fragment din:
Istoria fierului in tinutul Hunedoara, 2000'
Ioan Romulus
2.Incursiune in metalurgia antică.
2.1.Civilizaţia cretană.
Temeliile civilizaţiei şi culturii greceşti, deci şi europene, au fost puse în urmă cu cinci milenii în Creta. Prima civilizaţie cu adevărat umană din bazinul mediteranean a fost şi cea dintâi cu care locuitorii cei mai vechi ai Greciei au venit în contact şi prin intermediul căreia au primit şi anumite elemente de cultură, originare din Orientul Apropiat. Descoperirea acestei civilizaţii abia în urmă cu opt decenii a adus modificări de perspectivă considerabile în arheologia clasică a bazinului mediteranean .
Fierul meteoritic era cunoscut în Creta în epoca minoică, 2000 î.H. şi a fost găsit într-un mormânt din apropierea străvechiului Knossos.
Creta importa mai ales materia primă pentru metalurgie şi orfevrărie din Egipt şi exporta arme şi unelte de bronz, bijuterii, vase, etc., în oraşul cretan existând adevărate firme de import-export. Dezvoltarea metalurgiei cretane era recunoscută de toate popoarele mediteraneene. Acest lucru a condus la dezvoltarea exploatărilor miniere. În marile mine de cupru, care aparţineau suveranului, lucrau prizonieri de război deveniţi sclavi şi condamnaţii de drept comun. Minereul de cupru, la fel ca şi cel de fier, era prelucrat în cuptoare în care se insufla aer cu foalele. O perioadă îndelun-gată metalurgii cretani au studiat întărirea bronzului prin adăugarea de plumb, nichel şi zinc. Pentru producerea bronzului se aducea cositor din Fenicia, Siria şi Anatolia.
Minerii, topitorii şi turnătorii erau constituiţi în corporaţii. Fiecare corporaţie îşi avea zeii săi. În practica iniţierilor secrete se credea că pentru a stăpâni focul trebuie să fii înzestrat cu puteri supranaturale. Fierarii îşi aveau sediul în complexul regal, sau în cartiere separate ale oraşelor. Ulterior metalurgia s-a deplasat în insula Cipru.
2.2.Civilizaţia mesopotamiană
Cea dintâi civilizaţie a antichităţii s-a constituit în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci însemnând Ţara dintre fluvii), ţară care se întindea pe o lungime de aproape 1000 de km şi o lăţime maximă de aproximativ 400 km. Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a Occidentului (G. Furlani). În mod direct, influenţa aceasta a fost net predominantă în primul rând asupra a trei asemenea civilizaţii periferice elemită, urartiană şi hitită.
Meşteşugurile constituie un aspect important al economiei mesopota-miene. Primul metal cunoscut aici – folosit mai întâi în stare nativă, apoi topit – a fost cuprul; într-o perioadă târzie el a fost amestecat cu plumb, cu antimoniu şi în final cositor; apoi a apărut bronzul, iar în epoca lui Hammurabi a apărut aici şi fierul – care însă era foarte scump .
În mileniul al III-lea î.H. oraşul Uruk avea turnătorii şi cuptoare de topire pentru temperaturi înalte. În mileniul al II-lea î.H. fierarii babilonieni lucrau broaşte cu chei, din aramă sau bronz .
Vorbind despre economia orăşenească trebuie să arătăm că în cea mai veche epocă sumeriană era concentrată în întregime în jurul templelor şi depindea de acestea, curând însă meseriile devenind independente. Codul lui Hammurabi fixează salariile diferitelor categorii de meseriaşi. Întâlnim tăietori de piatră, fierari, dulgheri, cizmari, constructori de corabii, zidari, măcelari, brutari, berari, producători de parfumuri. Prin elementele variate care o alcătuiesc apare o întreagă societate evoluată şi diferenţiată.
Tot în codul lui Hammurabi dreptul penal pedepseşte şi pe profe-sioniştii care produc accidente în exerciţiul funcţiei lor. Chirurgul este plătit astfel: dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi l-a lecuit … va primi zece sili de argint… dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi i-a provocat moartea …i se va tăia mâna.
Trebuie remarcat faptul că se specifica materialul din care era făcut bisturiul, lucru care ne face să credem că lamele ascuţite, din care fac parte şi bisturiele, se confecţionau şi din alte materiale, posibil din fier.
Regii asirieni considerau fierarul drept o persoană de rang mare, deoarece îi ajuta în timpul luptelor pe asirieni ca să sfideze armele inami-cilor. În palatul de la Dur-Sarrukin al regelui Sargon al II-lea (722-705 î.H.) amplasat la nord de Ninive, s-a găsit o cantitate de160 t lupe de fier .
Se presupune că printre primele popoare care ar fi cunoscut tehnica obţinerii fierului din minereu, la scară industrială, ar fi fost calibderii .
2.3.Civilizaţia egipteană.
