I S T O R I A M E T A L U R G I E I F I E R U L U I - antichitatea

ISTORIA METALURGIEI ANTICE

De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii : pe de o parte o inepuiza-bilă dorinţă de noutate, de invenţie , de proiectare în viitor, pe de altă parte un cald interes pentru trecut pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în evurile istoriei revolute. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai totdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt , marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei[1]. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.
De când datează cunoştinţele metalurgice ale strămoşilor noştri? Întrebarea a frământat pe mulţi cercetători ai trecutului şi continuă încă să fie un subiect de discuţie în lumea ştiinţifică. Se consideră îndeobşte că obţinerea şi prelucrarea metalelor – arama, bronzul, fierul - s-au dezvoltat în perioada de sfârşit a neoliticului, aşa-numita epocă eneolitică. Începutul acestei perioade în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-ar putea datora şi unor influenţe venite din Sud, caracteristice primei faze a cetăţii Troia. Aceste consideraţii sunt în foarte bună măsură îndreptăţite, ele reflectând atât nivelul social-economic atins cu milenii în urmă de vechii locuitori ai spaţiului geografic, cât şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare.
Metalurgul, fierarul vrăjitor-magician, aşa cum frumos l-a numit Eliade, a suportat atât în antichitate cât şi acum eroziunea competiţiei pentru arme, unelte de calitate.
Universul fascinant al metalurgiei fierului, înglobând şi extracţia minereului din sânul pământului, şi-a pus amprenta asupra termenilor tehnici păstraţi până în ziua de astăzi. Terminologia minieră, aşa cum ni s-a transmis până în zilele noastre, reflectă şi ea vechile tradiţii daco-romane ale acestei îndeletniciri. Terminologia esenţială legată direct de producţia propriu-zisă este, în cea mai mare parte, de origine latină. Aşa de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, faur, derivă din faber; fierul, pe care aceşti meşteri, făurari sau fierari, îl prelucrau, provine din ferrum; cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbune din carbo-carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles, etc. Au fost efectuate studii specifice referitoare la tehnicile metalurgice, depozitele de obiecte de fier sau atelierele de făurărie, prezentate în lucrările semnate de I.H.Crişan, I.Berciu, I.Glodariu, Şt.Olteanu, N.Maghiar,E.Iaroslavschi.

1. Protometalurgia
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţia preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[2]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul[3].
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel ( ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obiş-nuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpaturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[4].
Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie. Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului.
Fierul, pe lângă sacralitatea celestă, (provenienţa din cer a meteo-riţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt într-o anumită măsură embrioni[5]. Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implica intervenţia omului în reacţia de trans-formare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate.
Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incan-descenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.
Metalurgul ca şi fierarul, şi mai înainte, olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei[6]. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului , într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme , intervine în natura bivalenta a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului[7]. Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor Fiinţe monstruoase. Fierarul , Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean , Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra.
Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însu-fleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

[1] Hudson 1979,5.
[2] Eliade 1992.,60.
[3] ibidem,61.
[4] Eliade,1991,101.
[5] Eliade 1992,61.
[6] Ibidem .
[7] Ioan 1999. Material prezentat la sesiunea de comunicari Hunedoara 18.10.1999 în curs de publuicare in C orviniana, Fierarul vrajitor- magician.

Cei ce doresc sa citesca lucrarea, dublu clik:

http://www.scribd.com/doc/41426208/I-S-T-O-R-I-A-M-E-T-A-L-U-R-G-I-E-I-F-I-E-R-U-L-U-I-antichitatea

Istoria Tehnicii Producerii Fierului la Hunedoara element esential pentru infiintarea unei scoli tehnice superioare de ingineri

Ştiinţa a încetat să mai fie numai preocuparea exclusivă a specialiştilor.
Publicul se interesează tot mai des de anumite sectoare ale ştiinţei şi de implicaţiile acesteia în viaţa cotidiană
Următoarele aspecte au devenit banale pentru ritmul de viaţă actual :
üRitmul de creştere a cuceririlor ştiinţifice ;
üImpactul dezvoltării ştiinţei asupra societăţii omeneşti .
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.

Istoria este ştiinţa cea mai populară, mai solicitată putem spune, şi de cea mai mare importanţă pentru destinul umanităţii.
Explicaţia o avem în faptul că, atât obiectul lecturii de recreare, cât şi al lecturii de interes ştiinţific, sunt orientate spre factorul om, atât sub aspect individual, respectiv al erorilor, cât şi sub aspectul colectiv al structurilor şi formelor sociale.
Îndrăznind o privire generală asupra a tot ce s-a scris sub aspect ştiinţific sub denumirea de istorie sau istoriografie constatăm că preocupările şi realizările au stăruit asupra oamenilor de excepţie, cunoscuţi sub termenul de eroi, temelie a unor evenimente istorice.

Pentru a consulta materialul , dublu clik pe linckul de mai jos:

http://www.scribd.com/doc/41421701/Istoria-Tehnicii-Producerii-Fierului-la-Hunedoara-element-esential-pentru-infiintarea-unei-scoli-tehnice-superioare-de-ingineri

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara-proiect-dezbatere

Fost turn siderurgic, transformat în muzeu la Hunedoara

Andreea Samoilă

preluat din ziarul Hunedoreanu

20 0ct.2010, Ediţia nr. 326

se poate consulta la linkul: http://www.zhd.ro/?r=comunitate&a=fost-turn-siderurgic-transformat-in-muzeu-la-hunedoara-2850

Iniţiativa îi aparţine inginerului hunedorean Ioan Vasile Romulus. Exponatele sunt pregătite, singurul pas rămâne achiziţionarea turnului de răcire pentru a putea fi amenajat muzeul

Iniţiativa relansării Muzeului Fierului la Hunedoara a fost unul dintre proiectele prezentate în cadrul simpozionului numit „Permanenţă şi continuitate în spaţiul cultural hunedorean”. „Ioan Romulus doreşte achiziţionarea unui turn de răcire care aparţine firmei ECOSID. Trebuie să obţină aprobarea autorităţilor locale. Exponatele sunt la el, se consultă cu proiectanţii, iar dacă primăria aprobă se poate ocupa de amenajarea muzeului, ceea ce ar fi un lucru nemaipomenit”, a spus Rudolf Hanzelik, colaborator în cadrul proiectului.

După model spaniol

În oraşul LaFelgura din Spania a fost reabilitat un turn de răcire al unei foste cocserii. „Acest turn de răcire de la Furnalul nr.4 poate deveni corpul Muzeului Fierului, iar printr-o proiectare inteligentă se poate transforma în clădirea muzeului. Există un turn similar în oraşul LaFelgura din Spania care a fost transformat între anii 2000 şi 2002 într-un muzeu”, a spus Ioan Romulus. Deocamdată „Noul Muzeu al Tehnicii Fierului” din Hunedoara se află în stadiu de proiect.
„Iniţiativa lui Ioan Romulus privind Muzeul Fierului este un posibil proiect în mai multe variante. Unul ar fi recuperarea unui turn de răcire aflat în picioare care urmează să fie compartimentat”, a spus Nicolae Cerişer, directorul Castelului Corvinilor. Potrivit acestuia, la sesiunea ştiinţifică au participat 32 de persoane printre care profesori universitari de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia şi cercetători şi muzeografi de la Muzeul Naţional Brukenthal, Muzeul Unirii din Alba Iulia, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, Muzeul Judeţean din Braşov, Muzeul de Istorie din Cluj. În cadrul evenimentului au fost prezentate lucrări ştiinţifice pe două niveluri, respectiv arheologie şi istorie.

Exponate, machete şi fotografii

Hunedorenii, dar şi turiştii din întreaga lume ar putea vedea la Muzeul Fierului o multitudine de exponate, machete şi fotografii. Proiectul lui Ioan Romulus conţine machete de la Atelierul de la Teliuc din secolul II şi cuptorul din Valea Caselor din secolul IX, ateliere de fierărit Baia Cerna, Perintei şi Furnalul de la Topliţa din secolul 18, prezentarea unui cuptor de obţinere a lupelor de fier. Printre exponate se numără şi o colecţie impresionantă de cristale şi minerale, aproximativ 100 de exemplare specifice oxizilor de fier până la minerale complexe de calcit, arabonit, cărbune. Hunedorenii mai pot vedea exponate cu materii prime precum cocs bulgări, cocs mărunt şi pelete de minereu. Din cadrul expoziţiei nu vor lipsi fotografiile care reconstituie atât imagini de epocă din Hunedoara, dar şi atmosfera din prezent. Imagini cu Furnalul de la Topliţa, colecţia de fotografii cu Furnalul de la Govăjdia, toate întregesc colecţia care va valorifica acest muzeu.

“Salvaţi Mocăniţa”
Un alt proiect prezentat la simpozionul de la Castelul Corvinilor este „Istorie, Salvare şi Reconstrucţie“. Prezentarea amplă a fost făcută de hunedorenii Radu Bera şi Rudolf Hanzelik. După iniţierea unei petiţii online către Ministerul Culturii, cei doi au reuşit să strângă 800 de semnături, iar timp de un an Mocăniţa a fost plasată drept monument istoric. „Am transmis doleanţele Consiliului Judeţean Hunedoara şi Consiliului Local Hunedoara ca să preia acest tronson, să acceseze fonduri europene pentru refacere de linii înguste de deal şi de munte. E păcat să nu se facă. Am cheltuit bani pentru un scop nobil, fac asta efectiv pentru comunitate. Traseul Mocăniţei este cel mai frumos traseu din ţară”, a spus Dan Bera. Potrivit acestuia, linia se poate construi în câteva luni, se poate aduce o locomotivă cu aburi şi turiştii ar avea parte de un peisaj extraordinar. „Demersurile care trebuie făcute de către autorităţile locale este să încadreze Mocăniţa în cadrul monumentelor istorice de Categoria A, de interes naţional şi internaţional. Acest lucru ar fi benefic deoarece prin turism şi industrie poţi depăşi această perioadă de criză”, a menţionat Rudolf Hanzelik.

