelui de insuflare a aerului şi a ciocanului de forje bazate pe forţa apei. Au fost identificate 15 ateliere mari care sunt consemnate pe harta domeniului Hunedoara. Trebuie precizat că din acestea o fierărie era a principelui Transilvaniei, Baia Cerna, iar restul se aflau în cadrul domeniului Castelului Hunedoara. Atelierele erau de două tipuri ateliere de tip german şi de tip românesc, olah.
Iancu Ioan Corvin de Hunedoara, marele voievod transivănean, a facilitat dezvoltarea acestui meşteşug pe domeniul Hunedoara cu atât mai mult cu cât domeniul se afla în posesia familiei Corvinilor. Fiul acestuia, Mathia Corvin, regele Ungarie, a încurajat meşteşugul fierarilor prin reducere şi scutirea acestora de impozite.
Castelul Corvinilor, minunat monument de arhitectură medievală care poate fi vizitat, a devenit incepând cu sec. al XVII sediul administraţia fierăriilor domeniului Hunedoara. Curtea castelului era organizată ca piaţă de tranzacţionare a fierului, acest fapt a dat denumirea germană a Hunedoara, Eisenmarkt.
Raportel vremii subliniau că fierul din Hunedoara este preţuit şi căutat în provinciile turceşti vecine, fiind în aceste provincii un bun plasament , afară în cazurile când perioadele de nelinişte nu tulbură relaţiile economice. După anul 1771 preţul fierului a crescut de la 4,5 – 5 florini la 7 florin şi 40 de crăiţari pentru fierul de calitate. Acest lucru a condus la creşterea profitului anual cu 20000 florini . În anii cu vânzare bună domeniul realiza 63- 64000 de florini predaţi la caseria centralei, unde se predau toate veniturile exploatărilor fiscale din Transilvana. În anul 1772 venitul era evaluat la peste 200000 de florini[4].
3.Obiective de cultură industrială semnificative al domeniului Hunedoara, Eisenmarkt.
Cultură industrială ,după modelul şi experienţa acumulată în ţările vest - europene, s-a bazat pe includerea spaţiilor de cultură industrială în circuitele turistice consacrate care există într-o regiune. Promovarea turismului industrial, a conceptului de cultură industrială, a apărut şi s-a dezvoltat în contextul restructurării industriei grea în ţările vest europene.;
Atunci când organizaţii neguvernamentale au ridicat probleme legate de zonele industriale abandonate şi de protecţia populaţiei autohtone creând o anumită presiune asupra organelor guvernamentale din regiunile afectate de restructurările masive din anii 70 -80. Asociaţiile de promovare a conceptului de cultură industrială au dorit să salveze anumite obiective care erau reprezentative pentru regiunea respectiva şi să promoveze istoria industrială regională care risca să fie dată uitării. S-a dorit :
1. Conştientizarea istoriei industriale din regiune;
2. Valorificarea diferitelor vestigii industriale, halele de fabricaţie, clădirile administrative, refolosirea acestora pentru tehnologii moderne sau alte utilizări;
3. Promovarea turismul industrial;
4. Crearea de noi locuri de muncă şi cuprinderea populaţiei autohtone în anumite activităţi economice;
Instituţii de cultură industrială trebuie să prezinte viaţa socială, cotidianul muncii, istoria socială a culturii industriale ca expresie tipică pentru modul de viaţă a unei regiuni, a unei categorii profesionale. Deşi metalurgia hunedoreană este multii milenară vom descrie mai jos doar câteva obiective de cultură industrială care au apărut începând cu sfârşitul sec. al XVIII şi până la mijlocul sec. al XX lea.
3.1.Furnalul da la Topliţa Un posibil punct de atracţie turistică
Ca urmare a măsurilor luate de Curtea din Viena 1754, de a prelua producţia de fier de la arendatori şi a o administra în regie proprie, instalaţiile metalurgice de pe teritoriul Transilvaniei sunt reconstruite şi înzestrate cu noi tehnologi. Acelaşi suflu înoitor este caracteristic şi pentru atelierele de pe domeniul Hunedoara.[5] În cadrul manufacturii de la Hunedoara s-au refăcut vechile fierării, iar numărul lor a crescut, până la mijlocul secolului al XVIII – lea de la 5 la 13.
Însemnate rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc bogăţia pădurilor furnizoare de mangal , dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către Pădureni[6], au determinat amplasarea primului cuptor înalt, furnal, pe valea Cernei la Topliţa. Tot acum, administratorul domeniului Hunedoara, Iosif Filip de Kern, lucrează pentru deschiderea unei mine de fier pe teritoriul comunei Teliuc[7]. Însemnatele rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc, dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni, erau suficiente argumente în favoarea amplasării primului cuptor înalt pe valea râului Cerna, la Topliţa Primul document care prezintă date concrete privind exploatarea furnalului , datează din 1787 şi consemnează faptul că în acest an, furnalul, a funcţionat 112 schimburi duble de câte 12 ore. În aceast răstimp a prelucrat 27826 măji vieneze şi 88 fonţi, (1563,9 t) de minereu, din care au rezultat 9431 măji de fontă (528 t ). Scoaterea a fost de 33,75 fonţi fontă (18,9 kg ), dintr-o maje de minereu, la producţia medie de 84 măji şi 33 fonţi,( 4,72 t )pe zi. În acel an, furnalul a fost oprit şi reparat de două ori, din acuza uzurii pronunţată a vetrei[8]. În 4 octombrie 1780 sunt trimişi patru muncitori hunedoreni în Stiria –Austria –pentru a învăţa noile procedee de lucru[9]. Printre aceştia se afla şi maistrul topitor Zaharia Pascu[10]. În primăvara anului 1780, Administraţia domeniului Hunedoara ia o serie de măsuri în vederea începerii lucrărilor de construcţie a cuptorului înalt (sau să refacă, reconstruiască un nou furnal)
La 18 ianuarie 1781, Tezauriatul din Sibiu cere Camerei aulice din Viena ca maistrul Edlinger să sosească la Hunedoara până la sfârşitul lunii martie, pentru ca la începutul lui iunie, cuptorul să poată fi în funcţie[11]. Cei doi specialişti , maistrul Edlinger însoţit de Zaharia Pascu care efectuase stagiul de pregătire în Stiria, sosesc în 31 martie 1781. Maistrul ştirian este mulţumit de amplasarea furnalului şi de calitatea lucrărilor executate. Maistul Edlinger Hotăreşte, de comun acord cu administratţia domeniului Hunedoara, să folosească piatră din împrejurimea Topliţei pentru constucţia mantalei furnalului. Creuzetul este confecţionat de maistul Edlinger din argilă[12]. La data de 21 iunie 1781, după zece zile de boală Edlinger a decedat. Lucrările fiind preluate de administratorul Matsch şi de Zaharia Pascu[13]. Conducerea operaţiunilor de producţie o are însă maistrul Zaharia Pascu care reuşeşte să pornească furnalul la 13 iulie 1781...
Vatra furnalului era puţin înclinată înspre orificiul de evacuare pentru a favoriza descărcarea produsele lichide din creuzet.
Şansa relansării economice a unei regiuni,
Autori : Dr. ing. Ioan Romulus Vasile
Lucrare sustinuta la : Atelierul National de Arheologie Industriala (Irina Iamandescu)
Bucuresti 3.12.2001
Organizat de Ministerul Culturii si Cultelor
1. Motivaţie
Am dorit să atrag atenţia prin această lucrare asupra şanselor unice de care dispune arealul hunedorean cu patrimoniul său turistic cunoscut la care se poate adăuga patrimoniul de industrie veche, utilizabil turistic, asupra şanselor unice de a utiliza vestigiile regiunii sub forma turismului integrat sau holistic, ceea ce poate contribui la o diversificare a ofertei turistice (adică să ai ce arăta turiştilor).
Hunedoara dispune de câteva puncte forte, specifice regiunii, amintim trecutul ei de muncă, de cultură a muncii şi a industriei care a ocupat un loc principal în preocupările localnicilor. Toate aceste aspecte merită prin diversitatea ofertei să fie conectate la reţelele de cultură a muncii din Europa. Problemele cea mai importantă care trebuie rezolvate sunt : eficientizarea managmentul turistic; crearea unei imagini realiste şi pozitive; o publicitate pe măsura valorii ofertei; declararea monumentelor de cultură industrială şi întocmirea documentaţiei necesare pentru protecţia patrimoniu de cultură industrială. Trebuie precizat aici faptul că turismul industrial nu este o alternativă turistică ci trebuie să fie un segment care să se încastreze într-o nişe din oferta turistică, completând în mod armonios oferta turistică globală.
Pentru a asigura populaţiei din zonele în cauză, o alternativă de supravieţuire trebuie descoperite şi conştientizate toate potenţialele regiuni. Trebuie pus accent pe potenţialul endogen ale naturii, culturii, infrastructurii şi economiei acestei regiuni, în primul rând însă potenţialele oamenilor de la faţa locului. În mod obligatoriu trebuie gândit în mai multe direcţii, trebuie găsite interconectările pozitive din diferitele domenii - deci nu putem reflecta doar asupra industriei şi turismului – trebuie gândit permanent la turismul industrial integrat. În domeniul turismului , cu toate faţetele sale diverse, există în peisajul hunedorea foarte multe potenţiale nefolosite şi chiar necunoscute. Aceste resurse trebuie descoperite şi puse în valoare . Ele trebuie interconectate cu alte domenii şi trebuie construite ca o paletă de oferte integrate, cu care trebuie începută căutarea cererii pe piaţă.