Egiptul propriu-zis, cu civilizaţia sa multimilenară, se întinde până la prima cataractă a Nilului, adică astăzi până la Assuan (anticul Syene). De la prima cataractă spre sud, de-a lungul Nilului se întinde Nubia, al cărei nume însemna ţara aurului, fiindcă aici se află bogate mine de aur . Sunt adesea invocate cuvintele lui Herodot referitoare la Egipt, considerat ca dar al Nilului. Formula sa este însă mai cuprinzătoare. Ea face aluzie şi la munca omului …Egiptul …este pentru egipteni un pământ dobândit şi un dar al fluviului… .
Civilizaţia Egiptului antic lasă impresia unei lumi închise. Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale - deşert, mare şi, în îndepărtatul sud, munţi - Egiptul părea destinat să fie izolat de restul omenirii. Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe autarhice. În raport cu durata istoriei sale multimilenare, relaţiile comerciale externe n-au fost deosebit de intense, iar campaniile militare pe care le-a întreprins în alte ţări, au fost relativ puţine. Surprinde la egiptenii antici rapiditatea cu care şi-au structurat formele de civilizaţie şi cultură, ajunse parcă dintr-odată la un grad de plenitudine excepţională. Asemenea sumerienilor, egiptenii au realizat şi ei, prin economia lor, un excedent de produse, fapt care a permis şi aici un proces de diferenţiere marcată a claselor sociale, crearea unor aşezări urbane, a unei arhitecturi monumentale, a unui sistem de scriere, a unei complexe şi puternice organizări religioase, realizări culturale, literare, artistice .
Marea bogăţie naturală a Egiptului erau carierele de piatră. Piatră de construcţie sau piatră pentru lucratul vaselor, statuilor şi statuetelor, bazalt, calcar, gresie, cuarţ roşu . Dintre metalele curente, plumbul era folosit foarte rar de egipteni, spre deosebire de asiro-babilonieni. Cositorul era importat. În Egipt metalurgia a fost mai puţin dezvoltată decât în Mesopo-tamia, cu excepţia lucratului bijuteriilor. Egiptenii topeau aurul şi argintul pe foc in creuzete, dar prelucrarea metalului începea când acesta se forja sub forma de bare sau plăci în vederea finisării (meseriaşii cunoşteau tragerea metalelor nobile prin filieră). Metalurgii egipteni nu puteau separa uşor aurul şi argintul, de aceea numitul electrum (aliaj din aur şi argint) a fost socotit mult timp un metal aparte chiar de către grecii vechi. Argintul egiptean se afla în acelaşi zăcământ cu aurul, astfel că argintul conţinea
3-18% aur . Bronzul apare aici cu o mie de ani mai târziu (cam prin anul 2000 î.H.) iar fierul în prima jumătate a mileniului I î.H. , cauza principală a acestei întârzieri putând fi lipsa lemnului, combustibilul utilizat pentru cuptoarele de reducere şi de încălzire în vederea forjării. Este cunoscut de asemenea faptul că turnătoriile şi forjele erau în proprietatea statului sau a templelor. În Egipt însă fierul era foarte puţin folosit şi a fost introdus abia în epoca romană, cu o întârziere de peste 1000 de ani. Explicaţia ar fi că regimul tiranic al Egiptului a fost zguduit de nenumărate răscoale şi că preoţii, pentru a le pune capăt, au răspândit interdicţia magică împotriva întrebuinţării fierului de către supuşii faraonului .
Despre importanţa fierului în Egipt ne vorbeşte scrierea din Tablele de la Amarna, document rămas din timpul faraonului Akhenaton, 1350 î.H., la care trebuie adăugate obiectele de fier găsite în mormântul faraonului Tutankhamon. În tratatul de prietenie dintre faraonul Ramses al II-lea şi regele hitit Huttusilis al III-lea se vorbea despre vânzarea unei cantităţi importante de fier şi se menţiona dorinţa faraonului de a se căsători cu o prinţesă hitită. Huttusilis nu a putut procura la timp tot fierul şi i-a trimis faraonului o scrisoare din care se spune: în ce priveşte bunul fier, despre care tu mi-ai comunicat, nu avem disponibil în casa Kittuwatna. După cum ţi-am scris, nu este un timp prielnic pentru obţinerea fierului. Se va produce un fier bun , dar până acum nu s-a reuşit să se obţină cantitatea cerută. Când va fi gata îţi voi trimite. Astăzi îţi trimit o lamă de pumnal din fier.
Egiptenii aveau un zeu ocrotitor al olarilor şi al meşteşugurilor, Ptah. Ptah lucra la roata olarului şi era venerat în Memphis deoarece era un oraş cu mulţi artizani şi artişti. Marele preot al zeului Ptah purta denumirea de marea căpetenie a meşteşugarilor. În mitologia egipteană Ptah a întocmit planurile şi a zidit toate templele. Grecii îl identifică cu zeul lor Hephaistos (Vulcan la romani) .
În secolul al VIII-lea î.H. apare, în locul provinciei egiptene Nubia şi al unor teritorii aflate spre nord, un stat nou, regatul kuşitic sau al etiopienilor, aşa cum îl vor numi grecii vechi.