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara-proiect-dezbatere

Faceti un clic pe linkul de mai jos si puteti citi materialul prezentat la sesiunea de comunicari din 16 octombrie 2010 de la Castelul Corvinilor.

http://www.scribd.com/doc/39647916/Muzeul-Tehnici-Fierului-Proiect-9

Mircea Rusnac

Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux02Feb 2010

Articol preluat: http://istoriabanatului.wordpress.com

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni”, este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.*

Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.
Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.
Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)
Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)
De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)
Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)
Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?
„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

Oraşul industrial
preluat din:
http://librariasemndecarte.wordpress.com/2010/07/30/orasul-industrial/














Este oare adevărat că dacă nu-ţi cunoşti rădăcinile este ca şi cum nu ţi-ai cunoaşte părinţii? Şi mă refer aici la rădăcinile prinse şi crescute în istoria şi cultura spaţiului în care te-ai născut. Poţi oare să funcţionezi şi să faci faţă într-o societate actuală consumistă până la epuizare fără să ştii, sau încercând să uiţi cine eşti şi de unde vii? Nutreşti cumva sentimentul, tot mai evident, că nu te identifici cu caracterul spaţiului în care ai crescut? Încerci să negi cumva trecutul încă prezent? Te întrebi ce are frumos un oraş industrial, cum este Reşiţa sau Hunedoara (exceptând desigur dărnicia peisajului natural)? Nimic frumos! Aşa gândim majoritatea deşi puţini o recunoaştem. Dacă oraşele industriale sunt urâte… cum sunt oameni care s-au format şi trăiesc în ele? Sunt şi ei urâţi? Răspunsul la înterbări l-am primit joi 29 iulie, seara, în curtea umbrită a librăriei Semn de carte*. Romulus şi Victor Ioan s-au alăturat într-un tandem de carte şi fotografie pe tema oraşului industrial şi a locuitorilor săi. Cei doi ardeleni adaptaţi şi adoptaţi de spaţiul bănăţean, tată şi fiu, s-au reunit într-un gest comun de înţelegere şi datorie (oarecum) faţă de rădăcinile lor hunedorene, oferind celor prezenţi argumentele înţelegerii şi estetizării oraşului industrial. Avizat prin meserie, dr. ing Romulus Vasile Ioan, directorul combiantului TMK Reşiţa, a propus celor prezenţi un dialog pe tema scrierilor sale „A doua epistolă către hunedoreni” și „Singur printre bănăţeni”, punctând totodată constatările argumentate ale mutării sale împreună cu familia, dinspre Ardeal înspre Banat. Iar dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, cea mai directă metodă de estetizare a oraşului industrial ne-a pregatit-o Victor Ioan, prin intermediul expoziţiei de fotografie „Industrial”. Dacă tema fotografiilor este evidentă din titlu, ceea ce trebuie însă marcat este modul în care tanarul student al Facultăţii de Arte Timişoara (Foto-Video), a ales să exploreze cadrul industrial prin intermediul contextului în care s-a născut, într-un gest de asumare a trecutului şi conştientizarea prezentului. Baudelaire spunea că e un miracol al artei faptul că oribilul, exprimat artistic, devine frumuseţe. Au participat la dialog cu opinii oportune dr. Ada Mirela Chisalita şi dr. Mircea Rusnac – istoric. Aşadar, joi seara, am avut dovada evidentă (vie) a faptului că oraşul industrial urât este frumos şi mai ales nu naşte oameni urâţi, s-au altfel spus oamenii frumoşi pot estetiza un oraş industrial. Urâţenia nu are la bază considerente estetice, ci mai degrabă contexte sociale, economice.

Cărți cu poze…preluat din:
http://librariasemndecarte.wordpress.com/2010/07/28/car%c8%9bi-cu-poze/

Semn de carte* vă invită joi 29 iulie 2010, de la orele 18, să luaţi parte la un eveniment socio-cultural necesar pentru conştiinţa urbei. Vernisajul expozitiei de fotografie „Industrial” a tânărului Victor Ioan și dialog pe tema scrierilor semnate Romulus Vasile Ioan – „A doua epistolă către hunedoreni” și „Singur printre bănăteni”. Autorilor l-i se vor alătura în prezentare d-na dr. Ada Mirela Chisăliță și dr. Mircea Rusnac, istoric cercetător.
Dr. ing. Romulus Vasile Ioan - director general TMK (fostul CSR) – Hunedorean prin naştere, are destinul implacabil legat de viaţa oţelului fie el hunedorean sau reşiţean. Împletind istoria trăită în încercări scriitoriceşti, Romulus Vasile Ioan analizează şi critică, incită şi stârneşte polemici într-un exerciţiu de cultură urbană care trebuie încercat. Merită să-l cunoaşteţi pe cel care se consideră “cel mai ardelean dintre bănăţeni” , cel care defineşte concepte filozofice fundamentale cu umor în ”Prima epistolă către Banatul Montan”, cel care scrie o scurtă istorie a siderurgiei reșițene – bine documentată, cronologică, de la l769 in ” A doua epistola catre banateni, o istorie enumerata”, cel care aduce în atenţie ” A treia epistolă către reşiţeni, o istorie trăită”, cel care, în ” A patra epistolă către reşiţeni, de la CSR la TMK-Reşiţa” scrie, cu convingere, “cred că nefericirea care a plutit asupra acestei societăţi a fost o lecţie pentru noi toţi”.
Victor Ioan – student al Facultăţii de Artă din cadrul Universităţii de Vest Timişoara specialitatea Artă Fotografică.
Un eveniment recomandat de:
• Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național – CS
• Studioul Regional – Radio Reșița

Reşiţa, un oraş... cu temă industrială

articol preluat din ziarul

Jurnal de Caras Severin

31.iulie 2010

http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/resita-un-oras-cu-tema-industriala/cn/news-20100730-04365760

REŞIŢA - „Odată cu vârsta preţuim tot mai mult sănătatea şi prietenii“, afirma Romulus Ioan în lucrarea „Singur printre bănăţeni“.



Librăria „Semn de carte“ a găzduit joi, 29 iulie un eveniment socio-cultural, eveniment ce a readus în atenţia publicului reşiţean, pasionat de arta fotografică dar şi de cultura şi istoria municipiului nostru, expoziţia de fotografie „Industrial“ semnată de Victor Ioan.
Cu ajutorul fotografiilor în alb negru, una din cele mai bune forme de fotografie document, mărturie, lucrările sale aduc în discuţie o latură de mult uitată a Reşiţei, industria siderurgică. Vernisajul tânărului reşiţean, student al Facultăţii de Artă din cadrul Universităţii de Vest Timişoara specialitatea Artă Fotografică, a fost urmat de un dialog pe tema scrierilor semnate Romulus Vasile Ioan precum „Singur printre bănăţeni“ şi „A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara“.
În prima lucrare, dr. ing. Romulus Vasile Ioan, director general TMK, fostul CSR, scrie o scurtă istorie a siderurgiei reşiţene, în mod cronologic, de la 1769, istorie de altfel, foarte bine documentată. Aceasta cuprinde patru epistole către reşiţeni dintre care primele două exprimă sentimentele şi resentimentele autorului.
Cea de-a treia epistolă prezintă istoricul uzinelor reşiţene iar cea de-a IV-a se îndreaptă spre ce trebuie făcut de acum înainte pentru dezvoltarea municipiului nostru. Alături de autori, la manifestare au participat şi dr. Ada Mirela Chisăliţă şi dr. Mircea Rusnac, istoric cercetător.

Lavinia Predescu
© 2005-2010 - Inform Media

Ioan Victor -Ioan Romulus

Cum a fost reabiliat un turn de racire a foste cocserii din laFelguera in muzeu

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara- studiu de caz-proiect

Acest turn de racire de la Furnalul nr.4 poate devenii corpul Muzeului Fierului

printr-o proiectarea inteligenta se poate transforma acest turn in caldirea muzeului:

asa arata un turn similar transformat in anii 2000-2002 in orasul LaFelgura- prov.Asturia Spania

Muzeul Fierului - fosta locatie , distrus in 2007

Motto: pentru hunedorenii care isi doresc un Muzeu al tehnicii fierului

Muzeul fierului -infintat in 1974 atunci cand CSH implinea 90 de ani si desfintat in 2007



Nota :
* PROIECT PENTRU INCADRAREA MUZEULUI FIERULUI DIN INCINTA S.C. SIDERURGICA S.A. HUNEROARA IN CIRCUITUL MUZEISTIC NATIONAL, 1999, pentru includerea in circuitul muzeelor din Romania a fost intocmit si prezentat la Ministerul Culturii de catre Ioan Romulus Vasile
* pagina webb care exista pa situl Ministerului Culturii este intocmita si transmisa catre minister tot de autorul mai sus mentionata, in anul 2001 dupa primul Atelier de Arheologie Industriala care a avut loc la Bucuresti sub ingrijirea dnei.Ioana Irina Iamandescu [irina_iamandescu@yahoo.com];

Muzeul Fierului este situat in perimetrul S.C.SIDERURGICA S.A. pe malulul stang al raului Cerna intr-un spatiu modern si amplasat langa calea de acces auto prevazuta cu o parcare corespunzatoare.
Muzeul Fierului a fost infiintata in anul 1974 cu ocazia sarbatoririi a’90 ani de la punerea in functie a primului furnal modern in Hunedoara’.Initial,desi inventarul sau cuprinde un revelator travaliu prin timp,de la origini si pana azi,al evolutiei tehnici si tehnologiei de producere si prelucrare a fierului,muzeul nu a fost introdus propriu-zis intr-un program de interes turistic.Abia in 1989,administratia S.C.Siderurgica S.A. a decis initierea demersurilor necesare si Muzeul Fierului a fost reamenajat pentru inscrierea in Circuitul Muzeistic National. Muzeul Fierului,poate completa orice traseu turistic in municipiul Hunedoara cu infomatiile interesante referitor la modul de evolutie tehnologic a societatii umane pe acceste meleaguri.
Muzeul Fierului cumuleaza informatii interesante referitoare la evolutia tehnicilor si tehnologiilor de producere si prelucrare a fierului din Hallstatt si pana in prezent. Muzeul Fierului din cadrul S.C.Siderurgica S.A.Hunedoara se inscrie justificat in definitia unui muzeu,punand accent pe aspectele legate de traditia prelucrarii fierului,evolutia tehnologiilor de prelucrare a fierului cat si latura educativa,putand satisface’setea de cunoastere’ a vizitatorului.