O preocupare centrală trebuie să fie dezvoltarea economiei turistice montane existente. Actuala industrie turistică este o şansă economică şi culturală care poate da farmec oricărei oferte turistice prin specificul local existent, într-o triplă combinaţie benefică pentru judeţul Hunedoara: dimensiunea dotărilor actuale cu posibilitatea extinderii lor pe o infrastructura relativ acceptabilă (comparativ cu alte judeţe); dotarea într-un grad înalt de specializare şi modernizarea lor ; protejarea şi păstrarea actualelor monumente industriale şi un turism industrial promovat raţional şi bine integrat în circuite turistice consacrate. O să dureze probabil timp îndelungat până ce aceste trei aspecte vor fi integral puse în evidenţă, dar ele, în mod cert, vor realiza o contribuţie simţitoare la nivelul veniturilor oamenilor care trăiesc în această regiune (spaţiu unde sunt declarate trei zone defavorizate).
2. Localizare geografică
Cadrul natural predominant muntos, cu munţi înalţi şi mijlocii care îl înconjoară din toate părţile, poate fi asemuit cu o cetate de piatră ce închide între zidurile sale Valea Mureşului şi depresiunile Petroşani, Haţeg şi Brad.
Judeţul Hunedoara reprezintă spaţiul în care s-au scris cele mai vechi pagini de istorie ale poporului român. În Munţii Orăştiei s-a aflat capitala statului daco – get condus de Burebista şi Decebal, iar în Ţara Haţegului capitala Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa..Aici s-a născut marele umanist Nicolaus Olahus , voievodul Iancu de Hunedoara al cărui fiu , Mathia Corvin , va ajunge cel mai mare rege al Ungariei.
3.Scurt istoric
Zona în discuţie se află amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani (săpăturile arheologice din anii 1984, 1997-2000) demonstrează faptul că arealul oraşului Hunedoara a fost intens locuit odată cu perioada neolitică.
Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile societăţii neolitice. Ea corespunde diferenţierii - treptate a unor meşteşugari specializaţi care participă direct la activităţile de subzistenţă.
Hunedoara , străveche vatră de civilizaţie , este unul dintre oraşele în care civilizaţiile se suprapun cronologic într-o curgere continuă. În dealul Sânpetru (din imediata apropiere a Castelului Corvinilor ) au fost descoperite urme ale următoarele culturi : Starcevo-Criş cea mai veche cultură neolitică din România ( aproximativ 7000 de ani îH.), Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Wietenberg, Hallstatt A-B, Basarabi şi dacice.
Prima atestare a producerii fierului in acesta zona este o lupă de fier găsită in vatra unui cuptor, datată ca aparţinând perioadei Hallstatt[1], expusa în prezent la Muzeul Fierului din Hunedoara.
Apariţia puternicului stat dac in perimetrul munţilor Carpaţi este strâns legat de dezvoltarea meşteşugului prelucrării fierului. Astfel V.Parvan spunea în lucrarea Dacii :Vecinătatea minelor de fier cu puternicele cetăţi dacice din Ardeal de sud-vest n-a putut sa fie în nici un caz întâmplătoare, iar H.Daicoviciu in lucrarea Dacii face următoarea afirmaţie: Dacii din Transilvania, odată angajaţi pe drumul de tip La Tene, îi întrec pe fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Cauza e uşor de găsit; în Transilvania, în imediata apropiere a Munţilor Orăştie , s-au exploatat încă din vechime mari resurse materiale, minereu de fier de la Ghelar si Teliuc.
După cucerirea Daciei de Romani(106 ), în zona Hunedoarei se afla centrul administrativ al exploatării miniere si a prelucrării acestuia, mărturie stând descoperirile arheologice, urmele exploatărilor antice, clădiri ale proprietarilor de mine, unelte pentru minerit, necropole ale lucratorilor de la aceste exploatări si chiar texte epigrafice aflate in zona Hunedoarei la Teliuc, Ghelar, Plosca, Cerna, Cinciş.Un alt obiectiv deosebit de interesant în considerăm cuptorul din Valea Caselor, descoperit în anul 1895, în apropiere de comuna Ghelar[2] data în sec. IX d.H. În această zonă au fost descoperite mai multe cuptoare de acest tip. Materialul dintr-un asemenea cuptor a fost transportat la Londra, în anul 1925, unde în cadrul Muzeului Ştiinţei a fost reconstituit acest cuptor[3].
În perioada evului mediu s-a dezvoltat prelucrarea fierului, prin apariţia de noi mine şi ateliere de prelucrare a fierului. Pe văile din zona Hunedoara apar ateliere care aveau acţionarea foalelui de insuflare a aerului şi a ciocanului de forje bazate pe forţa apei. Au fost identificate 15 ateliere mari care sunt consemnate pe harta domeniului Hunedoara. Trebuie precizat că din acestea o fierărie era a principelui Transilvaniei, Baia Cerna, iar restul se aflau în cadrul domeniului Castelului Hunedoara. Atelierele erau de două tipuri ateliere de tip german şi de tip românesc, olah.
Iancu Ioan Corvin de Hunedoara, marele voievod transivănean, a facilitat dezvoltarea acestui meşteşug pe domeniul Hunedoara cu atât mai mult cu cât domeniul se afla în posesia familiei Corvinilor. Fiul acestuia, Mathia Corvin, regele Ungarie, a încurajat meşteşugul fierarilor prin reducere şi scutirea acestora de impozite.
Castelul Corvinilor, minunat monument de arhitectură medievală care poate fi vizitat, a devenit incepând cu sec. al XVII sediul administraţia fierăriilor domeniului Hunedoara. Curtea castelului era organizată ca piaţă de tranzacţionare a fierului, acest fapt a dat denumirea germană a Hunedoara, Eisenmarkt.
Raportel vremii subliniau că fierul din Hunedoara este preţuit şi căutat în provinciile turceşti vecine, fiind în aceste provincii un bun plasament , afară în cazurile când perioadele de nelinişte nu tulbură relaţiile economice. După anul 1771 preţul fierului a crescut de la 4,5 – 5 florini la 7 florin şi 40 de crăiţari pentru fierul de calitate. Acest lucru a condus la creşterea profitului anual cu 20000 florini . În anii cu vânzare bună domeniul realiza 63- 64000 de florini predaţi la caseria centralei, unde se predau toate veniturile exploatărilor fiscale din Transilvana. În anul 1772 venitul era evaluat la peste 200000 de florini[4].
3.Obiective de cultură industrială semnificative al domeniului Hunedoara, Eisenmarkt.
Cultură industrială ,după modelul şi experienţa acumulată în ţările vest - europene, s-a bazat pe includerea spaţiilor de cultură industrială în circuitele turistice consacrate care există într-o regiune. Promovarea turismului industrial, a conceptului de cultură industrială, a apărut şi s-a dezvoltat în contextul restructurării industriei grea în ţările vest europene.;
Atunci când organizaţii neguvernamentale au ridicat probleme legate de zonele industriale abandonate şi de protecţia populaţiei autohtone creând o anumită presiune asupra organelor guvernamentale din regiunile afectate de restructurările masive din anii 70 -80. Asociaţiile de promovare a conceptului de cultură industrială au dorit să salveze anumite obiective care erau reprezentative pentru regiunea respectiva şi să promoveze istoria industrială regională care risca să fie dată uitării. S-a dorit :
1. Conştientizarea istoriei industriale din regiune;
2. Valorificarea diferitelor vestigii industriale, halele de fabricaţie, clădirile administrative, refolosirea acestora pentru tehnologii moderne sau alte utilizări;
3. Promovarea turismul industrial;
4. Crearea de noi locuri de muncă şi cuprinderea populaţiei autohtone în anumite activităţi economice;
Instituţii de cultură industrială trebuie să prezinte viaţa socială, cotidianul muncii, istoria socială a culturii industriale ca expresie tipică pentru modul de viaţă a unei regiuni, a unei categorii profesionale. Deşi metalurgia hunedoreană este multii milenară vom descrie mai jos doar câteva obiective de cultură industrială care au apărut începând cu sfârşitul sec. al XVIII şi până la mijlocul sec. al XX lea.
3.1.Furnalul da la Topliţa Un posibil punct de atracţie turistică
Ca urmare a măsurilor luate de Curtea din Viena 1754, de a prelua producţia de fier de la arendatori şi a o administra în regie proprie, instalaţiile metalurgice de pe teritoriul Transilvaniei sunt reconstruite şi înzestrate cu noi tehnologi. Acelaşi suflu înoitor este caracteristic şi pentru atelierele de pe domeniul Hunedoara.[5] În cadrul manufacturii de la Hunedoara s-au refăcut vechile fierării, iar numărul lor a crescut, până la mijlocul secolului al XVIII – lea de la 5 la 13.