La Meroe, capitala regatului kuşit, se găsea destul pământ, foarte roditor, încât kuşiţii au făcut diguri şi canale pentru irigaţii, ca în Egipt , obţinându-se astfel recolte foarte îmbelşugate. Lângă Meroe se găseau de asemenea importante zăcăminte de minereu de fier, dar şi lemnul necesar pentru metalurgia fierului. Se pare că metalurgia fierului era cunoscută în Africa din secolele V - IV î.H., dar în Egiptul antic nu s-a utilizat decât în epoca romană. Cauza pare a fi frica de răscoalele locuitorilor, care dacă ar fi utilizat arme de fier ar fi avut o netă superioritate. De astfel, din acelaşi motiv se pare că nici bronzul nu era prea răspândit. Aşa se face că ţăranii egipteni au avut până târziu seceră de lemn, în care inserau pietre de ibsidiană ascuţite bine. Kuşiţii au învăţat din înfrângerile lor de către asirieni, că trebuie să ai arme de fier pentru a învinge. Aşa se face că, la Meroe, ei au prelucrat o foarte mare cantitate de minereu pentru a fabrica fontă şi fier .
2.4.Civilizaţia ebraică.
Civilizaţia ebraică s-a constituit şi a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrâns. Deşi nu se putea lăuda cu un potenţial natural favorabil, textele biblice numesc Palestina (denumire dată de romani după anul 70 î.H.) ţara în care curge laptele şi mierea. Leagănul civilizaţiilor semite este Arabia, de unde a migrat un val de populaţii nomade prin anul 2400 î.H. Din aceste triburi s-a detaşat tribul condus de Abraham, care către 1900 î.H. va ajunge în Egipt.
Descoperirile arheologice dovedesc că în perioada de mijloc a bronzului (aproximativ 2000 – 1500 î.H.) , zona era fertilă, bogată în ape curgătoare ce se vărsau în Marea Moartă şi avea un debit suficient pentru dezvoltarea agricultorii. Aceasta l-a determinat pe Lot, nepotul patriarhului evreu Avram, să aleagă regiunea oraşelor din Valea Sidim ca loc unde să-şi mâne turmele la păscut înainte să se producă distrugerea , potopul cu foc şi pucioasă , a cetăţilor Sodoma şi Gomora.
Constructorii evrei au învăţat mult de la meşterii aduşi din Tir. Tot de acolo adusese regele Solomon şi meşteri topitori, care au instalat în Palestina topitorii complicate, folosind forţa vânturilor dinspre nord pentru a mări tirajul cuptoarelor. În felul acesta au putut fi turnate impresionantele coloane, de la intrarea în marele Templu, (înalte de 9 m şi cu o circumfe-rinţă de 6m) şi bazinul (înalt de 2,50 m cu circumferinţa de 15 m) aşezat pe patru grupuri de câte trei tauri de bronz . Iată modul cum este descrisă atmosfera din templu : Iată, lectica lui Solomon. Şaizeci de eroi o încon-joară. Din eroii ţării. Toţi sunt purtători de lance. Exersaţi pentru luptă. Fiecare cu sabia sa la şold. Împotriva spaimei din ceasul morţii. Un tron
şi-a făcut regele Solomon, din lemn de Liban.. Coloanele lui le-a făcut din argint. Spătarul de aur, Scaunul din purpură. În mijloc fiind gătit cu pietre de preţ. Din dragostea fiicelor Ierusalimului .
Importanţa prelucrării fierului ne este semnalată în perioada regelui Solomon (965-928 î.H.), fiul lui David şi al Bet-Şebei, prin legenda fierarului de la ospăţul dat de Solomon cu ocazia inaugurării templului care îi poartă numele. Solomon a hotărât să copleşească cu daruri pe meseriaşi, iar celui mai mare meşter îi va permite să se aşeze temporar pe scaunul lui împărătesc. După ce Solomon s-a aşezat printre meseriaşi la masă, pe scaunul împărătesc s-a aşezat un om ars de soare. Solomon l-a întrebat: Cine eşti şi cu ce drept ai ocupat acest loc?.Ca răspuns omul a pus următoarea întrebare mesenilor : Cine v-a făcut sculele cu care aţi cioplit piatra grea şi tare, dar uneltele cu care aţi făcut din lemnul negru de abanos minunate flori şi ornamente? Meseriaşii au răspuns: Fierarul. Atunci necunoscutul a răspuns: Eu sunt fierarul, cel ce a făcut sculele tuturor acestor harnici meseriaşi. Fară ele, fără iscusinţa cu care le-am lucrat, nici unul din aceşti meseriaşi nu ar fi putut să-şi arate măiestria. Iată de ce locul de onoare mi se cuvine!
Trebuie remarcată pilda plină de înţelepciune rămasă sub forma unei legende referitoare la munca anonimilor, care asigură cele necesare pentru a se crea monumente şi capodopere.