Caldirea Muzelului Fierului in anul 2001

Autorul in anul 2000 langa macheta cuptorului din Valea Caselor

Exponate la intrarea in muzeu

( lucrarea din stanga este expusa in prezent la poarat OE a uzinei ArcelorMittal Hunedoara)

Lupa de fier descoperita intr-un un cuptor din Dealul SanPetru

Atelierul de la Teliuc din eprioada romana(sec III)- coloana omagial

Macheta Cuptorul din Valea Caselor Ghelar

Macheta Fieraria Cerna-Bania Craiului din fostul sat Cincis

Macheta actionarii hidraulica la ciocanul de forje de la Fieraria Perintei Hunedoara

Macheta Furnal Toplita repornit in 1785 de Frantz Josphef Muller von Reichenstein maistrii: Edlinger , Pascu Zaharia

Mecanism de orologiu de turn sec.XVIII

Muzeul tehnici producerii fierului

Patriotism

Patriotismul
fragment din
Ioan Romulus Singur printre banateni, 2008, Resita


Dacă luăm în considerare tentativa naivă de a crea o republică a Banatului în preajma evenimentelor de la Alba, când spirtul patriotic atingea cote maxime, am apreciat patriotismul din Banat mai mult ca un separatism, de genul „noi de noi”. Aşa, mai mult ca să treacă vremea. Cu toate eforturile de a-l încadra pe Eftimie Murgu în panteonul românesc al marilor patrioţi, riscăm să devenim ridicoli. Eftimie Murgu este un intelectual-ideolog, bănăţean remarcabil, dar fără a îmbrăca, cu sabia în mână, cămaşa morţii.
Nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative în Banat de genul modelului transilvănean, sau, mai mult, ca patriotismul provinciilor româneşti Moldova şi Valahia, care la drept vorbind au scris istoria românilor. Patriotismul ca încărcătură emoţională îl întâlnim în poezia lui Coşbuc, în „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”, muzica lui Tudor Gheorghe, sunetele divine ale naiului de aur al lui Gheorghe Zamfir, atitudinea regelui Carol I, o tăragănată din Banat (muzică pe care mulţi contemporani au uitat-o), rechizitoriul lui Antonescu şi al lui Iuliu Maniu, dansul feciorilor din Ţara Bârsei ori căluşul oltenesc, regina-poetă Carmen Sylva, poezia lui Nichita Stănescu, tropotita moroşenilor şi a bihorenilor dănţuind pe sunetul unei higheghe, simplitatea atelierului lui Brâncuşi de la Paris, asaltul infanteriei la Mărăşeşti şi Mărăşti, dilemele şi confesiunile lui Ţuţea, Eminescu, Nichita, elementele iniţiale ale mişcării legionare, poezia lui Radu Gyr, soldatul căzut pe front pentru Ţară, indiferent de gradul său. Patriotismul necultivat cu măsură poate transforma naţionalul în naţionalism, iar de aici şi până la degradarea mişcării naţionale ce cultiva românismul în bestialitatea criminală a extremiştilor mişcării legionare nu mai este decât un pas.
Patriotismul este generat de sentimentul apartenenţei la o patrie iar bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui, ceea ce este o mare eroare. Acum, când civilizaţia continentului nostru evoluează spre o Europă, reîntoarcerea la cnezate, voievodate şi ţări este perdantă pentru mentalitatea comunităţii noastre.
Patriotismul bănăţenesc se reduce la o sintagmă des întâlnită – câta linişte -, iar filozofia sa de viaţă se rezumă la paradigma „Să facem un copil şi câta avere”. Am crezut că bănăţeanul are o atitudine slugarnică şi obedientă în comportamentul său, punând acest fapt pe seama influenţei turceşti de până la începutul secolului al XVIII-lea, însă era doar o impresie. Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui indiferent pe unde trec în prezent graniţele. Bănăţeanul este doritor de linişte, armonie, ospitalier, nu face nimeni culoare şi gust la răchie ca el (cu tăria stă mai prost), gurmand cu o bucătărie remarcabilă, e drept şi că i-a dat Dumnezeu de toate - nici o provincie românească nu a fost atât de binecuvântată.

Istoria veche a fierului

fragment din:
Istoria fierului in tinutul Hunedoara, 2000'
Ioan Romulus


2.Incursiune in metalurgia antică.

2.1.Civilizaţia cretană.
Temeliile civilizaţiei şi culturii greceşti, deci şi europene, au fost puse în urmă cu cinci milenii în Creta. Prima civilizaţie cu adevărat umană din bazinul mediteranean a fost şi cea dintâi cu care locuitorii cei mai vechi ai Greciei au venit în contact şi prin intermediul căreia au primit şi anumite elemente de cultură, originare din Orientul Apropiat. Descoperirea acestei civilizaţii abia în urmă cu opt decenii a adus modificări de perspectivă considerabile în arheologia clasică a bazinului mediteranean .
Fierul meteoritic era cunoscut în Creta în epoca minoică, 2000 î.H. şi a fost găsit într-un mormânt din apropierea străvechiului Knossos.
Creta importa mai ales materia primă pentru metalurgie şi orfevrărie din Egipt şi exporta arme şi unelte de bronz, bijuterii, vase, etc., în oraşul cretan existând adevărate firme de import-export. Dezvoltarea metalurgiei cretane era recunoscută de toate popoarele mediteraneene. Acest lucru a condus la dezvoltarea exploatărilor miniere. În marile mine de cupru, care aparţineau suveranului, lucrau prizonieri de război deveniţi sclavi şi condamnaţii de drept comun. Minereul de cupru, la fel ca şi cel de fier, era prelucrat în cuptoare în care se insufla aer cu foalele. O perioadă îndelun-gată metalurgii cretani au studiat întărirea bronzului prin adăugarea de plumb, nichel şi zinc. Pentru producerea bronzului se aducea cositor din Fenicia, Siria şi Anatolia.
Minerii, topitorii şi turnătorii erau constituiţi în corporaţii. Fiecare corporaţie îşi avea zeii săi. În practica iniţierilor secrete se credea că pentru a stăpâni focul trebuie să fii înzestrat cu puteri supranaturale. Fierarii îşi aveau sediul în complexul regal, sau în cartiere separate ale oraşelor. Ulterior metalurgia s-a deplasat în insula Cipru.

2.2.Civilizaţia mesopotamiană
Cea dintâi civilizaţie a antichităţii s-a constituit în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci însemnând Ţara dintre fluvii), ţară care se întindea pe o lungime de aproape 1000 de km şi o lăţime maximă de aproximativ 400 km. Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a Occidentului (G. Furlani). În mod direct, influenţa aceasta a fost net predominantă în primul rând asupra a trei asemenea civilizaţii periferice elemită, urartiană şi hitită.
Meşteşugurile constituie un aspect important al economiei mesopota-miene. Primul metal cunoscut aici – folosit mai întâi în stare nativă, apoi topit – a fost cuprul; într-o perioadă târzie el a fost amestecat cu plumb, cu antimoniu şi în final cositor; apoi a apărut bronzul, iar în epoca lui Hammurabi a apărut aici şi fierul – care însă era foarte scump .
În mileniul al III-lea î.H. oraşul Uruk avea turnătorii şi cuptoare de topire pentru temperaturi înalte. În mileniul al II-lea î.H. fierarii babilonieni lucrau broaşte cu chei, din aramă sau bronz .
Vorbind despre economia orăşenească trebuie să arătăm că în cea mai veche epocă sumeriană era concentrată în întregime în jurul templelor şi depindea de acestea, curând însă meseriile devenind independente. Codul lui Hammurabi fixează salariile diferitelor categorii de meseriaşi. Întâlnim tăietori de piatră, fierari, dulgheri, cizmari, constructori de corabii, zidari, măcelari, brutari, berari, producători de parfumuri. Prin elementele variate care o alcătuiesc apare o întreagă societate evoluată şi diferenţiată.
Tot în codul lui Hammurabi dreptul penal pedepseşte şi pe profe-sioniştii care produc accidente în exerciţiul funcţiei lor. Chirurgul este plătit astfel: dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi l-a lecuit … va primi zece sili de argint… dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi i-a provocat moartea …i se va tăia mâna.
Trebuie remarcat faptul că se specifica materialul din care era făcut bisturiul, lucru care ne face să credem că lamele ascuţite, din care fac parte şi bisturiele, se confecţionau şi din alte materiale, posibil din fier.
Regii asirieni considerau fierarul drept o persoană de rang mare, deoarece îi ajuta în timpul luptelor pe asirieni ca să sfideze armele inami-cilor. În palatul de la Dur-Sarrukin al regelui Sargon al II-lea (722-705 î.H.) amplasat la nord de Ninive, s-a găsit o cantitate de160 t lupe de fier .
Se presupune că printre primele popoare care ar fi cunoscut tehnica obţinerii fierului din minereu, la scară industrială, ar fi fost calibderii .