Însemnate rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc bogăţia pădurilor furnizoare de mangal , dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către Pădureni[6], au determinat amplasarea primului cuptor înalt, furnal, pe valea Cernei la Topliţa. Tot acum, administratorul domeniului Hunedoara, Iosif Filip de Kern, lucrează pentru deschiderea unei mine de fier pe teritoriul comunei Teliuc[7]. Însemnatele rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc, dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni, erau suficiente argumente în favoarea amplasării primului cuptor înalt pe valea râului Cerna, la Topliţa Primul document care prezintă date concrete privind exploatarea furnalului , datează din 1787 şi consemnează faptul că în acest an, furnalul, a funcţionat 112 schimburi duble de câte 12 ore. În aceast răstimp a prelucrat 27826 măji vieneze şi 88 fonţi, (1563,9 t) de minereu, din care au rezultat 9431 măji de fontă (528 t ). Scoaterea a fost de 33,75 fonţi fontă (18,9 kg ), dintr-o maje de minereu, la producţia medie de 84 măji şi 33 fonţi,( 4,72 t )pe zi. În acel an, furnalul a fost oprit şi reparat de două ori, din acuza uzurii pronunţată a vetrei[8]. În 4 octombrie 1780 sunt trimişi patru muncitori hunedoreni în Stiria –Austria –pentru a învăţa noile procedee de lucru[9]. Printre aceştia se afla şi maistrul topitor Zaharia Pascu[10]. În primăvara anului 1780, Administraţia domeniului Hunedoara ia o serie de măsuri în vederea începerii lucrărilor de construcţie a cuptorului înalt (sau să refacă, reconstruiască un nou furnal)
La 18 ianuarie 1781, Tezauriatul din Sibiu cere Camerei aulice din Viena ca maistrul Edlinger să sosească la Hunedoara până la sfârşitul lunii martie, pentru ca la începutul lui iunie, cuptorul să poată fi în funcţie[11]. Cei doi specialişti , maistrul Edlinger însoţit de Zaharia Pascu care efectuase stagiul de pregătire în Stiria, sosesc în 31 martie 1781. Maistrul ştirian este mulţumit de amplasarea furnalului şi de calitatea lucrărilor executate. Maistul Edlinger Hotăreşte, de comun acord cu administratţia domeniului Hunedoara, să folosească piatră din împrejurimea Topliţei pentru constucţia mantalei furnalului. Creuzetul este confecţionat de maistul Edlinger din argilă[12]. La data de 21 iunie 1781, după zece zile de boală Edlinger a decedat. Lucrările fiind preluate de administratorul Matsch şi de Zaharia Pascu[13]. Conducerea operaţiunilor de producţie o are însă maistrul Zaharia Pascu care reuşeşte să pornească furnalul la 13 iulie 1781...
Vatra furnalului era puţin înclinată înspre orificiul de evacuare pentru a favoriza descărcarea produsele lichide din creuzet.
Furnalul de la Topliţa , desen din 1800
3.2.Furnalul de la Govăjdie.
O lecţie de arhitectură industrială a începutului de secol XIX
Insuficienţa producţiei furnalului de la Topliţa pentru alimentarea cu materie primă a atelierelor ce practicau afinarea fontei, a determinat Thesaurariatul din Sibiu, Hermanstat, să ia hotărârea de a mai construii un furnal pe domeniul Hunedoara . Furnalul a fost amplasat la confluenţa a două râuri în localitatea Govăjdie în imediata apropierea a atelierelor de forje . Construcţia furnalului a început în anul 1806. Deşi terminate lucrările în 1810 furnalul a fost pornit în luna aprilie a anul 1913. Costurile totale ale construcţiei a fost de 98728 florinţi şi 50 crăiţari. Pe frontispiciul furnalului a fost montată o placă cu inscripţia : Augusto Imperante Francisco Extructum 1810.
Angajatii furnalului de la Govajdie 1890
Prima campanie de exploatare a furnalului a fost foarte scurtă, 7,5 luni, datorită uzurii pronunţate a creuzetului şi faptului că s-a realizat o producţie de fontă ce asigura necesarul atelierelor din împrejurări, pentru o perioadă de cca trei ani. Producţia totală a campaniei a fost de 1380,3 tone. Furnalul suportă mai multe modificări care sunt prezentate mai jos. În anul 1837 are loc un incendiu care deteriorează instalaţia furnalului .Este aprobată Investiţia de 40529 forinţi pentru repararea furnalului , se creşte volumul la 26,45m3, este reparat sistemul de aducţie a apei, roata hidraulică şi se perfecţionează suflanta foale de tip. Debreczeny.. În 25 august 1840 este pus în funcţie un preîncălzitor de aer tip Calder adus din Rhonitz (Silezia). Pentru transportul minereului la gura furnalului, în anul 1841, se montează o linie ferată îngustă, lungă de 246,8m, din fontă turnată la Govăjdie.
În anul 1879 este înlocuit preîncălzitorul Calder cu două de tip Wasseralfingen. In periaoda 1881-1886 este înregistrată o producţie de 4600 – 5700 t/ an. În perioada 1886 –1888 instalaţia este oprită din cauza crizei economice. Producţia de vârf este realizată în anul 1889, 8800t. În anul 1901 este modernizat sistemul de insuflare amplasându-se o turbină de tip. Francisc.iar în anul 1903 în urma reparaţiei capitale este mărit volumul util la 49,39m3 . Captarea gazului de furnal cu un aparat de tip Pfort, perfecţionat ulterior cu unul tip Wordernberg. Ultima modernizare este localizată în sectorul de preîncălzire a aerului, 1914 –1915 când este înlocuit preîncălzitorul Wasseralfingen cu unul tip Cowper. Furnalul a funcţionat până în anul 1924.
. 3.3. Hidrocentrala de la Căţănaş. Un miracol al tehnicii
Aval de furnalul de la Govăjdie putem vizita centrala hidroelectrică de la Căţănaşi, obiectiv de la începutul sec XIX lea, care se află în funcţiune. Generatoarele de energie electrică datează din anul 1909. Hidrocentrala Căţănaş şi cetrala termoelectrică CET 1 Hunedoara au făcut parte din nucleul energetic creat la U.F.Hunedoara la începutul secolului XX pentru a susţine activitatea societăţii.
Mai poate fi văzut în acest loc ,aval de furnalul de la Govăjdie , sistem de colectare a apelor necesară hidrocentralei
Evoluţia acestui nucleu energetic a U.F.Hunedoara a fost următorul:
1. Hidrocentralele de la Căţănaşi şi Govăjdie în anii 1910 –1911 (Hidrocentrala Căţănaşi se afla în funcţie în prezent , având turbine originale cu an de fabricaţie 1909 Ganz Budapesta);
2. Uzina termoelectrică Hunedoara în anul 1914, clădire existentă în incinta societăţii Siderurgica;
3.4.Centrala termoelectrică Hunedoara(CET1). O clădire de patrimoniu al culturii industriale hunedorene
CET 1 a făcut parte din nucleul energetic creat la Uzinei de Fier .Hunedoara (UFH) la începutul secolului XX pentru a susţine activitatea societăţii.
Crearea nucleului energetic din Hunedoara a făcut parte din faza de dezvoltare a bazei proprii mecano-energetice a UFH în scopul dezvoltării sectorului de elaborare a fontei şi oţelului la Hunedoara. Clădirea CET 1 trebuie tratată ca un obiectiv de patrimoniu a culturii industriale. În zona Hunedoarei este singura clădire reprezentativă de arhitectură industriale a sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX.
3.5.Turnătoria veche. O clădire cu arhitectură industrială specifică deceniului al III lea a secolului XX.
Secţia Turnătoria Veche a făcut parte din planul de dezvoltare pe care la parcurs U.F.H. în perioada 1927 –1941. Patronatul din acea perioadă dorea o prelucrare a fontei care era obţinută de societate.UFH avea în acea perioadă cinci furnale cu o producţie medie 150000 t/an. Secţia este înfiinţată în 1938. Existând mai multe etape în dezvoltarea sectorului de turnătorie. Secţia avea un sector de turnare piese de fontă şi bronz cu o capacitate de 10000 tone /an şi un sector de turnare a tuburilor de fontă cu diamentrul de 50-1000 mm cu o capacitate de 10000 tone tuburi/an.
3.6.Muzeul Fierului. Un locaş ce nu trebuie ocolit de turişti
Muzeul Fierului a luat fiinţă în anul 1974, la aniversarea a 90 ani de la înfiinţarea societăţii. Materialul expus prezintă evoluţia prelucrării metalului din perioada Hallstatt şi până în prezent. Muzeul este dispus la intrarea în cadrul SC Siderurgica SA Hunedoara în imediata apropiere a Castelului Corvinilor.
Cuptorul din Valea Caselor un cuptor de mare performanţă pentru sec al IX lea. Macheta acestui obiectiv deosebit de interesant se află în cadul exponatelor din cadrul muzeuluzi. ,cuptorul din Valea Caselor, descoperit în anul 1895, în apropiere de comuna Ghelar[14] datat în sec. IX d.H. În această zonă au fost descoperite mai multe cuptoare de acest tip. Materialul dintr-un asemenea cuptor a fost transportat la Londra, în anul 1925, unde în cadrul Muzeului Ştiinţei a fost reconstituit acest cuptor[15].
