marți, 9 noiembrie 2010

I S T O R I A M E T A L U R G I E I F I E R U L U I - antichitatea

ISTORIA METALURGIEI ANTICE

De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii : pe de o parte o inepuiza-bilă dorinţă de noutate, de invenţie , de proiectare în viitor, pe de altă parte un cald interes pentru trecut pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în evurile istoriei revolute. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai totdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt , marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei[1]. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.
De când datează cunoştinţele metalurgice ale strămoşilor noştri? Întrebarea a frământat pe mulţi cercetători ai trecutului şi continuă încă să fie un subiect de discuţie în lumea ştiinţifică. Se consideră îndeobşte că obţinerea şi prelucrarea metalelor – arama, bronzul, fierul - s-au dezvoltat în perioada de sfârşit a neoliticului, aşa-numita epocă eneolitică. Începutul acestei perioade în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-ar putea datora şi unor influenţe venite din Sud, caracteristice primei faze a cetăţii Troia. Aceste consideraţii sunt în foarte bună măsură îndreptăţite, ele reflectând atât nivelul social-economic atins cu milenii în urmă de vechii locuitori ai spaţiului geografic, cât şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare.
Metalurgul, fierarul vrăjitor-magician, aşa cum frumos l-a numit Eliade, a suportat atât în antichitate cât şi acum eroziunea competiţiei pentru arme, unelte de calitate.
Universul fascinant al metalurgiei fierului, înglobând şi extracţia minereului din sânul pământului, şi-a pus amprenta asupra termenilor tehnici păstraţi până în ziua de astăzi. Terminologia minieră, aşa cum ni s-a transmis până în zilele noastre, reflectă şi ea vechile tradiţii daco-romane ale acestei îndeletniciri. Terminologia esenţială legată direct de producţia propriu-zisă este, în cea mai mare parte, de origine latină. Aşa de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, faur, derivă din faber; fierul, pe care aceşti meşteri, făurari sau fierari, îl prelucrau, provine din ferrum; cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbune din carbo-carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles, etc. Au fost efectuate studii specifice referitoare la tehnicile metalurgice, depozitele de obiecte de fier sau atelierele de făurărie, prezentate în lucrările semnate de I.H.Crişan, I.Berciu, I.Glodariu, Şt.Olteanu, N.Maghiar,E.Iaroslavschi.

1. Protometalurgia
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţia preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[2]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul[3].
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel ( ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obiş-nuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpaturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[4].
Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie. Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului.
Fierul, pe lângă sacralitatea celestă, (provenienţa din cer a meteo-riţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt într-o anumită măsură embrioni[5]. Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implica intervenţia omului în reacţia de trans-formare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate.
Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incan-descenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.
Metalurgul ca şi fierarul, şi mai înainte, olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei[6]. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului , într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme , intervine în natura bivalenta a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului[7]. Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor Fiinţe monstruoase. Fierarul , Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean , Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra.
Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însu-fleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

[1] Hudson 1979,5.
[2] Eliade 1992.,60.
[3] ibidem,61.
[4] Eliade,1991,101.
[5] Eliade 1992,61.
[6] Ibidem .
[7] Ioan 1999. Material prezentat la sesiunea de comunicari Hunedoara 18.10.1999 în curs de publuicare in C orviniana, Fierarul vrajitor- magician.

Cei ce doresc sa citesca lucrarea, dublu clik:

http://www.scribd.com/doc/41426208/I-S-T-O-R-I-A-M-E-T-A-L-U-R-G-I-E-I-F-I-E-R-U-L-U-I-antichitatea

duminică, 7 noiembrie 2010

Istoria Tehnicii Producerii Fierului la Hunedoara element esential pentru infiintarea unei scoli tehnice superioare de ingineri

Ştiinţa a încetat să mai fie numai preocuparea exclusivă a specialiştilor.
Publicul se interesează tot mai des de anumite sectoare ale ştiinţei şi de implicaţiile acesteia în viaţa cotidiană
Următoarele aspecte au devenit banale pentru ritmul de viaţă actual :
üRitmul de creştere a cuceririlor ştiinţifice ;
üImpactul dezvoltării ştiinţei asupra societăţii omeneşti .
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.

Istoria este ştiinţa cea mai populară, mai solicitată putem spune, şi de cea mai mare importanţă pentru destinul umanităţii.
Explicaţia o avem în faptul că, atât obiectul lecturii de recreare, cât şi al lecturii de interes ştiinţific, sunt orientate spre factorul om, atât sub aspect individual, respectiv al erorilor, cât şi sub aspectul colectiv al structurilor şi formelor sociale.
Îndrăznind o privire generală asupra a tot ce s-a scris sub aspect ştiinţific sub denumirea de istorie sau istoriografie constatăm că preocupările şi realizările au stăruit asupra oamenilor de excepţie, cunoscuţi sub termenul de eroi, temelie a unor evenimente istorice.

Pentru a consulta materialul , dublu clik pe linckul de mai jos:

http://www.scribd.com/doc/41421701/Istoria-Tehnicii-Producerii-Fierului-la-Hunedoara-element-esential-pentru-infiintarea-unei-scoli-tehnice-superioare-de-ingineri