2.3.Civilizaţia egipteană.
Egiptul propriu-zis, cu civilizaţia sa multimilenară, se întinde până la prima cataractă a Nilului, adică astăzi până la Assuan (anticul Syene). De la prima cataractă spre sud, de-a lungul Nilului se întinde Nubia, al cărei nume însemna ţara aurului, fiindcă aici se află bogate mine de aur . Sunt adesea invocate cuvintele lui Herodot referitoare la Egipt, considerat ca dar al Nilului. Formula sa este însă mai cuprinzătoare. Ea face aluzie şi la munca omului …Egiptul …este pentru egipteni un pământ dobândit şi un dar al fluviului… .
Civilizaţia Egiptului antic lasă impresia unei lumi închise. Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale - deşert, mare şi, în îndepărtatul sud, munţi - Egiptul părea destinat să fie izolat de restul omenirii. Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe autarhice. În raport cu durata istoriei sale multimilenare, relaţiile comerciale externe n-au fost deosebit de intense, iar campaniile militare pe care le-a întreprins în alte ţări, au fost relativ puţine. Surprinde la egiptenii antici rapiditatea cu care şi-au structurat formele de civilizaţie şi cultură, ajunse parcă dintr-odată la un grad de plenitudine excepţională. Asemenea sumerienilor, egiptenii au realizat şi ei, prin economia lor, un excedent de produse, fapt care a permis şi aici un proces de diferenţiere marcată a claselor sociale, crearea unor aşezări urbane, a unei arhitecturi monumentale, a unui sistem de scriere, a unei complexe şi puternice organizări religioase, realizări culturale, literare, artistice .
Marea bogăţie naturală a Egiptului erau carierele de piatră. Piatră de construcţie sau piatră pentru lucratul vaselor, statuilor şi statuetelor, bazalt, calcar, gresie, cuarţ roşu . Dintre metalele curente, plumbul era folosit foarte rar de egipteni, spre deosebire de asiro-babilonieni. Cositorul era importat. În Egipt metalurgia a fost mai puţin dezvoltată decât în Mesopo-tamia, cu excepţia lucratului bijuteriilor. Egiptenii topeau aurul şi argintul pe foc in creuzete, dar prelucrarea metalului începea când acesta se forja sub forma de bare sau plăci în vederea finisării (meseriaşii cunoşteau tragerea metalelor nobile prin filieră). Metalurgii egipteni nu puteau separa uşor aurul şi argintul, de aceea numitul electrum (aliaj din aur şi argint) a fost socotit mult timp un metal aparte chiar de către grecii vechi. Argintul egiptean se afla în acelaşi zăcământ cu aurul, astfel că argintul conţinea
3-18% aur . Bronzul apare aici cu o mie de ani mai târziu (cam prin anul 2000 î.H.) iar fierul în prima jumătate a mileniului I î.H. , cauza principală a acestei întârzieri putând fi lipsa lemnului, combustibilul utilizat pentru cuptoarele de reducere şi de încălzire în vederea forjării. Este cunoscut de asemenea faptul că turnătoriile şi forjele erau în proprietatea statului sau a templelor. În Egipt însă fierul era foarte puţin folosit şi a fost introdus abia în epoca romană, cu o întârziere de peste 1000 de ani. Explicaţia ar fi că regimul tiranic al Egiptului a fost zguduit de nenumărate răscoale şi că preoţii, pentru a le pune capăt, au răspândit interdicţia magică împotriva întrebuinţării fierului de către supuşii faraonului .
Despre importanţa fierului în Egipt ne vorbeşte scrierea din Tablele de la Amarna, document rămas din timpul faraonului Akhenaton, 1350 î.H., la care trebuie adăugate obiectele de fier găsite în mormântul faraonului Tutankhamon. În tratatul de prietenie dintre faraonul Ramses al II-lea şi regele hitit Huttusilis al III-lea se vorbea despre vânzarea unei cantităţi importante de fier şi se menţiona dorinţa faraonului de a se căsători cu o prinţesă hitită. Huttusilis nu a putut procura la timp tot fierul şi i-a trimis faraonului o scrisoare din care se spune: în ce priveşte bunul fier, despre care tu mi-ai comunicat, nu avem disponibil în casa Kittuwatna. După cum ţi-am scris, nu este un timp prielnic pentru obţinerea fierului. Se va produce un fier bun , dar până acum nu s-a reuşit să se obţină cantitatea cerută. Când va fi gata îţi voi trimite. Astăzi îţi trimit o lamă de pumnal din fier.
Egiptenii aveau un zeu ocrotitor al olarilor şi al meşteşugurilor, Ptah. Ptah lucra la roata olarului şi era venerat în Memphis deoarece era un oraş cu mulţi artizani şi artişti. Marele preot al zeului Ptah purta denumirea de marea căpetenie a meşteşugarilor. În mitologia egipteană Ptah a întocmit planurile şi a zidit toate templele. Grecii îl identifică cu zeul lor Hephaistos (Vulcan la romani) .
În secolul al VIII-lea î.H. apare, în locul provinciei egiptene Nubia şi al unor teritorii aflate spre nord, un stat nou, regatul kuşitic sau al etiopienilor, aşa cum îl vor numi grecii vechi.
La Meroe, capitala regatului kuşit, se găsea destul pământ, foarte roditor, încât kuşiţii au făcut diguri şi canale pentru irigaţii, ca în Egipt , obţinându-se astfel recolte foarte îmbelşugate. Lângă Meroe se găseau de asemenea importante zăcăminte de minereu de fier, dar şi lemnul necesar pentru metalurgia fierului. Se pare că metalurgia fierului era cunoscută în Africa din secolele V - IV î.H., dar în Egiptul antic nu s-a utilizat decât în epoca romană. Cauza pare a fi frica de răscoalele locuitorilor, care dacă ar fi utilizat arme de fier ar fi avut o netă superioritate. De astfel, din acelaşi motiv se pare că nici bronzul nu era prea răspândit. Aşa se face că ţăranii egipteni au avut până târziu seceră de lemn, în care inserau pietre de ibsidiană ascuţite bine. Kuşiţii au învăţat din înfrângerile lor de către asirieni, că trebuie să ai arme de fier pentru a învinge. Aşa se face că, la Meroe, ei au prelucrat o foarte mare cantitate de minereu pentru a fabrica fontă şi fier .

2.4.Civilizaţia ebraică.
Civilizaţia ebraică s-a constituit şi a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrâns. Deşi nu se putea lăuda cu un potenţial natural favorabil, textele biblice numesc Palestina (denumire dată de romani după anul 70 î.H.) ţara în care curge laptele şi mierea. Leagănul civilizaţiilor semite este Arabia, de unde a migrat un val de populaţii nomade prin anul 2400 î.H. Din aceste triburi s-a detaşat tribul condus de Abraham, care către 1900 î.H. va ajunge în Egipt.
Descoperirile arheologice dovedesc că în perioada de mijloc a bronzului (aproximativ 2000 – 1500 î.H.) , zona era fertilă, bogată în ape curgătoare ce se vărsau în Marea Moartă şi avea un debit suficient pentru dezvoltarea agricultorii. Aceasta l-a determinat pe Lot, nepotul patriarhului evreu Avram, să aleagă regiunea oraşelor din Valea Sidim ca loc unde să-şi mâne turmele la păscut înainte să se producă distrugerea , potopul cu foc şi pucioasă , a cetăţilor Sodoma şi Gomora.
Constructorii evrei au învăţat mult de la meşterii aduşi din Tir. Tot de acolo adusese regele Solomon şi meşteri topitori, care au instalat în Palestina topitorii complicate, folosind forţa vânturilor dinspre nord pentru a mări tirajul cuptoarelor. În felul acesta au putut fi turnate impresionantele coloane, de la intrarea în marele Templu, (înalte de 9 m şi cu o circumfe-rinţă de 6m) şi bazinul (înalt de 2,50 m cu circumferinţa de 15 m) aşezat pe patru grupuri de câte trei tauri de bronz . Iată modul cum este descrisă atmosfera din templu : Iată, lectica lui Solomon. Şaizeci de eroi o încon-joară. Din eroii ţării. Toţi sunt purtători de lance. Exersaţi pentru luptă. Fiecare cu sabia sa la şold. Împotriva spaimei din ceasul morţii. Un tron
şi-a făcut regele Solomon, din lemn de Liban.. Coloanele lui le-a făcut din argint. Spătarul de aur, Scaunul din purpură. În mijloc fiind gătit cu pietre de preţ. Din dragostea fiicelor Ierusalimului .
Importanţa prelucrării fierului ne este semnalată în perioada regelui Solomon (965-928 î.H.), fiul lui David şi al Bet-Şebei, prin legenda fierarului de la ospăţul dat de Solomon cu ocazia inaugurării templului care îi poartă numele. Solomon a hotărât să copleşească cu daruri pe meseriaşi, iar celui mai mare meşter îi va permite să se aşeze temporar pe scaunul lui împărătesc. După ce Solomon s-a aşezat printre meseriaşi la masă, pe scaunul împărătesc s-a aşezat un om ars de soare. Solomon l-a întrebat: Cine eşti şi cu ce drept ai ocupat acest loc?.Ca răspuns omul a pus următoarea întrebare mesenilor : Cine v-a făcut sculele cu care aţi cioplit piatra grea şi tare, dar uneltele cu care aţi făcut din lemnul negru de abanos minunate flori şi ornamente? Meseriaşii au răspuns: Fierarul. Atunci necunoscutul a răspuns: Eu sunt fierarul, cel ce a făcut sculele tuturor acestor harnici meseriaşi. Fară ele, fără iscusinţa cu care le-am lucrat, nici unul din aceşti meseriaşi nu ar fi putut să-şi arate măiestria. Iată de ce locul de onoare mi se cuvine!
Trebuie remarcată pilda plină de înţelepciune rămasă sub forma unei legende referitoare la munca anonimilor, care asigură cele necesare pentru a se crea monumente şi capodopere.
Solomon a fost un conducător foarte progresist. El avea o inspiraţie divină în exploatarea inteligenţei şi talentului străin. Acesta este secretul, altfel de neconceput, care explică evoluţia surprinzătoare de la regimul rural al lui David la o organizare economică de prima mână.
Aici se află şi secretul bogăţiei pe care Biblia pune atâta accent. Solomon a adus tehnicieni topitori din Fenicia. Astfel este menţionat Huram-Abhi din Tir, care a fost însărcinat să toarne piesele auxiliare pentru templu (I Regi 7,13, 14). Trebuie să amintim aici modul în care era prezen-tată Ţara Promisiunilor în Biblie: Căci Domnul Dumnezeul Tău are să te ducă într-o ţară bună…ţară ale cărei pietre sunt de fier şi din ai cărei munţi vei scoate arama (Deuteronul 8.7-9)