Cuptorul existent în zona amintită se află la circa 3km de marginea comunei Ghelar. Materialul existent se află în atenţia autorului şi a specialiştilor de la Castelul Corvinilor în vederea reconstruirii la faţa locului sau transportarea şi refacerea lui într-un spaţiu care poate fi vizionat de turişti. Pe lângă istoria multii milenară a producerii fierului la Hunedoara, exponatele prezintă evoluţia sectoarelor actuale a societăţi :
· de producere a fontei de la furnalul de la Topliţa şi până la furnalele de 1000m3
· de producere a oţelului de la conv. Bessemer, Oţelăriile Siemens, Oţelăriile electrice;
· de producere a cocsului;
· de laminoare ;
· mecano - energetic;
· transporturi;
[1] lupa de fire a fost gasita in sapaturile din dealul Sanpetru, efectuate de prof. T.Marisi care a si datat aceasta piesa.
[2] La cca.20km de Hunedoara
[3] Ioan, 1998,p150, articol publicat în revista Steel Times ,luna aprilie.Nr de ordine în Muzeul de la Londra a Cuptorului din Valea Caselor este 20-1925-115. O machetă a acestui cuptor se află în Muzeul Fierului din Hunedoara.
[4] Surdu B 1960, 120.
[5] Chindler N, Lazăr I , 1977, 341 – 354.
[6] Denumire dată locuitorulor acestei zone;
[7] Fridvaldszky J,1767,92-98.
[8] Ibidem.
[9] Arh. Stat. Cluj. Fond. T.M.doc. nr. 694-697 din 25 iulie 1781.
[10] Arh. Stat. Cluj. Fond. T.M.doc. nr 9 din 4 ianuarie 1780, f.3.
[11] Ibidem.doc. nr.30 din 18 ianuarie 1781, f.9.
[12] Arh. Stat. Cluj. Fond. T.M.doc. nr.327 din 7 aprilie 1781.
[13] Ibidem.doc. nr.694/697 din 25 iulie 1781.
[14] La cca.20km de Hunedoara
[15] Ioan, 1998,p150, articol publicat în revista Steel Times ,luna aprilie.Nr de ordine în Muzeul de la Londra a Cuptorului din Valea Caselor este 20-1925-115. O machetă a acestui cuptor se află în Muzeul Fierului din Hunedoara.
duminică, 6 septembrie 2009
The blast furnace atToplita, Hunedoara
By Dr eng. Romulus loan
STEEL TIMES MARCH 2001
The presence of important reserves of iron ore at Ghelar and Teliuc,Transylvania - in present day Romania - as well as plentiful forests forcharcoal and a tradition in processing iron,
resulted in a blast furnace being built at Toplita, in the Cerna Valley, some 15km upstream of the Hunedoara Estate. The documents of the time do not mention this early blast furnace. It is possible that the furnace started operation before 1754 since the Urbarium of that year men-
tioned that a forge with four hearths, referred to as ‘New Shop’ (Baia Noua), had been built near the 'high furnace' (blast furnace). This was the first forge in the region to make wrought iron from pig iron. Since forges using pig and bloomery iron werealready operating in the Cerna Valley it is hard to imagine that the pig iron was brought from other regions since it was a long distance to the nearest blast furnace, at Banal.
The first document that presents precise data about the Toplita blast furnace dates from 1787, and records that during that year the furnace was operating with 112 double shifts of 12 hours each. During that time, 27826 Viennese majas and 88 fonts (1563.9t) of ore were processed, out of which 9431 majas (528t) of pig iron resulted. The yield was 33.75 fonts (18.9kg) of pig iron from one majas of ore, and the average daily production was 84 majas and 33 fonts (4.72t).That
year the blast furnace was stopped and repaired twice because of wear of the hearth. On the 4th of October 1780 four workers from Hunedoara were sent to Styria in Austria for training in new working practices. Zaharia Pascu, the furnace man, was among them.
In the spring of 1780 the administrators of the Hunedoara estate undertook a series of measures to construction (or rebuild) a blast furnace. The documents mention that on March 1st 1780, 20000 tiles of wood (forcovering the shop) were bought and tools for the construction works were prepared.Preparations began on March 15th 1780, 130 workers preparing the site where the blast furnace was to be built. A great
amount of wood was necessary for its construction. Later in March, another 200 workers were hired, but the snow that still covered the mountains prevented them from cutting and stacking the wood. For transportation of planks, tiles and stones,1658 florins were paid.
Once the site was ready, the administrators began looking for a specialist to build the blast furnace (Flossofen), the appointment of which was indispensable for starting construction. Negotiations with an ironmas Toplita blastfurnace, Romania 1781ter called Ediinger, living in Styria, Austria, resulted in his appointment. Zaharia Pascu, the furnace man sent for training, also returned, the two arriving on March the 31st 1781. The Styrian master was satisfied with
the location of the furnace and the quality of the works. Ediinger used local stone to build the furnace shell and made the hearth out of clay. Unfortunately, Ediinger fell ill and on June the 21st 1781, died. Construction work continued under thesupervision of the estate administrator, Mr Matsch and Zaharia Pascu, with Pascu effectively controlling the whole process. The fur-
nace was put into operation on July 13th 1781.
resulted in a blast furnace being built at Toplita, in the Cerna Valley, some 15km upstream of the Hunedoara Estate. The documents of the time do not mention this early blast furnace. It is possible that the furnace started operation before 1754 since the Urbarium of that year men-
tioned that a forge with four hearths, referred to as ‘New Shop’ (Baia Noua), had been built near the 'high furnace' (blast furnace). This was the first forge in the region to make wrought iron from pig iron. Since forges using pig and bloomery iron werealready operating in the Cerna Valley it is hard to imagine that the pig iron was brought from other regions since it was a long distance to the nearest blast furnace, at Banal.
The first document that presents precise data about the Toplita blast furnace dates from 1787, and records that during that year the furnace was operating with 112 double shifts of 12 hours each. During that time, 27826 Viennese majas and 88 fonts (1563.9t) of ore were processed, out of which 9431 majas (528t) of pig iron resulted. The yield was 33.75 fonts (18.9kg) of pig iron from one majas of ore, and the average daily production was 84 majas and 33 fonts (4.72t).That
year the blast furnace was stopped and repaired twice because of wear of the hearth. On the 4th of October 1780 four workers from Hunedoara were sent to Styria in Austria for training in new working practices. Zaharia Pascu, the furnace man, was among them.
In the spring of 1780 the administrators of the Hunedoara estate undertook a series of measures to construction (or rebuild) a blast furnace. The documents mention that on March 1st 1780, 20000 tiles of wood (forcovering the shop) were bought and tools for the construction works were prepared.Preparations began on March 15th 1780, 130 workers preparing the site where the blast furnace was to be built. A great
amount of wood was necessary for its construction. Later in March, another 200 workers were hired, but the snow that still covered the mountains prevented them from cutting and stacking the wood. For transportation of planks, tiles and stones,1658 florins were paid.
Once the site was ready, the administrators began looking for a specialist to build the blast furnace (Flossofen), the appointment of which was indispensable for starting construction. Negotiations with an ironmas Toplita blastfurnace, Romania 1781ter called Ediinger, living in Styria, Austria, resulted in his appointment. Zaharia Pascu, the furnace man sent for training, also returned, the two arriving on March the 31st 1781. The Styrian master was satisfied with
the location of the furnace and the quality of the works. Ediinger used local stone to build the furnace shell and made the hearth out of clay. Unfortunately, Ediinger fell ill and on June the 21st 1781, died. Construction work continued under thesupervision of the estate administrator, Mr Matsch and Zaharia Pascu, with Pascu effectively controlling the whole process. The fur-
nace was put into operation on July 13th 1781.
Toplita blastfurnace, Romania 1781
The blast furnace was faced entirely with cut stone. The main technical characteristics and dimensions of the furnace, recorded inhistoric documents, were:
- Working volume: 6.94m3
- Total height: 21 feet (6.64m),
- Hearth diameter at bottom: 2 feet and 4 inches (0.735m)
- Bosh diameter: 5 feet (1.58m)
- Height of the bosh above hearth (upper bosh line at): 2.42m
- Throat diameter: 2 feet (0.632m),
-Height up to the first tuyere: 18 inches (0.479m),
- Height up too the second tuyere: 36 inche (0.948m).
- Height up to which annual repair work was done: 60 inches (1.58m),
- Charcoal consumption: about 1905 kg/t hot metal.
The hearth was a little inclined towards the tapping hole so that discharging of the liquid metal and slag was easier. Each of the two tuyeres was fed with air from a pair of leather bellows driven by a water wheel with buckets 4 feet (1.264m) wide and of radius 3 feet and 3 inches
(1.057m). The bellows could each give 6 to 7 blasts a minute but when the flow rate of theriver Cerna dropped, especially during hot summers, they gave only 4 to 5 blasts a minute. Within a few years, to satisfy the ever increasing demand of pig iron, theChamber from Vienna asked the Hunedoara estate to increase the height of the furnace, a practice already used in other countries. This was completed in the spring of 1805. The new working volume of the furnacewas of 10.91m3, according to a document dated 1830, and its main dimensions were:
- Total height: 21 feet and 6 inches (6.79m)
- Hearth diameter at the bottom: 34 inches (0.946m).
- Bosh diameter: 65 inches (1.817m)
- Height up to the first tuyere: 18 inches (0.479m)
- Height up to the second tuyere: 20 inches(0.526m),
- Throat diameter: 34 inches (0.946m).