Solomon a fost un conducător foarte progresist. El avea o inspiraţie divină în exploatarea inteligenţei şi talentului străin. Acesta este secretul, altfel de neconceput, care explică evoluţia surprinzătoare de la regimul rural al lui David la o organizare economică de prima mână.
Aici se află şi secretul bogăţiei pe care Biblia pune atâta accent. Solomon a adus tehnicieni topitori din Fenicia. Astfel este menţionat Huram-Abhi din Tir, care a fost însărcinat să toarne piesele auxiliare pentru templu (I Regi 7,13, 14). Trebuie să amintim aici modul în care era prezen-tată Ţara Promisiunilor în Biblie: Căci Domnul Dumnezeul Tău are să te ducă într-o ţară bună…ţară ale cărei pietre sunt de fier şi din ai cărei munţi vei scoate arama (Deuteronul 8.7-9)
2.5.Civilizaţia indiană
Civilizaţia sub-continentului indian acoperă o perioadă de aproape cinci milenii, fiind un amalgam nobil de concepte, principii filozofice şi religioase ale unei populaţii eterogene (500 de limbi vorbite). Cultura indiană în antichitate nu poate fi comparată decât cu cea chineză. India şi China sunt singurele ţări mari care prezintă o neîntreruptă continuitate culturală, fondată pe principii şi concepte din mileniul al III-lea î.H. Istoria Indiei cu invazii, războaie, conflicte interne şi externe, cu bogăţia şi varietăţile culturale, cu diferenţele severe de civilizaţie din sânul societăţii indiene, pare o învălmăşeală, un haos. De fapt acest univers aparent haotic a reprezentat laboratorul formării spiritualităţii indiene, fascinantă, ezoterică, cu foarte multe lucruri de înţeles şi de neînţeles pentru noi şi în care totuşi ne regăsim.
Metalurgia a ajuns în India la un nivel neatins de nici o altă ţară din antichitate. Fierarii erau renumiţi pentru abilitatea lor deosebită. Tehnica turnării şi călirii fierului era cunoscută în India cu mult înainte de a fi cunoscută în Europa.
Remarcabile progrese în arta prelucrării fierului sunt semnalate în India. Celebră este coloana Kutub din Delhi, datată 330-380 d.H. Ea este realizată prin forjarea mai multor bucăţi de fier încălzite la roşu, procedeu care a permis sudarea lor. Greutatea coloanei este de cca.6000 kg şi nu prezintă semne de oxidare, lucru explicat prin puritatea deosebit de înaltă a metalului. Tot din secolul al IV-lea s-a păstrat un drug de fier lung de 13 m, ceea ce demonstrează că indienii ştiau să toarne piese de fier cu mult mai mari decât cele turnate în Europa până în secolul al XIX-lea. Calitatea metalului obţinut era cu totul remarcabilă, datorită procedeului de reducere, direct din minereu. Posibil ca materia primă să fi fost de foarte bună calitate, lucru normal pentru ţara cu zăcăminte imense de fier. Minele de fier erau exploatate în India încă de acum 3500 de ani.
Egiptenii, grecii şi perşii vorbesc despre oţelul din India, dar este regretabil că nu s-a păstrat metoda de obţinere. Cauza pierderii acestor informaţii interesante este modul cum erau organizate atelierele de meşteşugari. Aproape toate meseriile se transmiteau din tată-n fiu şi se practicau în familie, fără lucrători salariaţi din afară. Dar toţi erau organizaţi în bresle. Fiecare breaslă trebuia să dovedească profesionalism. Aceasta avea sigiliu, steag, un şef care organiza şi conducea breasla. Admiterea de noi membri sau excluderea din breaslă era hotărâtă de adunarea generală a breslei, asemănătoare cu ceea ce numim noi astăzi corporaţie. Prin modul de organizare şi disciplina lor, corporaţiile indiene erau unanim recunoscute, însuşi regele era obligat să le recunoască deciziile.
2.6.Civilizaţia celtă
Civilizaţia celtă poate fi percepută încă de la jumătatea mileniului al doilea î.H. şi se individualizează ca o etnie distinctă către anul 800 î.H., mai precis la sfârşitul epocii bronzului, definită de arheologi perioada câmpurilor de urne. Data aceasta marchează în Europa Occidentală, aproximativ începutul primei perioade a fierului, Hallstatt . Denumirea este dată după necropolele de la Hallstatt în Salzkammergutul austriac unde s-au descoperit 993 de morminte din epoca fierului şi un tablou complex al stadiului de civilizaţie pe care îl atinseseră celţii la locul lor de origine, la nord de Alpi, între 900 şi 500 î.H. A doua perioadă a fierului, La Tène (denumire dată după denumirea localităţii în care s-a făcut descoperirea) 500-î.H.-100d.H., este marcată în întregime de contribuţia celtă . În această descoperire, care reprezintă un prag în istorie, au fost găsite arme, ustensile, obiecte de artă, toate arătând progresele realizate de celţi în toate domeniile, de-a lungul celei de-a doua civilizaţii a fierului .