2.5.Civilizaţia indiană
Civilizaţia sub-continentului indian acoperă o perioadă de aproape cinci milenii, fiind un amalgam nobil de concepte, principii filozofice şi religioase ale unei populaţii eterogene (500 de limbi vorbite). Cultura indiană în antichitate nu poate fi comparată decât cu cea chineză. India şi China sunt singurele ţări mari care prezintă o neîntreruptă continuitate culturală, fondată pe principii şi concepte din mileniul al III-lea î.H. Istoria Indiei cu invazii, războaie, conflicte interne şi externe, cu bogăţia şi varietăţile culturale, cu diferenţele severe de civilizaţie din sânul societăţii indiene, pare o învălmăşeală, un haos. De fapt acest univers aparent haotic a reprezentat laboratorul formării spiritualităţii indiene, fascinantă, ezoterică, cu foarte multe lucruri de înţeles şi de neînţeles pentru noi şi în care totuşi ne regăsim.
Metalurgia a ajuns în India la un nivel neatins de nici o altă ţară din antichitate. Fierarii erau renumiţi pentru abilitatea lor deosebită. Tehnica turnării şi călirii fierului era cunoscută în India cu mult înainte de a fi cunoscută în Europa.
Remarcabile progrese în arta prelucrării fierului sunt semnalate în India. Celebră este coloana Kutub din Delhi, datată 330-380 d.H. Ea este realizată prin forjarea mai multor bucăţi de fier încălzite la roşu, procedeu care a permis sudarea lor. Greutatea coloanei este de cca.6000 kg şi nu prezintă semne de oxidare, lucru explicat prin puritatea deosebit de înaltă a metalului. Tot din secolul al IV-lea s-a păstrat un drug de fier lung de 13 m, ceea ce demonstrează că indienii ştiau să toarne piese de fier cu mult mai mari decât cele turnate în Europa până în secolul al XIX-lea. Calitatea metalului obţinut era cu totul remarcabilă, datorită procedeului de reducere, direct din minereu. Posibil ca materia primă să fi fost de foarte bună calitate, lucru normal pentru ţara cu zăcăminte imense de fier. Minele de fier erau exploatate în India încă de acum 3500 de ani.
Egiptenii, grecii şi perşii vorbesc despre oţelul din India, dar este regretabil că nu s-a păstrat metoda de obţinere. Cauza pierderii acestor informaţii interesante este modul cum erau organizate atelierele de meşteşugari. Aproape toate meseriile se transmiteau din tată-n fiu şi se practicau în familie, fără lucrători salariaţi din afară. Dar toţi erau organizaţi în bresle. Fiecare breaslă trebuia să dovedească profesionalism. Aceasta avea sigiliu, steag, un şef care organiza şi conducea breasla. Admiterea de noi membri sau excluderea din breaslă era hotărâtă de adunarea generală a breslei, asemănătoare cu ceea ce numim noi astăzi corporaţie. Prin modul de organizare şi disciplina lor, corporaţiile indiene erau unanim recunoscute, însuşi regele era obligat să le recunoască deciziile.

2.6.Civilizaţia celtă
Civilizaţia celtă poate fi percepută încă de la jumătatea mileniului al doilea î.H. şi se individualizează ca o etnie distinctă către anul 800 î.H., mai precis la sfârşitul epocii bronzului, definită de arheologi perioada câmpurilor de urne. Data aceasta marchează în Europa Occidentală, aproximativ începutul primei perioade a fierului, Hallstatt . Denumirea este dată după necropolele de la Hallstatt în Salzkammergutul austriac unde s-au descoperit 993 de morminte din epoca fierului şi un tablou complex al stadiului de civilizaţie pe care îl atinseseră celţii la locul lor de origine, la nord de Alpi, între 900 şi 500 î.H. A doua perioadă a fierului, La Tène (denumire dată după denumirea localităţii în care s-a făcut descoperirea) 500-î.H.-100d.H., este marcată în întregime de contribuţia celtă . În această descoperire, care reprezintă un prag în istorie, au fost găsite arme, ustensile, obiecte de artă, toate arătând progresele realizate de celţi în toate domeniile, de-a lungul celei de-a doua civilizaţii a fierului .
Celţii creează mult şi impun multor popoare cu care vin în contact prima civilizaţie roto-istorică barbară din Europa Centrală şi Occidentală. Ei au fost primul popor clasic al lumii barbare care a adus Europa Centrală într-un contact strâns cu lumea mediteraneană şi care, graţie forţei sale creatoare, a adus la culme dezvoltarea civilizaţiei roto-istorice din teritoriile de la nord de Alpi. În scrierile antice celţii apar începând de la sfârşitul secolului al VI-lea î.H., la geograful Hecateu din Milet, care citează ţara situând-o între izvoarele Dunării şi nord-vestul Peninsulei Iberice, probabil în vecinătatea Pirineilor. Herodot îi numea keltoi în Istorii,II,33 şi IV,49. Iar Cesar notează că galii se numeau pe ei înşişi celte.
Meşteşugurile deţineau un loc foarte important în economia celţilor. Celţii erau renumiţi ca meşteri foarte pricepuţi în tratarea minereurilor, în pregătirea diferitelor aliaje şi în confecţionarea uneltelor, armelor şi a obiectelor de podoabă din bronz, fier, aramă, aur şi argint. S-au găsit mari cantităţi de obiecte de fier, produse de ateliere care le trimiteau apoi în punctele cele mai îndepărtate. Celţii exportau bare de fier de 6 kg. Obiectele de bronz se prelucrau mai puţin; în schimb procedeul argintării vaselor de bronz a fost inventat de gali. Aurari şi fierari pricepuţi, celţii topeau meta-lele, practicau aurirea, forjarea şi încrustarea. Specialişti în emailuri, ei le exportau în Italia unde procedeul era necunoscut. Metalurgia lor era la vârf pentru acea epocă. Celţii aveau spirit inventiv. Butoiul de lemn, maşina de treierat, carul mare pentru călătorii lungi, un anumit tip de care pentru luptă, sunt invenţiile lor. În plus mai erau şi pricepuţi dogari, renumiţi căldărari, maeştri în artă stilizată, etc. Acestea fiind spuse, putem trage concluzia că metalurgia deservea o întreagă structură de meserii, care consumau metalul. În aceeaşi idee, putem menţiona că celţii cunoşteau foarte bine tehnica de a combina fierul moale cu cel tare, în scopul obţinerii unui material de calitate şi de mare preţ, denumit keltiberer.
Este cunoscută în istorie o pildă care a rămas din anul 390 î.H., când armata celtă a înfrânt legiunile romane conduse de Allia. Roma a căzut în mâinile celţilor, doar Capitoliul şi templul nu au fost cucerite. Romanii au cerut pace, plătind 1000 de taleri de aur. La cântărirea aurului a asistat conducătorul celt Brennus şi tribunul roman Sulpicius. Sulpicius a reproşat celţilor că utilizează greutăţi false, atunci Brennus, a aruncat sabia cea grea pe unul din talerele balanţei rostind cuvintele: Vae Victis –vai de cei învinşi.
În Europa Centrală epoca fierului începe între anii 1400 şi 1000 î.H. În Europa epoca primară a fierului a fost denumită Halstatt (după numele unei localităţi din Austria). A doua perioadă a fierului, în Europa se numeşte La Tène (secolul al V-lea î.H). Un rol deosebit în ceea ce priveşte fabricarea fierului în Europa l-au avut celţii. De la celţi metodele de obţinere şi mode-lare a fierului au fost însuşite de germani şi romani.

2.7.Civilizaţia etruscă
Din mozaicul de popoare ale Peninsulei Italiei preromane, cel care a creat o civilizaţie superioară, cea dintâi în Occident, a fost poporul etrusc . Importanţa contribuţiei sale culturale şi civilizatoare a fost considerabilă, atât prin ea însăşi, cât şi prin moştenirea transmisă romanilor. Etruşcii reprezintă sursa misterioasă, datorită originii,a începuturilor culturii romane.
Obiectele de bronz şi de fier forjat produse de etruşci, în special trepiedele şi lampadarele, erau foarte apreciate în lumea greacă. Pe lângă produse finite etruşcii puteau exporta în special mult lemn şi minereu. Istoricul latin Diodor din Sicilia (sec I î.H.) vorbeşte cu o vie admiraţie despre bogăţia etruşcilor, despre vitejia şi marile lor calităţi organizatorice, despre nivelul lor înalt de civilizaţie şi de cultură. Exploatarea zăcămintelor de aramă şi fier, apoi plumb şi argint, reîncepe în secolul al IX-lea şi stă la baza prosperităţii economice a etruşcilor, care au dezvoltat o metalurgie înfloritoare, cea mai intensă din zona centrală a Mediteranei. Calitatea supe-rioară a armamentului produs de atelierele lor le-a asigurat în mare măsură succesele militare.