The furnace was charged with ores from local mines and pits, iron recovered from the slag and other additions. The charcoal was made from beech wood. Charcoal from the neighbouring region of Valea Jiului was introduced in 1770, but this reduced results since it was poor quality and its transport also incurred high costs. On December 9th 1836, the Treasury Office from Transylvania ordered an investigation to establish why the charcoal used in the blast furnace and in the refining furnaces was of bad quality. The poor quality of iron ore and charcoal as well
as insufficient knowledge of the refining process were the cause of much waste. In 1836, the administration of the Toplita blast furnace admitted that only poor quality iron bars were produced out of the pig iron obtained from the ore used. The same year, the Hunedoara estate presented a clear report on the poor yields from the blast furnace, iron shops and warehouses. It listed the causes leading to the waste and gave possible remedies. In the documents they mentioned that much of the poor yield was a result of attempting to obtain the highest output of white pig iron possible (as opposed to grey) and the consequential tapping temperature of the iron.
The administration of the estate carried out research to discover a better lining for the furnace using stone in the neighbourhood of Toplita.
Output from the blast furnace was maintained at a constant level for much of the time. A document of 1799 mentioned a weekly production of 604 to 692 majas (33.8 - 38.8t) at a yield of 37.25 - 40.50%. The pig iron to be refined was poured into blocks. Usually the blast furnace produced white pig iron for refining, but also grey cast iron and grey spiegel iron were made when needed. Thus, between 1801 - 1802, 90% of the pig iron was white, 7.5% was grey and 2.5% grey spiegel iron.
From 1808, the blast furnace also started producing items cast directly from the furnace. Demand increased and rose to 50t/y.Total production at this time showed larg variations from one year to another, depending on market possibilities and the repair works needed. Thus, 528t were produced in 1787, 1400t in 1802 and a peak output of 2460t was recorded in 1836. Very low outputs were obtained in 1794 (187.5t) and 1813 (23.8t), years when general overhauls were
carried out on the furnace
The Toplita furnace ceased operating in 1837 as a result of a fire that broke out on the night of 15-16th of January that totally destroyed the building, the installations andthe materials in the warehouses. •
- Working volume: 6.94m3
- Total height: 21 feet (6.64m),
- Hearth diameter at bottom: 2 feet and 4 inches (0.735m)
- Bosh diameter: 5 feet (1.58m)
- Height of the bosh above hearth (upper bosh line at): 2.42m
- Throat diameter: 2 feet (0.632m),
-Height up to the first tuyere: 18 inches (0.479m),
- Height up too the second tuyere: 36 inche (0.948m).
- Height up to which annual repair work was done: 60 inches (1.58m),
- Charcoal consumption: about 1905 kg/t hot metal.
The hearth was a little inclined towards the tapping hole so that discharging of the liquid metal and slag was easier. Each of the two tuyeres was fed with air from a pair of leather bellows driven by a water wheel with buckets 4 feet (1.264m) wide and of radius 3 feet and 3 inches
(1.057m). The bellows could each give 6 to 7 blasts a minute but when the flow rate of theriver Cerna dropped, especially during hot summers, they gave only 4 to 5 blasts a minute. Within a few years, to satisfy the ever increasing demand of pig iron, theChamber from Vienna asked the Hunedoara estate to increase the height of the furnace, a practice already used in other countries. This was completed in the spring of 1805. The new working volume of the furnacewas of 10.91m3, according to a document dated 1830, and its main dimensions were:
- Total height: 21 feet and 6 inches (6.79m)
- Hearth diameter at the bottom: 34 inches (0.946m).
- Bosh diameter: 65 inches (1.817m)
- Height up to the first tuyere: 18 inches (0.479m)
- Height up to the second tuyere: 20 inches(0.526m),
- Throat diameter: 34 inches (0.946m).
The furnace was charged with ores from local mines and pits, iron recovered from the slag and other additions. The charcoal was made from beech wood. Charcoal from the neighbouring region of Valea Jiului was introduced in 1770, but this reduced results since it was poor quality and its transport also incurred high costs. On December 9th 1836, the Treasury Office from Transylvania ordered an investigation to establish why the charcoal used in the blast furnace and in the refining furnaces was of bad quality. The poor quality of iron ore and charcoal as well
as insufficient knowledge of the refining process were the cause of much waste. In 1836, the administration of the Toplita blast furnace admitted that only poor quality iron bars were produced out of the pig iron obtained from the ore used. The same year, the Hunedoara estate presented a clear report on the poor yields from the blast furnace, iron shops and warehouses. It listed the causes leading to the waste and gave possible remedies. In the documents they mentioned that much of the poor yield was a result of attempting to obtain the highest output of white pig iron possible (as opposed to grey) and the consequential tapping temperature of the iron.
The administration of the estate carried out research to discover a better lining for the furnace using stone in the neighbourhood of Toplita.
Output from the blast furnace was maintained at a constant level for much of the time. A document of 1799 mentioned a weekly production of 604 to 692 majas (33.8 - 38.8t) at a yield of 37.25 - 40.50%. The pig iron to be refined was poured into blocks. Usually the blast furnace produced white pig iron for refining, but also grey cast iron and grey spiegel iron were made when needed. Thus, between 1801 - 1802, 90% of the pig iron was white, 7.5% was grey and 2.5% grey spiegel iron.
From 1808, the blast furnace also started producing items cast directly from the furnace. Demand increased and rose to 50t/y.Total production at this time showed larg variations from one year to another, depending on market possibilities and the repair works needed. Thus, 528t were produced in 1787, 1400t in 1802 and a peak output of 2460t was recorded in 1836. Very low outputs were obtained in 1794 (187.5t) and 1813 (23.8t), years when general overhauls were
carried out on the furnace
The Toplita furnace ceased operating in 1837 as a result of a fire that broke out on the night of 15-16th of January that totally destroyed the building, the installations andthe materials in the warehouses. •
vineri, 4 septembrie 2009
M U Z E U L C A S T E L U L C O R V I N E Ş T I L O R H U N E D O A R A
B I B L I O T H E C A A R C H A E O L O G I C A E T H I S T O R I CA
C O R V I N E N S I S 2
Vasile Romulus Ioan
I S T O R I A M E T A L U R G I E I F I E R U L U I
Î N Ţ I N U T U L H U N E D O A R E I
I. A N T I C H I T A T E A
H U N E D O A R A 2 0 0 0
Motto:
Adu-ţi aminte de zilele din vechime,
Socoteşte anii, generaţie după generaţie,
Întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa,
Pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.
(Deuteronomul 32, Cântarea lui Moise 7)
Prefaţă
Ştiinţa a încetat să mai fie numai preocuparea exclusivă a specialiştilor. Publicul se interesează tot mai des de anumite sectoare ale ştiinţei şi de implicaţiile acesteia în viaţa cotidiană.
Următoarele aspecte au devenit banale pentru ritmul de viaţă actual :
§ Ritmul de creştere a cuceririlor ştiinţifice ;
§ Impactul dezvoltării ştiinţei asupra societăţii omeneşti .
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.
Temele de studiu şi cercetările ştiinţifice în multe domenii se rezolvă formând un colectiv multidisciplinar, cu un bagaj de cunoştinţe superior grupului canalizat pe cunoştinţe într-un singur domeniu. Privirea obiectivă a unor specialişti din domenii colaterale domeniului de studiu face posibilă în ziua de astăzi rezolvarea unor teme dificile, evitându–se subiectivismul specialistului într-un anumit domeniu. Istoria este terenul propice pentru intervenţia specialiştilor din diferite sfere de activitate, cu amendamentul de a nu denatura adevărul istoric.
Lucrarea doreşte să întărească cele spuse mai sus şi este bazată pe dorinţa autorului[1], doctor inginer în metalurgie, de a-şi preciza punctul de vedere în istoria metalurgiei fierului. În acest scop, au fost efectuate studii şi analize chimice pe piesele din inventarul săpăturilor arheologice din aria de interes[2], pentru a prezenta istoria sub o formă inginerească atât cât a fost posibil. Lucrarea nu doreşte să revoluţioneze istoria metalurgiei fierului, ci să condenseze amănunte legate de istoria fierului hunedorean. Cartea[3] se adresează în primul rând publicului larg, dornic de a cunoaşte abordarea unui domeniu tehnic din istoria omenirii.
Cuvânt înainte
Istoria este ştiinţa cea mai populară, mai solicitată , putem spune, şi de cea mai mare importanţă pentru destinul umanităţii.
Explicaţia o avem în faptul că atât obiectul lecturii de recreare, cât şi al lecturii de interes ştiinţific, sunt orientate spre factorul om, atât sub aspect individual, respectiv al erorilor, cât şi sub aspectul colectiv al structurilor şi formelor sociale.
Îndrăznind o privire generală asupra a tot ce s-a scris sub aspect ştiinţific sub denumirea de istorie sau istoriografie constatăm că preocupările şi realizările au stăruit asupra oamenilor de excepţie, cunoscuţi sub termenul de eroi, temelie a unor evenimente istorice.
Cu toate acestea se cuvine a recunoaşte că, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, istoria s-a orientat spre condiţiile şi factorii care au determinat modul şi stilul de viaţă al omului. În această orientare se încadrează şi prezenta lucrare, care reia filmul vieţii omului de la originile tehnologiilor de prelucrare a fierului şi până la sfârşitul antichităţii. Aflăm din această carte condiţiile primare ale procedeelor de obţinere a metalelor, cu dovezi şi certitudini legate de zona Hunedoarei.