Celţii creează mult şi impun multor popoare cu care vin în contact prima civilizaţie roto-istorică barbară din Europa Centrală şi Occidentală. Ei au fost primul popor clasic al lumii barbare care a adus Europa Centrală într-un contact strâns cu lumea mediteraneană şi care, graţie forţei sale creatoare, a adus la culme dezvoltarea civilizaţiei roto-istorice din teritoriile de la nord de Alpi. În scrierile antice celţii apar începând de la sfârşitul secolului al VI-lea î.H., la geograful Hecateu din Milet, care citează ţara situând-o între izvoarele Dunării şi nord-vestul Peninsulei Iberice, probabil în vecinătatea Pirineilor. Herodot îi numea keltoi în Istorii,II,33 şi IV,49. Iar Cesar notează că galii se numeau pe ei înşişi celte.
Meşteşugurile deţineau un loc foarte important în economia celţilor. Celţii erau renumiţi ca meşteri foarte pricepuţi în tratarea minereurilor, în pregătirea diferitelor aliaje şi în confecţionarea uneltelor, armelor şi a obiectelor de podoabă din bronz, fier, aramă, aur şi argint. S-au găsit mari cantităţi de obiecte de fier, produse de ateliere care le trimiteau apoi în punctele cele mai îndepărtate. Celţii exportau bare de fier de 6 kg. Obiectele de bronz se prelucrau mai puţin; în schimb procedeul argintării vaselor de bronz a fost inventat de gali. Aurari şi fierari pricepuţi, celţii topeau meta-lele, practicau aurirea, forjarea şi încrustarea. Specialişti în emailuri, ei le exportau în Italia unde procedeul era necunoscut. Metalurgia lor era la vârf pentru acea epocă. Celţii aveau spirit inventiv. Butoiul de lemn, maşina de treierat, carul mare pentru călătorii lungi, un anumit tip de care pentru luptă, sunt invenţiile lor. În plus mai erau şi pricepuţi dogari, renumiţi căldărari, maeştri în artă stilizată, etc. Acestea fiind spuse, putem trage concluzia că metalurgia deservea o întreagă structură de meserii, care consumau metalul. În aceeaşi idee, putem menţiona că celţii cunoşteau foarte bine tehnica de a combina fierul moale cu cel tare, în scopul obţinerii unui material de calitate şi de mare preţ, denumit keltiberer.
Este cunoscută în istorie o pildă care a rămas din anul 390 î.H., când armata celtă a înfrânt legiunile romane conduse de Allia. Roma a căzut în mâinile celţilor, doar Capitoliul şi templul nu au fost cucerite. Romanii au cerut pace, plătind 1000 de taleri de aur. La cântărirea aurului a asistat conducătorul celt Brennus şi tribunul roman Sulpicius. Sulpicius a reproşat celţilor că utilizează greutăţi false, atunci Brennus, a aruncat sabia cea grea pe unul din talerele balanţei rostind cuvintele: Vae Victis –vai de cei învinşi.
În Europa Centrală epoca fierului începe între anii 1400 şi 1000 î.H. În Europa epoca primară a fierului a fost denumită Halstatt (după numele unei localităţi din Austria). A doua perioadă a fierului, în Europa se numeşte La Tène (secolul al V-lea î.H). Un rol deosebit în ceea ce priveşte fabricarea fierului în Europa l-au avut celţii. De la celţi metodele de obţinere şi mode-lare a fierului au fost însuşite de germani şi romani.
2.7.Civilizaţia etruscă
Din mozaicul de popoare ale Peninsulei Italiei preromane, cel care a creat o civilizaţie superioară, cea dintâi în Occident, a fost poporul etrusc . Importanţa contribuţiei sale culturale şi civilizatoare a fost considerabilă, atât prin ea însăşi, cât şi prin moştenirea transmisă romanilor. Etruşcii reprezintă sursa misterioasă, datorită originii,a începuturilor culturii romane.
Obiectele de bronz şi de fier forjat produse de etruşci, în special trepiedele şi lampadarele, erau foarte apreciate în lumea greacă. Pe lângă produse finite etruşcii puteau exporta în special mult lemn şi minereu. Istoricul latin Diodor din Sicilia (sec I î.H.) vorbeşte cu o vie admiraţie despre bogăţia etruşcilor, despre vitejia şi marile lor calităţi organizatorice, despre nivelul lor înalt de civilizaţie şi de cultură. Exploatarea zăcămintelor de aramă şi fier, apoi plumb şi argint, reîncepe în secolul al IX-lea şi stă la baza prosperităţii economice a etruşcilor, care au dezvoltat o metalurgie înfloritoare, cea mai intensă din zona centrală a Mediteranei. Calitatea supe-rioară a armamentului produs de atelierele lor le-a asigurat în mare măsură succesele militare.