2. 8.Civilizaţia persană
Cuprins între fluviile Tibru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de km2. Pe acest teritoriu se încrucişau acum patru mii de ani numeroase dru-muri comerciale care legau Orientul Apropiat, India şi China cu bazinul ţărilor răsăritene din bazinul Mediteranei. Această situaţie a condus la formarea unei civilizaţii interesante, influenţată atât de comerţul care se practica, cât şi de cadrul geografic. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru, deşertul central în zăcăminte de sulf iar văile şi râurile în pietre semipreţioase.
Meşteşugurile au început să se dezvolte în oraşe încă din epoca ahemenizilor; pe marile moşii se dezvoltă producţia artizanală (fierării, tâmplării, ţesătorii, etc.), acestea fiind încredinţate servilor. Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă, articole de îmbrăcăminte, dar şi bijuterii sau veselă de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din importuri, de care dispunea imperiul. Meta-lele (aur, aramă, fier) erau aduse din Cipru, Palestina, Mesopotamia şi din regiunea Caucazului meridional. Este important să precizăm aici faptul că statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever şi asupra atelierelor particulare, care produceau articole necesare în primul rând curţii, armatei şi administraţiei, stabilind preţul produselor şi salariile lucrătorilor.

2.9.Civilizaţia greacă
Teritoriul Greciei actuale a fost locuit încă de la sfârşitul paleoli-ticului inferior. În urmă cu aproximativ 8000 de ani au migrat aici primii neanderthalieni, probabil din Asia Mică, regiune de care Grecia era legată pe atunci printr-o punte terestră, mai târziu scufundată, din care au rămas la suprafaţă insulele Mării Egee. Din zona răsăriteană a migrat în mileniul
al V-lea î.H. şi al doilea val migrator, cel care a contribuit la formarea civilizaţiei neolitice. În a doua jumătate a mileniului al III-lea se produce o nouă migraţie, din regiunea Anatoliei, introducând în Grecia civilizaţia bronzului. Cadrul geografic în care va apărea şi va evolua noua civilizaţie şi cultură, cea a grecilor, cuprinde nu numai Grecia continentală, ci şi coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egee, iar mai târziu coloniile din sudul Italiei şi Sicilia.
Numeroase insule care înconjoară Elada au fost tot atâtea escale pentru navigatori şi pentru cei plecaţi să întemeieze colonii în ţinuturi îndepărtate, siliţi de sărăcie şi împinşi de noii veniţi în valuri succesive. Noile valuri care au migrat în Grecia aparţin populaţiilor indo-europene, în jurul anului 2000 î.H. . Populaţie războinică, organizată într-o societate de tip militar, ionienii pun bazele cetăţilor fortificate şi sanctuarelor. Civilizaţia greacă antică a fost, în esenţă, o civilizaţie a unor cetăţi portuare, cu deschidere spre lumea largă. Modul de activitate, determinat de caracterul vieţii lor citadine, a imprimat gândirii o mai mare mobilitate şi libertate, dându-le putinţa să găsească mijlocul de trecere în gândire de la intuitiv la discursiv.
Creând instrumentul general al ştiinţei, grecii i-au dat acesteia posibi-litatea de a se constitui pe discipoli, lucru care a generat şi în sfera meşteşu-gurilor acelaşi sistem, bazat pe calfe şi ucenici.
Aceştia ocupă întreaga Grecie, inclusiv Peloponezul, după care, sub influenţa aheilor, s-au transferat şi pe insulele din bazinul egeean. După invazia aheilor (1600 î.H.) a urmat cea a triburilor eolilor, iar după
1200 î.H., invazia dorienilor. Grecia antică pare după această descriere ca un foitaj de populaţii care au desăvârşit civilizaţia elenă, cu contribuţii remarcabile în filozofie, istorie, geografie, politică, cultură, artă, religie, meşteşuguri, tehnici militare, arhitectură, etc. Homer în Iliada (XI,616-618) descrie un obiect de artă excepţional, o cupă de aur, în care trebuie admirată atât măiestria versului cât şi a meşteşugarului care a produs cupa, astfel:
Cupa cu ţinte de aur bătut era şi-avea patru
Torţi, fiecare de jur împrejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind, sta cupa pe două picioare.
Epoca fierului, de pildă, începe în ţările din bazinul mediteranean cam prin anii 1200 î.H. Grecii din Iliada lui Homer cunoşteau foarte bine fierul, s-ar părea .
De la hitiţi , fierul a fost adus în Grecia. Mărturiile legate de obţinerea şi prelucrarea fierului de greci sunt prezentate în operele lui Homer, Odiseea şi Iliada. Pentru a caracteriza mai bine meseria de fierar trebuie să ne oprim asupra legendei lui Hephaistos–zeul fierar. În panteonul grecesc, Hephaistos ocupă un loc aparte. El ilustrează în mitologie tema copilului blestemat, nedorit, şi tocmai de aceea înzestrat cu daruri, care vin să compenseze un statut special. Fiul Herei, conceput din răzbunare faţă de Zeus, Hephaistos nu aminteşte cu nimic de perfecţiunea fizică a Afroditei şi a locuitorilor Olimpului. Aruncat din Olimp la naştere el va trebui să poarte întreaga viaţă povara diformităţii. În schimb, el va căpăta o măiestrie străină celorlalţi zei şi o şiretenie remarcabilă, care îi va aduce ca soţie pe Afrodita, cea mai frumoasă dintre zeiţele din Olimp . Portretul fierarului este foarte bine surprins în legenda grecească, el făcând sinteza caracterului bivalent al fierului, postulat de Eliade, amestec de inteligenţă şi perseverenţă, la care se adaugă flagelarea părintească (posibil transmisă de caracterul malefic, teluric al fierului). Răzbunarea Herei pe Zeus, Hephaistos, reprezintă copilul nedorit, izgonirea din cer şi izolarea lui pe insula Lemnossi, traumatismul suferit de copil după căderea de la mare înălţime. Toate de fapt pot fi sinte-tizate în sintagma bine cunoscută care spune că ”orice lucru făcut bine necesită sacrificiu”. Handicapul lui Hephaistos a fost vama plătită pentru calităţile râvnite de restul locuitorilor Olimpului. Mutilarea lui Hephaistos se datorează unei iniţieri magice şamanice, putându-se asimila cu torturarea iniţierii şamanice. Hephaistos face legătura între magie şi perfecţiunea producerii fierului. În mitologia greacă Hephaistos este mai mult decât un zeu al focului, el este un zeu patron al muncilor care presupun stăpânirea focului, o altă formă de magie. Hephaistos îşi deprinde meşteşugul prelu-crării fierului în grota Eurynome sau în fierăriile subterane al lui Cedalion.
Părintele istoriei, Herodot, asimila fierul cu nenorocirile pricinuite de războaie, în care fierul era utilizat sub formă de arme. Pliniu cel Bătrân arată într-o lucrare că: fierul serveşte atât la părţile bune cât şi la cele rele din viaţa oamenilor, având în vedere că el este folosit la aratul ogoarelor, construcţia caselor precum şi la alte treburi utile, dar în acelaşi timp cu ajutorul lui se fac războaie, se săvârşesc măceluri sau tâlhării şi nu numai în întâlnirea de la om la om, dar şi cu ajutorul proiectilelor catapultate pe care le consider ca artificiul cel mai criminal al geniului uman.
Putem să amintim din Iliada faptul că Ahile oferea ca premiu aruncă-torilor de suliţă din timpul serbării date în amintirea lui Patrocle o bucată de fier. În Odiseea, când Ulise are curajul de a-l înfrunta pe Polifem împlân-tându-i un par de măslin în ochi, Homer explică acest fapt asemănându-l cu operaţia de călire, când fierarul aruncă în apa rece toporul sau hârleţul înroşit şi se aude o sfârâitură care întăreşte fierul, aşa şi ochiul în jurul parului de măslin .