Pe firul evoluţiei istorice, luăm cunoştinţă cu civilizaţiile: cretană, mesopotamiană, egipteană, ebraică, indiană, celtă, etruscă, persană, greacă, chineză, traco-daco-getă, germanică, japoneză şi africană veche. Parcurgând acest bilanţ istoric, ne convingem pe deplin că autorul, dr. ing. Ioan Romulus Vasile, preşedintele Fundaţiei Culturale Iancu de Hunedoara, este un istoric autentic şi complet al civilizaţiei universale, privită şi cercetată sub aspect metalurgic.
Valoarea cărţii constă atât în bogata documentare, cât şi în viziunea tehnică în care este prezentat întreg materialul documentar, atât din punct de vedere bibliografic cât şi din cel al analizelor chimice efectuate pe piese descoperite în săpăturile efectuate în zona Hunedoarei.
Hunedoara, 4 iunie 2000 Victor Isac
[1] Sursa de inspiratia şi metoda de abordare a fost preluată de la chimistul N.Chindler care a fost şi un pasionat istoric.
[2] Săpături efectuate de prof. T.Mariş în anii 80 şi arheologul C.Roman în anii 90.
[3]După prezenta lucrare autorul pregăteşte o lucrare despre metalurgia fierului de la feudalism şi până în prezent
B I B L I O T H E C A A R C H A E O L O G I C A E T H I S T O R I CA
C O R V I N E N S I S 2
Vasile Romulus Ioan
I S T O R I A M E T A L U R G I E I F I E R U L U I
Î N Ţ I N U T U L H U N E D O A R E I
I. A N T I C H I T A T E A
H U N E D O A R A 2 0 0 0
Motto:
Adu-ţi aminte de zilele din vechime,
Socoteşte anii, generaţie după generaţie,
Întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa,
Pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.
(Deuteronomul 32, Cântarea lui Moise 7)
Prefaţă
Ştiinţa a încetat să mai fie numai preocuparea exclusivă a specialiştilor. Publicul se interesează tot mai des de anumite sectoare ale ştiinţei şi de implicaţiile acesteia în viaţa cotidiană.
Următoarele aspecte au devenit banale pentru ritmul de viaţă actual :
§ Ritmul de creştere a cuceririlor ştiinţifice ;
§ Impactul dezvoltării ştiinţei asupra societăţii omeneşti .
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.
Temele de studiu şi cercetările ştiinţifice în multe domenii se rezolvă formând un colectiv multidisciplinar, cu un bagaj de cunoştinţe superior grupului canalizat pe cunoştinţe într-un singur domeniu. Privirea obiectivă a unor specialişti din domenii colaterale domeniului de studiu face posibilă în ziua de astăzi rezolvarea unor teme dificile, evitându–se subiectivismul specialistului într-un anumit domeniu. Istoria este terenul propice pentru intervenţia specialiştilor din diferite sfere de activitate, cu amendamentul de a nu denatura adevărul istoric.
Lucrarea doreşte să întărească cele spuse mai sus şi este bazată pe dorinţa autorului[1], doctor inginer în metalurgie, de a-şi preciza punctul de vedere în istoria metalurgiei fierului. În acest scop, au fost efectuate studii şi analize chimice pe piesele din inventarul săpăturilor arheologice din aria de interes[2], pentru a prezenta istoria sub o formă inginerească atât cât a fost posibil. Lucrarea nu doreşte să revoluţioneze istoria metalurgiei fierului, ci să condenseze amănunte legate de istoria fierului hunedorean. Cartea[3] se adresează în primul rând publicului larg, dornic de a cunoaşte abordarea unui domeniu tehnic din istoria omenirii.
Cuvânt înainte
Istoria este ştiinţa cea mai populară, mai solicitată , putem spune, şi de cea mai mare importanţă pentru destinul umanităţii.
Explicaţia o avem în faptul că atât obiectul lecturii de recreare, cât şi al lecturii de interes ştiinţific, sunt orientate spre factorul om, atât sub aspect individual, respectiv al erorilor, cât şi sub aspectul colectiv al structurilor şi formelor sociale.
Îndrăznind o privire generală asupra a tot ce s-a scris sub aspect ştiinţific sub denumirea de istorie sau istoriografie constatăm că preocupările şi realizările au stăruit asupra oamenilor de excepţie, cunoscuţi sub termenul de eroi, temelie a unor evenimente istorice.
Cu toate acestea se cuvine a recunoaşte că, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, istoria s-a orientat spre condiţiile şi factorii care au determinat modul şi stilul de viaţă al omului. În această orientare se încadrează şi prezenta lucrare, care reia filmul vieţii omului de la originile tehnologiilor de prelucrare a fierului şi până la sfârşitul antichităţii. Aflăm din această carte condiţiile primare ale procedeelor de obţinere a metalelor, cu dovezi şi certitudini legate de zona Hunedoarei.
Pe firul evoluţiei istorice, luăm cunoştinţă cu civilizaţiile: cretană, mesopotamiană, egipteană, ebraică, indiană, celtă, etruscă, persană, greacă, chineză, traco-daco-getă, germanică, japoneză şi africană veche. Parcurgând acest bilanţ istoric, ne convingem pe deplin că autorul, dr. ing. Ioan Romulus Vasile, preşedintele Fundaţiei Culturale Iancu de Hunedoara, este un istoric autentic şi complet al civilizaţiei universale, privită şi cercetată sub aspect metalurgic.
Valoarea cărţii constă atât în bogata documentare, cât şi în viziunea tehnică în care este prezentat întreg materialul documentar, atât din punct de vedere bibliografic cât şi din cel al analizelor chimice efectuate pe piese descoperite în săpăturile efectuate în zona Hunedoarei.
Hunedoara, 4 iunie 2000 Victor Isac
[1] Sursa de inspiratia şi metoda de abordare a fost preluată de la chimistul N.Chindler care a fost şi un pasionat istoric.
[2] Săpături efectuate de prof. T.Mariş în anii 80 şi arheologul C.Roman în anii 90.
[3]După prezenta lucrare autorul pregăteşte o lucrare despre metalurgia fierului de la feudalism şi până în prezent
MOTIVAŢIE:
(din A doua epistola catre hunedoreni)
Timpul nu aşteaptă, este inamicul imbatabil al tuturor. Timpul este ireversibil, sensul fiind implacabil spre „finish”. Cu metodele actuale, nu cunosc să se poată realiza o călătorie în timp. Călătoria virtuală este generată de noi înşine şi ea se numeşte amintire. Amintirea este un spaţiu virtual, trăit, în care putem să deformăm din motive omeneşti unele date ale scenariului.
Trecutul este amintire, mărturisire, istorie, documente, etc. Trecutul poate reveni oricând în realitate, el poate transmite semnale modificatoare de conştiinţe şi destine. Amintirea ca amprentă a unui eveniment trecut, poate genera pasiune şi emoţie, fiind singura metodă care ne poate cufunda în trecut.
Prezentul este o entitate, cea mai fragilă. Prezentul permite transformarea viitorului în trecut. Analizând trecerea anilor, a vieţii, îmi pun problema dacă există prezent, sau timpul se derulează între viitor şi trecut. De aceea, popoarele care şi-au evaluat şi apreciat trecutul au avut viitor, evoluând cu înţelepciune în prezentul trecător.
Viitorul este izvorul nesecat de viitoare amintiri.
Viaţa nu este un spaţiu limitat de naştere şi moarte, conţinutul ei este plin de căderi şi înălţări. Este greu să defineşti într-o frază noţiunea de viaţă. De aceea înţelepţii lumii au studiat biblioteci de tăbliţe scrise pe lut, papirusuri, epistole, scrieri pe piatră, informaţii pictate, textele semite, Vechiul şi Noul Testament ca esenţă a inspiraţiei divine, cărţi vechi şi documente fără a o caracteriza complet. Viaţa, pentru mine, nevrednicul laic, este un dar de la Dumnezeu, este un spaţiu energetic, un N - dimensional care trebuie trăit la maxim. În momentul naşterii nici nu am putea refuza acest cadou. Cred că nu este nimic mai frumos în această lume ca viaţa, care ne dă şansa de a conştientiza lumea.
În această viaţă am cunoscut oameni de care mi-a fost drag şi pe care îi îndrăgesc şi acum, chiar dacă ei nu mai sunt. Doresc tot timpul, chiar dacă mă mint, ca ei să fie printre noi. Nu vom ştii niciodată cu certitudine dacă moartea este un final sau doar o trecere. Deşi moartea, ca final, îmi displace. Accept finalul vieţii, fiind o realitate independentă de mine, care trebuie să ne transcende într-un alt spaţiu energetic, un alt univers. Fiindcă, dacă nu credem că ISUS a înviat, totul este zadarnic.
Pasiunea este una dintre flăcările vieţii fiinţei umane, ea generează căderi şi înălţări, dar poate însufleţi cele mai benefice fapte. Pasiunea este reactivul care poate mistui fiinţa umană pentru un ţel. Ea poate fi indusă sau dobândită şi, de aceea, efectele ei sunt diferite. Inginer fiind, am iubit istoria, chiar pot spune am făcut o pasiune, m-am ferit tot timpul de a face aprecieri la adresa adevărului istoric, am considerat că acest avatar este exclusiv al istoricilor şi de aceea, această carte nu este o carte de istorie tradiţională, ci ea este rezultatul dorinţei inginerului de a ordona evoluţia tehnicilor de obţinere a fierului într-un habitat cunoscut.