2. 8.Civilizaţia persană
Cuprins între fluviile Tibru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de km2. Pe acest teritoriu se încrucişau acum patru mii de ani numeroase dru-muri comerciale care legau Orientul Apropiat, India şi China cu bazinul ţărilor răsăritene din bazinul Mediteranei. Această situaţie a condus la formarea unei civilizaţii interesante, influenţată atât de comerţul care se practica, cât şi de cadrul geografic. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru, deşertul central în zăcăminte de sulf iar văile şi râurile în pietre semipreţioase.
Meşteşugurile au început să se dezvolte în oraşe încă din epoca ahemenizilor; pe marile moşii se dezvoltă producţia artizanală (fierării, tâmplării, ţesătorii, etc.), acestea fiind încredinţate servilor. Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă, articole de îmbrăcăminte, dar şi bijuterii sau veselă de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din importuri, de care dispunea imperiul. Meta-lele (aur, aramă, fier) erau aduse din Cipru, Palestina, Mesopotamia şi din regiunea Caucazului meridional. Este important să precizăm aici faptul că statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever şi asupra atelierelor particulare, care produceau articole necesare în primul rând curţii, armatei şi administraţiei, stabilind preţul produselor şi salariile lucrătorilor.
2.9.Civilizaţia greacă
Teritoriul Greciei actuale a fost locuit încă de la sfârşitul paleoli-ticului inferior. În urmă cu aproximativ 8000 de ani au migrat aici primii neanderthalieni, probabil din Asia Mică, regiune de care Grecia era legată pe atunci printr-o punte terestră, mai târziu scufundată, din care au rămas la suprafaţă insulele Mării Egee. Din zona răsăriteană a migrat în mileniul
al V-lea î.H. şi al doilea val migrator, cel care a contribuit la formarea civilizaţiei neolitice. În a doua jumătate a mileniului al III-lea se produce o nouă migraţie, din regiunea Anatoliei, introducând în Grecia civilizaţia bronzului. Cadrul geografic în care va apărea şi va evolua noua civilizaţie şi cultură, cea a grecilor, cuprinde nu numai Grecia continentală, ci şi coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egee, iar mai târziu coloniile din sudul Italiei şi Sicilia.
Numeroase insule care înconjoară Elada au fost tot atâtea escale pentru navigatori şi pentru cei plecaţi să întemeieze colonii în ţinuturi îndepărtate, siliţi de sărăcie şi împinşi de noii veniţi în valuri succesive. Noile valuri care au migrat în Grecia aparţin populaţiilor indo-europene, în jurul anului 2000 î.H. . Populaţie războinică, organizată într-o societate de tip militar, ionienii pun bazele cetăţilor fortificate şi sanctuarelor. Civilizaţia greacă antică a fost, în esenţă, o civilizaţie a unor cetăţi portuare, cu deschidere spre lumea largă. Modul de activitate, determinat de caracterul vieţii lor citadine, a imprimat gândirii o mai mare mobilitate şi libertate, dându-le putinţa să găsească mijlocul de trecere în gândire de la intuitiv la discursiv.
Creând instrumentul general al ştiinţei, grecii i-au dat acesteia posibi-litatea de a se constitui pe discipoli, lucru care a generat şi în sfera meşteşu-gurilor acelaşi sistem, bazat pe calfe şi ucenici.
Aceştia ocupă întreaga Grecie, inclusiv Peloponezul, după care, sub influenţa aheilor, s-au transferat şi pe insulele din bazinul egeean. După invazia aheilor (1600 î.H.) a urmat cea a triburilor eolilor, iar după
1200 î.H., invazia dorienilor. Grecia antică pare după această descriere ca un foitaj de populaţii care au desăvârşit civilizaţia elenă, cu contribuţii remarcabile în filozofie, istorie, geografie, politică, cultură, artă, religie, meşteşuguri, tehnici militare, arhitectură, etc. Homer în Iliada (XI,616-618) descrie un obiect de artă excepţional, o cupă de aur, în care trebuie admirată atât măiestria versului cât şi a meşteşugarului care a produs cupa, astfel:
Cupa cu ţinte de aur bătut era şi-avea patru
Torţi, fiecare de jur împrejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind, sta cupa pe două picioare.
Epoca fierului, de pildă, începe în ţările din bazinul mediteranean cam prin anii 1200 î.H. Grecii din Iliada lui Homer cunoşteau foarte bine fierul, s-ar părea .