2.10.Civilizaţia romană.
Începuturile Romei din cele mai vechi timpuri se prezintă ca un mozaic de populaţii, unele autohtone (sau misterioase, vezi etruşcii), altele venite aici din regiuni şi epoci diferite, cu culturi şi spiritualităţi diferite. Originea Romei se raportează mai ales la istoria etruşcilor, ginta etruscă Rumlna.
Dezvoltarea meseriilor se află în strânsă legătură cu puterea şi campa-niile militare. De-a lungul întregului secol al V-lea, Roma se afla în defen-sivă. După secolul al III-lea obiectivele expansioniste, de cucerire şi de federalizare-unificare a Italiei, întreprinse de Roma, se finalizează după războaiele cu Cartagina, Liga latină (condusă de oraşul Alba Longa), triburile sarmate, oraşul etrusc Veies, colonia grecească Tarant, triburile celte din nordul Italiei, la care trebuie adăugate momentele dramatice ale cuceririi Romei de către celţi (387 î.H.). Momentul dramatic al cuceririi Romei a demonstrat necesitatea modificării tehnicilor militare defensive şi ofensive, reorganizarea armatei şi dotarea armatei cu tehnică militară nouă şi eficientă: cască de fier, scut acoperit cu lame de bronz, lance de fier - pilum. În acelaşi timp, trebuie amintită ofensiva militară pentru supremaţie în Mediterana începând cu anul 262 î.H., odată cu debarcarea în Sicilia, care devine prima provincie romană, la care se adaugă Sardinia şi Corsica, foste posesiuni cartagineze. Istoria romană abundă în războaie cu Imperiul cartaginez, celţii-gali, ilirii, germanii, cimbrii şi teutonii, egiptenii, etc., la care se adaugă contacte la limita între conflict şi negociere cu Atena şi Corintul, care au conturat imperiul roman la începutul erei noastre, atât geografic cât şi politic, militar, spiritual, comercial, etc. ca un factor civilizator în istoria antică, aspect care se va regăsi în toate provinciile romane .
Amalgamul de popoare şi mixtura dinamică de culturi şi cunoştinţe tehnice existente în cadrul imperiului vor duce la dezvoltări ale tehnologiei demne de invidiat în ziua de astăzi.
Majoritatea minelor erau în proprietatea statului care le concesiona unor antreprenori particulari; în epoca imperiului însă minele au trecut sub administrarea directă a statului. În mine se folosea mâna de lucru a sclavilor şi a celor condamnaţi la muncă silnică, uneori însă şi a oamenilor liberi (cum a fost cazul în sec. II-lea, în minele de aur din Dacia romană).
Romanii n-au făcut mari progrese tehnice în metalurgie, nu au revoluţionat tehnicile, rămânând tributari lumii elenistice, dar au perfec-ţionat metodele şi au impus un grad înalt de organizare a atelierelor, imprimând aspectul civilizator. Ei au dezvoltat metodele de fuziune şi turnare a bronzului precum şi metodele de obţinere a aliajelor de cositor, zinc şi plumb, în proporţii definite, aliaje care verificate astăzi la microscop, se dovedesc a fi perfecte. De-a dreptul uimitoare rămâne realizarea tehnică a turnării celebrei statui ecvestre a lui Marcus Aurelius, de pe Capitoliu, a cărei grosime uniformă pentru întregul grup nu depăşeşte 3-4 mm .

2.11.Civilizaţia chineză
Sub-continentul chinez reprezintă o arie de civilizaţie istorică şi de cultură evoluată cuprinsă în Extremul Orient, în bazinul fluviului Huang Ho. Această civilizaţie a supravieţuit până astăzi alături de cea indiană.
Tradiţiile, obiceiurile, formele vechi de cultură se păstrează, în modalităţi evoluate, evident asemănătoare celor antice. Chinezii consideră tradiţia un rezervor spiritual activ, o bancă de date din care îşi alimentează prezentul. Poate de aceea civilizaţia chineză este atât de diferită de cea europeană (europenii în timpul evoluţiei constată că lucrurile nu sunt noi, în cazul unei descoperiri, că acel fapt a mai fost descoperit sau teoretizat în trecut de cineva, ….). Trebuie precizat aici rolul important pe care l-a avut atât înţelepciunea cât şi conceptele filozofice şi religioase care s-au format aici în dezvoltarea aplicaţiilor şi practica meşteşugurilor. În ultimele secole î.H. şi primele după Hristos, China cunoaşte o dezvoltare care o situează pe primele locuri din punct de vedere al cunoştinţelor tehnice.
Chinezii au fost cei mai mari turnători în bronz ai antichităţii (marele leu din Tsang kai ), construiau poduri din fier, primele poduri suspendate cu ajutorul lanţurilor de fier ( între anii 589-618).
În lumea chineză o perioadă de avânt rapid al economiei şi investiţiilor tehnice este localizată între secolele al IV-lea – al III-lea î.H.
Este acceptat că factorul determinant în această revoluţie a avut-o înlocuirea în această epocă a uneltelor de lemn şi piatră cu unelte din fier, transformarea mijloacelor de producţie, care va afecta toate laturile vieţii sociale ale societăţii chinezeşti. Astfel s-a dezvoltat agricultura (folosirea îngrăşămintelor, se acordă atenţie deosebită aratului şi semănatului, irigaţiilor, defrişărilor, etc.), lucrările de hidro-amelioraţie, construcţiile, dezvoltându-se în acelaşi timp meşteşugăritul, astronomia, comerţul, filozofia, religia etc. Uneltele specifice acestei perioade a civilizaţiei chineze nu sunt forjate, ci turnate. Graţie experienţei acumulate în tehnicile de stăpânire a focului, civilizaţia chineză ajunge direct la turnarea fierului, fără să mai parcurgă, ca ţările europene, lungul stadiu intermediar al forjării. Primele menţiuni despre un obiect de fier turnat datează din 513 î.H., ceea ce implică faptul că în acea epocă tehnica topirii fierului era deja temeinic cunoscută şi întrebuinţată în mod curent. Acest avans al Chinei în domeniul siderurgiei a putut stârni uimire, chinezii erau în stare să producă oţeluri încă din secolul al II-lea î.H. în timp ce siderurgia europeană va trebui să aştepte sfârşitul evului mediu. În stilul fostei capitale a statului Zan, în apropiere de Beijing, au putut fi, de asemenea, dezgropate tipare pentru turnarea pieselor de fier. Fonta, mai casantă şi mai puţin tăioasă ca bronzul, avea avantajul de a putea fi produsă din belşug, mai ales în regiunile bogate în minereu de fier Shanxi şi Shaanxi. Meşterii chinezi au combinat în mod benefic, în tehnologia producerii armelor de fier, tehnicile de topire-turnare cu cele de forjare, ceea ce a făcut ca acestea să se impună în epoca statelor combatante în faţa armelor de bronz. Acest decalaj, care mai mult decât un avans sau o rămânere în urmă, relevă originalitatea tradiţiilor tehnologice ale diferitelor civilizaţii, se explică foarte bine prin experienţa acumulată de lumea chineză în turnarea bronzului (penuria de cupru şi cositor a determinat la început recurgerea la fier) şi prin perfecţionarea foalelor, în epoca statelor combatante . Foalele activate de un piston cu efect dublu ce permite obţinerea graţie unui sistem de supape, a unui curent continuu de aer şi prin urmare, a unor temperaturi mai ridicate. Acest tip de foale reprezintă o suflantă arhaică, descoperită în Europa numai începând cu secolele al XVI–lea şi al XVII-lea. Acesta este motivul pentru care am considerat că experienţa acumulată în tehnicile de stăpânire a focului a reprezentat forţa motrice a siderurgiei antice chinezeşti, alături desigur de alte atuuri specifice acestei civilizaţii. În final trebuie spus că turnarea fierului se făcea în ateliere (cu noţiuni exacte despre tehnica în sine, dar şi despre activităţile de evacuare a produselor prin atelare), în modele, ceea ce permitea o producţie în serie a uneltelor, aspecte cu care noi europenii ne-am familiarizat de-abia odată cu dezvoltarea industriei moderne.