Cartea este modul în care am ales să-mi exprim pasiunea despre trecut şi amintiri. Cartea nu este completă dar, odată scrisă şi publicată, nu îmi mai aparţine, ea este a celor ce au răbdarea de a o citi, poate fi atacată, criticată, completată. Cu siguranţă istoricul, deţinătorul adevărului despre trecut, va critica vehement impardonabila violare a unui domeniu al ştiinţei de un practicant al ştiinţei aplicate. Nu mă voi supăra, ce este scris trebuie forfecat, iar alinarea mea va fi dezbaterea. Şi totuşi, am să-mi cer scuze, nu apreciez munca solitarului decât în atletism, alergătorul de cursă lungă sau maratonistul, care luptă de unul singur cu timpul cu spaţiul şi cu el însuşi. Consider team-ul ca fiind grupul multidisciplinar mai reconfortant pentru vremurile actuale. Grupul multidisciplinar poate prezenta o garanţie a consistenţei unei lucrări.
Am apreciat ingeniozitatea şi iscusinţa meşterului fierar care a transformat natura în unelte. Aceasta mi-a indus un interes de scormonitor în practica fierăritului. Cu siguranţă vacanţele de vară petrecute lângă bunicul meu Gheorghe Dărămuş, meşter fierar în satul Ţelna (jud.Alba), când urmăream spectacolul modelării fierului, a avut o influenţă asupra pasiunii pentru istoria fierului. În timpul şcolii în subconştientul meu s-a înregistrat o nouă amprentare pasională: ISTORIA. Ultima clasă de şcoală generală, clasa a VIII-a a fost şi ultimul contact cu istoria, fiindcă parcursul meu a fost legat de tehnică, Liceul Industrial, clasa de Termotehnică (1971-1976), Politehnică (1977-1982), iar în acest segment de educaţie tehnică, istoria nu se preda[1]. Cele două amprente pasionale au rămas latente în subconştientul meu până în 12 iunie 1984, când în deschiderea Sesiunii de comunicări ştiinţifice dedicate aniversării a 100 de ani de la pornirea primului furnal la Hunedoara[2], ch. Nicolae Chindlăr a ţinut o prelegere introductivă referitoare la istoria fierului la Hunedoara.
Scrierea acestei cărţi pentru mine a fost o călătorie în timp, cu ajutorul amintirilor proprii dar şi utilizând imaginaţia proprie alimentată de trecut (documente, materiale bibliografice consultate şi fapte istorice). Este greu să-ţi imaginezi ceea ce nu poţi cuprinde. Dar călătoria mea a fost susţinută şi de dese incursiuni în locurile cheie ale acestei istorii. Trebuie amintite desele excursii şi drumeţii de documentare la : Popeasca din Cinciş - Villa Rustica; cetăţile dacice din Munţii Orăştiei; Valea Fierului Densuş, Valea Caselor, zona Ghelarului, pădurea oraşului din Teliuc; locurile în care au existat fierării de pe văile Cernei, Govăjdiei, Runcului şi Zlaştiului; amplasamentul furnalului de la Topliţa cu feeria zonei, furnalul de la Govăjdie unde am dormit noaptea în campusul sportiv din vechiul amplasament al Oficiului de Furnale şi Forje ale Transilvaniei, Muzeul Castelul Corvinilor şi Muzeul Fierului. Se pot scrie şi spune multe, dar istoria fierului hunedorean trebuie să fie rescrisă[3] de un trăitor al acestor canoane.
Cartea a fost începută la Hunedoara şi finalizată la Reşiţa, în Banat[4]. Este greu exilul[5], fiindcă, doar departe conştientizezi trecutul, care altfel trece neobservat. Trecutul
prin amintire transformă exilul într-un purgatoriu care te face să te judeci pe tine şi să conştientizezi valoarea a ceea ce nu mai ai. În Banat, muncind cu sârg la revigorarea uzinei siderurgice, am reuşit să înţeleg foarte bine cuvintele „Ce vremuri şi ce oameni mai erau, pe când[6].... „
Pasiunea pentru istorie m-a adus în contact cu persoane agreabile, cu care am rămas prieten. Voi pomeni aici doar pe: Pilu Găină[7], Sabin Adrian Luca, Florin Draşoveanu, Valeriu Sîrbu, Ioachim Lazăr, Nicolae Cireşer, Nicolae Pilly, Mircea Dan Lazăr, Cristian Roman, Rusalin Işfănoni, Diaconu Dragoş, Irina Iamandescu, Rudolf Graf, Hans Rieser, Peter Zimmer,Martin Olaru, Werner Kremm, Constantin Gruescu, Gheorghe Alimpescu, Ioan Lupu.
Profesia de metalurg m-a adus în contact cu personalităţi ale siderurgiei: Silviu Samoilescu, Sabin Faur, Iosif Tripşa, Ioan Dragomir (coordonatorul meu de doctorat), Nicolae Murguleţ, Otto Adler, Petru Ianc, Mircea Penescu, Gheorghe Pogea, Costache Trotuş, Constantin Catrinoiu, Teodor Hepuţ, Petru Opriş, Dumitru Bobârnea, Dorin Dobrovici, Aurel Jurj, Gică Rădulescu, Silvia Vacu, Mariana Nicolae, Nicolae Păcuraru, Maria Petrescu, Suzana Gâdea, Avram Nicolae, Liviu Jucos, Iosif Vaida, Stefan Krisboi, Francisc Weber, Doru Gaita, Ionel Dobrin, Gheorghe Amititeloaie, Ion Ionescu, Alexandru Nemet, Mihai Curcubătă, Ştefan Tripşa, Gianfranco Gianfranchi, precum şi cu anonimii lucrători din siderurgic, etc.
PS:
Deşi hunedoreni nu au dus lipsă de caractere şi inteligenţă nu au putut trece peste orgoliile perdante de a reabilita şi reactiva numele acestei cetăţi: Eisenmarkt (limba germană), VaidoHuniad (limba maghiară), Hunedoara (limba română). Eu cred că toţi avem dreptul şi locul în această cetate. O zic nu din cosmopolitism, o zic fiindcă asta este istoria Hunedoarei, cu maghiari, cu români şi cu germani. Va ramâne în programul meu de viaţă o bilă neagră, nemeritată într-o Românie care se vrea europeană.
[1] În anul III de politehnică,1980, se făcea Istoria PCR.
[2] 12 iunie 1984 , sesiune care a avut loc la Casa de Cultură
[3] În viziunea mea, ch. Nicolae Chinler a scris prima istorie a fierului la Hunedoara.
[4] Ultimile rânduri au fost scrise la Dusseldorf, la târgul de siderurgie numit Metec, 12 - 16 iunie 2007;
[5] M-am considerat (mai în glumă) tot timpul la Reşiţa (deşi cinstit să fiu mă simt bine aici, iar oraşul m-a adoptat, adică sunt şi eu bănăţean, altceva este exilul , este evident....) ca fiind în exil, plecarea mea din Hunedoara fiind determinată de comportamentul primitiv al colegilor din managementul indian de la Ispat Siderurgica (acum MittalSteel Hunedoara) la care s-a adăugat oferta facută de TMK de a lucra pentru ei. Hunedorenii nu au meritat un asemenea tratament impus mai mult politic, fiindcă uzina a fost o şcoală model şi fanion din toate punctele de vedere pentru siderurgia românească.
[6] Parafrazându-l pe marele Creangă.
[7] Care ma sprijinit cu sufletul cu gandul şi cu colectia personala de fotografi vechi.
(din A doua epistola catre hunedoreni)
Timpul nu aşteaptă, este inamicul imbatabil al tuturor. Timpul este ireversibil, sensul fiind implacabil spre „finish”. Cu metodele actuale, nu cunosc să se poată realiza o călătorie în timp. Călătoria virtuală este generată de noi înşine şi ea se numeşte amintire. Amintirea este un spaţiu virtual, trăit, în care putem să deformăm din motive omeneşti unele date ale scenariului.
Trecutul este amintire, mărturisire, istorie, documente, etc. Trecutul poate reveni oricând în realitate, el poate transmite semnale modificatoare de conştiinţe şi destine. Amintirea ca amprentă a unui eveniment trecut, poate genera pasiune şi emoţie, fiind singura metodă care ne poate cufunda în trecut.
Prezentul este o entitate, cea mai fragilă. Prezentul permite transformarea viitorului în trecut. Analizând trecerea anilor, a vieţii, îmi pun problema dacă există prezent, sau timpul se derulează între viitor şi trecut. De aceea, popoarele care şi-au evaluat şi apreciat trecutul au avut viitor, evoluând cu înţelepciune în prezentul trecător.
Viitorul este izvorul nesecat de viitoare amintiri.