De la hitiţi , fierul a fost adus în Grecia. Mărturiile legate de obţinerea şi prelucrarea fierului de greci sunt prezentate în operele lui Homer, Odiseea şi Iliada. Pentru a caracteriza mai bine meseria de fierar trebuie să ne oprim asupra legendei lui Hephaistos–zeul fierar. În panteonul grecesc, Hephaistos ocupă un loc aparte. El ilustrează în mitologie tema copilului blestemat, nedorit, şi tocmai de aceea înzestrat cu daruri, care vin să compenseze un statut special. Fiul Herei, conceput din răzbunare faţă de Zeus, Hephaistos nu aminteşte cu nimic de perfecţiunea fizică a Afroditei şi a locuitorilor Olimpului. Aruncat din Olimp la naştere el va trebui să poarte întreaga viaţă povara diformităţii. În schimb, el va căpăta o măiestrie străină celorlalţi zei şi o şiretenie remarcabilă, care îi va aduce ca soţie pe Afrodita, cea mai frumoasă dintre zeiţele din Olimp . Portretul fierarului este foarte bine surprins în legenda grecească, el făcând sinteza caracterului bivalent al fierului, postulat de Eliade, amestec de inteligenţă şi perseverenţă, la care se adaugă flagelarea părintească (posibil transmisă de caracterul malefic, teluric al fierului). Răzbunarea Herei pe Zeus, Hephaistos, reprezintă copilul nedorit, izgonirea din cer şi izolarea lui pe insula Lemnossi, traumatismul suferit de copil după căderea de la mare înălţime. Toate de fapt pot fi sinte-tizate în sintagma bine cunoscută care spune că ”orice lucru făcut bine necesită sacrificiu”. Handicapul lui Hephaistos a fost vama plătită pentru calităţile râvnite de restul locuitorilor Olimpului. Mutilarea lui Hephaistos se datorează unei iniţieri magice şamanice, putându-se asimila cu torturarea iniţierii şamanice. Hephaistos face legătura între magie şi perfecţiunea producerii fierului. În mitologia greacă Hephaistos este mai mult decât un zeu al focului, el este un zeu patron al muncilor care presupun stăpânirea focului, o altă formă de magie. Hephaistos îşi deprinde meşteşugul prelu-crării fierului în grota Eurynome sau în fierăriile subterane al lui Cedalion.
Părintele istoriei, Herodot, asimila fierul cu nenorocirile pricinuite de războaie, în care fierul era utilizat sub formă de arme. Pliniu cel Bătrân arată într-o lucrare că: fierul serveşte atât la părţile bune cât şi la cele rele din viaţa oamenilor, având în vedere că el este folosit la aratul ogoarelor, construcţia caselor precum şi la alte treburi utile, dar în acelaşi timp cu ajutorul lui se fac războaie, se săvârşesc măceluri sau tâlhării şi nu numai în întâlnirea de la om la om, dar şi cu ajutorul proiectilelor catapultate pe care le consider ca artificiul cel mai criminal al geniului uman.
Putem să amintim din Iliada faptul că Ahile oferea ca premiu aruncă-torilor de suliţă din timpul serbării date în amintirea lui Patrocle o bucată de fier. În Odiseea, când Ulise are curajul de a-l înfrunta pe Polifem împlân-tându-i un par de măslin în ochi, Homer explică acest fapt asemănându-l cu operaţia de călire, când fierarul aruncă în apa rece toporul sau hârleţul înroşit şi se aude o sfârâitură care întăreşte fierul, aşa şi ochiul în jurul parului de măslin .
2.10.Civilizaţia romană.
Începuturile Romei din cele mai vechi timpuri se prezintă ca un mozaic de populaţii, unele autohtone (sau misterioase, vezi etruşcii), altele venite aici din regiuni şi epoci diferite, cu culturi şi spiritualităţi diferite. Originea Romei se raportează mai ales la istoria etruşcilor, ginta etruscă Rumlna.
Dezvoltarea meseriilor se află în strânsă legătură cu puterea şi campa-niile militare. De-a lungul întregului secol al V-lea, Roma se afla în defen-sivă. După secolul al III-lea obiectivele expansioniste, de cucerire şi de federalizare-unificare a Italiei, întreprinse de Roma, se finalizează după războaiele cu Cartagina, Liga latină (condusă de oraşul Alba Longa), triburile sarmate, oraşul etrusc Veies, colonia grecească Tarant, triburile celte din nordul Italiei, la care trebuie adăugate momentele dramatice ale cuceririi Romei de către celţi (387 î.H.). Momentul dramatic al cuceririi Romei a demonstrat necesitatea modificării tehnicilor militare defensive şi ofensive, reorganizarea armatei şi dotarea armatei cu tehnică militară nouă şi eficientă: cască de fier, scut acoperit cu lame de bronz, lance de fier - pilum. În acelaşi timp, trebuie amintită ofensiva militară pentru supremaţie în Mediterana începând cu anul 262 î.H., odată cu debarcarea în Sicilia, care devine prima provincie romană, la care se adaugă Sardinia şi Corsica, foste posesiuni cartagineze. Istoria romană abundă în războaie cu Imperiul cartaginez, celţii-gali, ilirii, germanii, cimbrii şi teutonii, egiptenii, etc., la care se adaugă contacte la limita între conflict şi negociere cu Atena şi Corintul, care au conturat imperiul roman la începutul erei noastre, atât geografic cât şi politic, militar, spiritual, comercial, etc. ca un factor civilizator în istoria antică, aspect care se va regăsi în toate provinciile romane .