2.12.Civilizaţia traco – daco - getică.
Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în antichitate, pe întregul continent european ( în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-au bucurat de multă consideraţie în antichitate. Tracii ocupau un teritoriu cuprins între Asia Mică (tracii-romoni ai Troiei), Marea Egee (cunoscută ca Marea Tracică) şi regiunea Boemiei de astăzi. Se impune să precizăm că triburile denumite dacice locuiau în Transilvania, iar cele getice în câmpia Dunării (inclusiv sudul), Moldova şi Dobrogea. Regele persan Darius I (522-485 î.H.) în expediţiile sale de cucerire în nordul Dunării s-a luptat cu geţii din Scythia Minor. Herodot (425 î.H.) spunea că “neamul tracilor este cel mai numeros din lume, tracii au multe neamuri, după regiuni, dar, obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”(Fontes ,I,65).
Herodot cunoştea 19 triburi trace iar Strabon aminteşte de 22 triburi. Dio Casius spunea că tracii erau formaţi din 200 triburi: dacii, geţii, romonii, bessii (metalurgi), latinii, etc. Prof.C. Daicoviciu spune că numele acestui popor derivă din cuvântul daca, presupus numai, neatestat de izvoare, însemnând cuţit, pumnal, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul, destul de răspândit în antichitate, de a denumi o populaţie după arma ei caracteristică . Herodot caracterizează astfel forţa neamului trac: după indieni neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi , după părerea mea , de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile Pământului.
Domeniul în care civilizaţia geto-dacă se evidenţiază cu mai multă pregnanţă în creaţia tehnică este cel al metalurgiei. Reducerea minereurilor şi apoi prelucrarea metalelor implică serioase cunoştinţe tehnologice, gândire şi creativitate. Prelucrarea metalelor, mai întâi la rece şi apoi la cald, se înscrie printre marile realizări ale omenirii .
Pământul Daciei era bogat în minereuri. Meşterii daco-geţi lucrau fierul şi arama, argintul şi aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 10850 şi amestecând-l cu cositor obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe. Bogăţia în minereuri de cupru (primul metal folosit) a făcut ca metalurgia bronzului să înceapă încă din neoliticul timpuriu şi să joace un rol important în difuzarea şi utilizarea acestui metal pe plan european. Mai întâi a fost prelucrată arama arsenioasă din filoanele de suprafaţă, cunoscute în Transilvania încă de la sfârşitul mileniului
V î.H. . Apogeul metalurgiei bronzului va fi atins în sec XII î.H. Reducerea minereului se făcea la locul extracţiei şi metalul era pus în circulaţie sub formă de bare şi lingouri. Prelucrarea în continuare se făcea în cadrul unor ateliere din aşezări.
Stadiul avansat al metalurgiei nu se va opri la cea a bronzului, ci va continua cu cea a fierului. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe teritoriul României - după H.Daicoviciu - către anul 800 î.H.
În cartea a X-a a Iliadei, Homer descrie carul de luptă al regelui trac Rhesoss: Carul lui de luptă era o operă de artă fiind lucrat în aur şi argint, iar armura lui făcută din aur masiv îl făcea să arate ca un nemuritor.
În timpul lui Decebal se pare că la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămase în afara Imperiului roman. În aceste ateliere se confecţiona mai ales ustensile şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi, unelte pentru prelucrarea lemnului. În atelierele daco-geţilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei armate numeroase. În zona transilvăneană a Daciei , celţii vor influenţa în mod benefic metalurgia, ei intervenind peste o metalurgie autohtonă existentă şi care avea un anumit grad de dezvoltare. Celţii, ramura cea mai apuseană, kentum, aduc cu inventivitatea specifică lor, elemente noi care s-au răspândit pe un teritoriu întins în Dacia. Celţii nu au ocupat teritorii prin luptă (este cunoscut că celţii au suportat o criză de suprapopulaţie) şi au fost înfrânţi de regele Burebista care nu a cedat teri-torii. Posibil ca regele dac să fi permis stabilirea triburilor celte care în fapt au adus un plus de civilizaţie în rândul populaţiei dacice. Există o asemă-nare frapantă între societatea geto-dacă din timpul lui Burebista şi cea a celţilor prezentată de Iulius Caesar . Societatea era compusă din trei grupuri mari: 1)marea nobilime tarabostes sau pilleati, 2) cavalerii – comatii 3) preoţii recrutaţi din rândul celor două clase. În privinţa masei de produ-cători de bunuri materiale (agricultorii, minerii, meşteşugarii, etc.) izvoarele literare nu ne spun nimic constată I.H.Crişan, dar se presupune că erau oameni liberi. Conform părerilor existente, sclavia avea o pondere puţin semnificativă în meşteşugărit. Este cert faptul că în secolul I î.H. societatea se afla într-o fază cristalizată care a accelerat procesul formării aşezărilor de tip oppidan pe teritoriul locuit de daco-geţi .
Legat de metalurgie putem afirma că topoarele de fier apar încă la începutul epocii fierului, brăzdarul de fier pentru plug abia la sfârşitul ei. În prima vârstă a fierului, noul metal e încă rar şi scump. Cu totul altul e tabloul celei de-a doua vârste a fierului. Mijloacele de producere se diver-sifică, iar tehnicile devin tot mai proprii pentru ca produsul, fierul, să pătrundă în viaţa cotidiană.
Tehnica dacilor este expresia unei dezvoltări originale. Pe lăngă minerit şi metalurgie, o importantă dezvoltare cunoaşte producerea uneltelor meşteşugăreşti şi agricole (sape, topoare, cleşti, nicovale prismatice, sfredele, dornuri, seceri, coase, cosoare, truse chirurgicale, etc.). Se produceau ţinte de fier cu capetele în formă de disc, ornamentate într-o tehnică particulară, de incizie. Se consideră că la Sarmizegetusa au funcţionat cele mai mari ateliere de forje cunoscute până acum. În zona sud-est europeană în epoca La Tène. Unele piese ale atelierelor respective sunt specific dacice, printre care piesele masive de fier terminate cu două aripioare îndoite în formă de manşon conic, care protejau gura foalelor, desfundătoare masive ce serveau la curăţirea depunerilor de zgură şi a impurităţilor ş.a . De la mijlocul secolului al III-lea î.H. începe producerea şi emiterea monedelor geto-dace de argint, realizate în ateliere speciale. Tehnica prelucrării aurului îşi găseşte expresia în creaţii excepţionale, cum este coiful de la Poiana-Coţofeşti. Atelierul de bijuterii descoperit la Pecica cuprinde tipare, creuzete şi unelte de mare fineţe.
Trebuie menţionat că tezaurul lui Decebal, găsit în malul râului Sargeţia, în urma trădării lui Bacilis, a fost evaluat de Jerome Carcopino ca având aproximativ 165 t aur şi 331t argint.

2.13.Civilizaţia germanică
Locul de origine al celui mai vechi dintre popoarele germanice -constituit din fuziunea populaţiei neolitice locale cu elemente etnice indo-europene - se situează în zona din sudul Suediei, Peninsula Iutlanda şi teritoriul Germaniei cuprins între gurile fluviilor Weser şi Oder, aceasta între anii 1200-1000î.H.(prima dată în literatura istorică este pomenită denumirea de germani de către Posidonios, sec. I î.H., dar popularizată de Caesar, nume atribuit germanilor occidentali). O mie de ani mai târziu, germanii ajunseseră până la Vistula în est.
Din marele grup al germanilor din nord s-au desprins actualii danezi, suedezi şi norvegieni, ultimii ocupând insulele din Marea Nordului şi Islanda(în 870 î.H.). Germanii răsăriteni care stăpâneau regiunea Vistulei,
s-au constituit în grupuri tribale, cel mai important fiind goţii. Germanii de vest s-au extins şi au ocupat teritoriile celţilor (germanii îi numeau pe celţi walchen) şi ilirilor. Din care au derivat anglii şi saxonii. Primele triburi germanice cu care au intrat în contact romanii erau cinabrii şi teutonii, în secolul al II-lea î.H.
Cel mai mobil popor germanic şi care a străbătut toată Europa au fost goţii care până la Iustinian şi-au asumat rolul de conducători ai lumii barbare.
Germanilor argint şi aur, zeii nu le-au dat; în ţara lor - nici fier nu se găseşte din belşug, spunea Tacitus. Într-adevăr, fierul - deşi cunoscut de germani cu multe secole mai înainte – nu era folosit în mod curent. Orice fel de metal era considerat de ei un material de lux. Uneltele de metal erau în majoritate din bronz; fierul era rezervat armelor.

2.14.Civilizaţia japoneză.
Civilizaţia japoneză (Dai Nippon, nume dat de japonezi ţării lor) este bazată pe masive împrumuturi, aproape din toate domeniile, mai ales din cultura veche a Chinei.
Importurile s-au suprapus peste caracterul populaţiei japoneze, stăpânită de o vie dorinţă de cunoaştere, de perspicacitate, acuitate, spirit pragmatic disciplinat şi organizat, ataşament ferm pentru tot ce este practic de-a lungul istoriei. Importurile au fost asimilate şi persona-lizate, modificate conform noilor condiţii, tradiţii şi structuri metale proprii.
Meşteşugarii metalurgişti s-au afirmat în mod deosebit în fabricarea săbiilor, precum şi în turnarea unor gigantice statui de bronz (secolul al XII-lea) cum este cea din Kamakkura, înaltă de 15 m.

2.15.Civilizaţia africană veche
Legătura dintre producţia de alimente în culturile tradiţionale africane şi tehnologiile fierului a fost socotită mult timp de către arheologi o curiozitate. Axioma arheologiei era că fierul nu a putut fi utilizat ca materie primă înainte de a fi luat naştere metalurgia cuprului şi a bronzului .
Argumentul cel mai serios în favoarea acestei dogme, rezultată din teoria parcurgerii necesare a etapelor paleolitic - neolitic - epoca cuprului-bronz şi a fierului, era că punctul de topire al aramei este de 10850C pe când cel al fierului este de 15300C. Această imposibilitate de natură fizică dispare însă dacă începem să studiem un manual serios de metalurgie a fierului. Vom citi cu surprindere că există o serie de metode de reducere a fierului care nu necesită topirea metalului .
După ce între 2000 şi 1500 î.H. surplusul de populaţie provenit din Sahara a fost împins spre ecosistemele tropicale, se pare pe o perioadă de 1000 de ani, s-a instalat un echilibru de populaţie în zona sudaneză. În zona nigeriană apar ateliere de obţinere a fierului datate cu C14 la 500-300 î.H. În imediata apropiere a acestor ateliere au fost descoperite statuete ceramice arse, datate în perioada 630 plus minus 230 î.H. Deşi apare consecutiv cu fierul, cuprul nu a produs nici un efect de divizare, pe de o parte pentru că era mult mai rar, deci impropriu pentru a servi ca bază metalurgică unei culturi în expansiune, care trebuie să găsească peste tot acest metal, pe de altă parte fierul era mult mai adecvat pentru uneltele dorite, fiind dur. Aliajul de cupru , bronzul, nu fusese descoperit, tradiţia prelucrării cuprului fiind limitată la o singură zonă mai bogată, în Mauritania . Poate chiar acest caz, al curmării tradiţiei cuprului, este edificator în privinţa lipsei de consistenţă a ipotezei directe difuzioniste: dacă vinderea de tehnologie ar fi fost atât de simplă cum îşi imaginează unii, atunci nu vedem de ce n-ar fi introdus şi tehnologia bronzului, un concurent serios al fierului poros, fragil, obişnuit în acele vechi cuptoare, unde se lucra la temperaturi în jurul a 10000C. Atât cât s-a realizat prin puteri proprii, tehnologiile topirii fierului fiind o continuare firească a faptului că topoarele de piatră şlefuite se făceau din minereu de fier (hematită), ba unii au construit şi case din aceste roci şi tehnologia de ardere a ceramicii, fac logică apariţia topirii metalului în cuptoare, în această cultură, care cunoştea de acum materialele de bază, cuptorul, tehnica zidirii şi tehnica conducerii stăpânirii focului
Comerţul saharian a fost acela care a adus fierul (300 î.H.-250 î.H.) şi prelucrarea lui la sud de deşert pentru prima dată în sec. al IV-lea î.H. Mai mult un metal utilitar decât unul decorativ, şi ideal pentru curăţarea pădurii tropicale şi pentru agricultură, fierul s-a răspândi repede prin Africa sud-sahariană pe măsură ce economiile bazate pe agricultură au prins întâietate. Agricultorii se stabilesc în regiunea Marilor Lacuri est-africane până în ultimele secole î.H. şi pe malul râului Zambezi şi Limpopo în perioada de început a erei creştine. Nou-veniţii au absorbit, eliminat şi izgonit triburile de vânători indigeni. Astăzi aceste populaţii de vânători supravieţuiesc numai în zonele care sunt prea aride pentru agricultură, cum este deşertul Kalahari din sudul Africii .