Viaţa nu este un spaţiu limitat de naştere şi moarte, conţinutul ei este plin de căderi şi înălţări. Este greu să defineşti într-o frază noţiunea de viaţă. De aceea înţelepţii lumii au studiat biblioteci de tăbliţe scrise pe lut, papirusuri, epistole, scrieri pe piatră, informaţii pictate, textele semite, Vechiul şi Noul Testament ca esenţă a inspiraţiei divine, cărţi vechi şi documente fără a o caracteriza complet. Viaţa, pentru mine, nevrednicul laic, este un dar de la Dumnezeu, este un spaţiu energetic, un N - dimensional care trebuie trăit la maxim. În momentul naşterii nici nu am putea refuza acest cadou. Cred că nu este nimic mai frumos în această lume ca viaţa, care ne dă şansa de a conştientiza lumea.
În această viaţă am cunoscut oameni de care mi-a fost drag şi pe care îi îndrăgesc şi acum, chiar dacă ei nu mai sunt. Doresc tot timpul, chiar dacă mă mint, ca ei să fie printre noi. Nu vom ştii niciodată cu certitudine dacă moartea este un final sau doar o trecere. Deşi moartea, ca final, îmi displace. Accept finalul vieţii, fiind o realitate independentă de mine, care trebuie să ne transcende într-un alt spaţiu energetic, un alt univers. Fiindcă, dacă nu credem că ISUS a înviat, totul este zadarnic.
Pasiunea este una dintre flăcările vieţii fiinţei umane, ea generează căderi şi înălţări, dar poate însufleţi cele mai benefice fapte. Pasiunea este reactivul care poate mistui fiinţa umană pentru un ţel. Ea poate fi indusă sau dobândită şi, de aceea, efectele ei sunt diferite. Inginer fiind, am iubit istoria, chiar pot spune am făcut o pasiune, m-am ferit tot timpul de a face aprecieri la adresa adevărului istoric, am considerat că acest avatar este exclusiv al istoricilor şi de aceea, această carte nu este o carte de istorie tradiţională, ci ea este rezultatul dorinţei inginerului de a ordona evoluţia tehnicilor de obţinere a fierului într-un habitat cunoscut.
Cartea este modul în care am ales să-mi exprim pasiunea despre trecut şi amintiri. Cartea nu este completă dar, odată scrisă şi publicată, nu îmi mai aparţine, ea este a celor ce au răbdarea de a o citi, poate fi atacată, criticată, completată. Cu siguranţă istoricul, deţinătorul adevărului despre trecut, va critica vehement impardonabila violare a unui domeniu al ştiinţei de un practicant al ştiinţei aplicate. Nu mă voi supăra, ce este scris trebuie forfecat, iar alinarea mea va fi dezbaterea. Şi totuşi, am să-mi cer scuze, nu apreciez munca solitarului decât în atletism, alergătorul de cursă lungă sau maratonistul, care luptă de unul singur cu timpul cu spaţiul şi cu el însuşi. Consider team-ul ca fiind grupul multidisciplinar mai reconfortant pentru vremurile actuale. Grupul multidisciplinar poate prezenta o garanţie a consistenţei unei lucrări.
Am apreciat ingeniozitatea şi iscusinţa meşterului fierar care a transformat natura în unelte. Aceasta mi-a indus un interes de scormonitor în practica fierăritului. Cu siguranţă vacanţele de vară petrecute lângă bunicul meu Gheorghe Dărămuş, meşter fierar în satul Ţelna (jud.Alba), când urmăream spectacolul modelării fierului, a avut o influenţă asupra pasiunii pentru istoria fierului. În timpul şcolii în subconştientul meu s-a înregistrat o nouă amprentare pasională: ISTORIA. Ultima clasă de şcoală generală, clasa a VIII-a a fost şi ultimul contact cu istoria, fiindcă parcursul meu a fost legat de tehnică, Liceul Industrial, clasa de Termotehnică (1971-1976), Politehnică (1977-1982), iar în acest segment de educaţie tehnică, istoria nu se preda[1]. Cele două amprente pasionale au rămas latente în subconştientul meu până în 12 iunie 1984, când în deschiderea Sesiunii de comunicări ştiinţifice dedicate aniversării a 100 de ani de la pornirea primului furnal la Hunedoara[2], ch. Nicolae Chindlăr a ţinut o prelegere introductivă referitoare la istoria fierului la Hunedoara.
Scrierea acestei cărţi pentru mine a fost o călătorie în timp, cu ajutorul amintirilor proprii dar şi utilizând imaginaţia proprie alimentată de trecut (documente, materiale bibliografice consultate şi fapte istorice). Este greu să-ţi imaginezi ceea ce nu poţi cuprinde. Dar călătoria mea a fost susţinută şi de dese incursiuni în locurile cheie ale acestei istorii. Trebuie amintite desele excursii şi drumeţii de documentare la : Popeasca din Cinciş - Villa Rustica; cetăţile dacice din Munţii Orăştiei; Valea Fierului Densuş, Valea Caselor, zona Ghelarului, pădurea oraşului din Teliuc; locurile în care au existat fierării de pe văile Cernei, Govăjdiei, Runcului şi Zlaştiului; amplasamentul furnalului de la Topliţa cu feeria zonei, furnalul de la Govăjdie unde am dormit noaptea în campusul sportiv din vechiul amplasament al Oficiului de Furnale şi Forje ale Transilvaniei, Muzeul Castelul Corvinilor şi Muzeul Fierului. Se pot scrie şi spune multe, dar istoria fierului hunedorean trebuie să fie rescrisă[3] de un trăitor al acestor canoane.
Cartea a fost începută la Hunedoara şi finalizată la Reşiţa, în Banat[4]. Este greu exilul[5], fiindcă, doar departe conştientizezi trecutul, care altfel trece neobservat. Trecutul
prin amintire transformă exilul într-un purgatoriu care te face să te judeci pe tine şi să conştientizezi valoarea a ceea ce nu mai ai. În Banat, muncind cu sârg la revigorarea uzinei siderurgice, am reuşit să înţeleg foarte bine cuvintele „Ce vremuri şi ce oameni mai erau, pe când[6].... „
Pasiunea pentru istorie m-a adus în contact cu persoane agreabile, cu care am rămas prieten. Voi pomeni aici doar pe: Pilu Găină[7], Sabin Adrian Luca, Florin Draşoveanu, Valeriu Sîrbu, Ioachim Lazăr, Nicolae Cireşer, Nicolae Pilly, Mircea Dan Lazăr, Cristian Roman, Rusalin Işfănoni, Diaconu Dragoş, Irina Iamandescu, Rudolf Graf, Hans Rieser, Peter Zimmer,Martin Olaru, Werner Kremm, Constantin Gruescu, Gheorghe Alimpescu, Ioan Lupu.
Profesia de metalurg m-a adus în contact cu personalităţi ale siderurgiei: Silviu Samoilescu, Sabin Faur, Iosif Tripşa, Ioan Dragomir (coordonatorul meu de doctorat), Nicolae Murguleţ, Otto Adler, Petru Ianc, Mircea Penescu, Gheorghe Pogea, Costache Trotuş, Constantin Catrinoiu, Teodor Hepuţ, Petru Opriş, Dumitru Bobârnea, Dorin Dobrovici, Aurel Jurj, Gică Rădulescu, Silvia Vacu, Mariana Nicolae, Nicolae Păcuraru, Maria Petrescu, Suzana Gâdea, Avram Nicolae, Liviu Jucos, Iosif Vaida, Stefan Krisboi, Francisc Weber, Doru Gaita, Ionel Dobrin, Gheorghe Amititeloaie, Ion Ionescu, Alexandru Nemet, Mihai Curcubătă, Ştefan Tripşa, Gianfranco Gianfranchi, precum şi cu anonimii lucrători din siderurgic, etc.
PS:
Deşi hunedoreni nu au dus lipsă de caractere şi inteligenţă nu au putut trece peste orgoliile perdante de a reabilita şi reactiva numele acestei cetăţi: Eisenmarkt (limba germană), VaidoHuniad (limba maghiară), Hunedoara (limba română). Eu cred că toţi avem dreptul şi locul în această cetate. O zic nu din cosmopolitism, o zic fiindcă asta este istoria Hunedoarei, cu maghiari, cu români şi cu germani. Va ramâne în programul meu de viaţă o bilă neagră, nemeritată într-o Românie care se vrea europeană.
[1] În anul III de politehnică,1980, se făcea Istoria PCR.
[2] 12 iunie 1984 , sesiune care a avut loc la Casa de Cultură
[3] În viziunea mea, ch. Nicolae Chinler a scris prima istorie a fierului la Hunedoara.
[4] Ultimile rânduri au fost scrise la Dusseldorf, la târgul de siderurgie numit Metec, 12 - 16 iunie 2007;
[5] M-am considerat (mai în glumă) tot timpul la Reşiţa (deşi cinstit să fiu mă simt bine aici, iar oraşul m-a adoptat, adică sunt şi eu bănăţean, altceva este exilul , este evident....) ca fiind în exil, plecarea mea din Hunedoara fiind determinată de comportamentul primitiv al colegilor din managementul indian de la Ispat Siderurgica (acum MittalSteel Hunedoara) la care s-a adăugat oferta facută de TMK de a lucra pentru ei. Hunedorenii nu au meritat un asemenea tratament impus mai mult politic, fiindcă uzina a fost o şcoală model şi fanion din toate punctele de vedere pentru siderurgia românească.
[6] Parafrazându-l pe marele Creangă.
[7] Care ma sprijinit cu sufletul cu gandul şi cu colectia personala de fotografi vechi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)