Amalgamul de popoare şi mixtura dinamică de culturi şi cunoştinţe tehnice existente în cadrul imperiului vor duce la dezvoltări ale tehnologiei demne de invidiat în ziua de astăzi.
Majoritatea minelor erau în proprietatea statului care le concesiona unor antreprenori particulari; în epoca imperiului însă minele au trecut sub administrarea directă a statului. În mine se folosea mâna de lucru a sclavilor şi a celor condamnaţi la muncă silnică, uneori însă şi a oamenilor liberi (cum a fost cazul în sec. II-lea, în minele de aur din Dacia romană).
Romanii n-au făcut mari progrese tehnice în metalurgie, nu au revoluţionat tehnicile, rămânând tributari lumii elenistice, dar au perfec-ţionat metodele şi au impus un grad înalt de organizare a atelierelor, imprimând aspectul civilizator. Ei au dezvoltat metodele de fuziune şi turnare a bronzului precum şi metodele de obţinere a aliajelor de cositor, zinc şi plumb, în proporţii definite, aliaje care verificate astăzi la microscop, se dovedesc a fi perfecte. De-a dreptul uimitoare rămâne realizarea tehnică a turnării celebrei statui ecvestre a lui Marcus Aurelius, de pe Capitoliu, a cărei grosime uniformă pentru întregul grup nu depăşeşte 3-4 mm .
2.11.Civilizaţia chineză
Sub-continentul chinez reprezintă o arie de civilizaţie istorică şi de cultură evoluată cuprinsă în Extremul Orient, în bazinul fluviului Huang Ho. Această civilizaţie a supravieţuit până astăzi alături de cea indiană.
Tradiţiile, obiceiurile, formele vechi de cultură se păstrează, în modalităţi evoluate, evident asemănătoare celor antice. Chinezii consideră tradiţia un rezervor spiritual activ, o bancă de date din care îşi alimentează prezentul. Poate de aceea civilizaţia chineză este atât de diferită de cea europeană (europenii în timpul evoluţiei constată că lucrurile nu sunt noi, în cazul unei descoperiri, că acel fapt a mai fost descoperit sau teoretizat în trecut de cineva, ….). Trebuie precizat aici rolul important pe care l-a avut atât înţelepciunea cât şi conceptele filozofice şi religioase care s-au format aici în dezvoltarea aplicaţiilor şi practica meşteşugurilor. În ultimele secole î.H. şi primele după Hristos, China cunoaşte o dezvoltare care o situează pe primele locuri din punct de vedere al cunoştinţelor tehnice.
Chinezii au fost cei mai mari turnători în bronz ai antichităţii (marele leu din Tsang kai ), construiau poduri din fier, primele poduri suspendate cu ajutorul lanţurilor de fier ( între anii 589-618).
În lumea chineză o perioadă de avânt rapid al economiei şi investiţiilor tehnice este localizată între secolele al IV-lea – al III-lea î.H.
Este acceptat că factorul determinant în această revoluţie a avut-o înlocuirea în această epocă a uneltelor de lemn şi piatră cu unelte din fier, transformarea mijloacelor de producţie, care va afecta toate laturile vieţii sociale ale societăţii chinezeşti. Astfel s-a dezvoltat agricultura (folosirea îngrăşămintelor, se acordă atenţie deosebită aratului şi semănatului, irigaţiilor, defrişărilor, etc.), lucrările de hidro-amelioraţie, construcţiile, dezvoltându-se în acelaşi timp meşteşugăritul, astronomia, comerţul, filozofia, religia etc. Uneltele specifice acestei perioade a civilizaţiei chineze nu sunt forjate, ci turnate. Graţie experienţei acumulate în tehnicile de stăpânire a focului, civilizaţia chineză ajunge direct la turnarea fierului, fără să mai parcurgă, ca ţările europene, lungul stadiu intermediar al forjării. Primele menţiuni despre un obiect de fier turnat datează din 513 î.H., ceea ce implică faptul că în acea epocă tehnica topirii fierului era deja temeinic cunoscută şi întrebuinţată în mod curent. Acest avans al Chinei în domeniul siderurgiei a putut stârni uimire, chinezii erau în stare să producă oţeluri încă din secolul al II-lea î.H. în timp ce siderurgia europeană va trebui să aştepte sfârşitul evului mediu. În stilul fostei capitale a statului Zan, în apropiere de Beijing, au putut fi, de asemenea, dezgropate tipare pentru turnarea pieselor de fier. Fonta, mai casantă şi mai puţin tăioasă ca bronzul, avea avantajul de a putea fi produsă din belşug, mai ales în regiunile bogate în minereu de fier Shanxi şi Shaanxi. Meşterii chinezi au combinat în mod benefic, în tehnologia producerii armelor de fier, tehnicile de topire-turnare cu cele de forjare, ceea ce a făcut ca acestea să se impună în epoca statelor combatante în faţa armelor de bronz. Acest decalaj, care mai mult decât un avans sau o rămânere în urmă, relevă originalitatea tradiţiilor tehnologice ale diferitelor civilizaţii, se explică foarte bine prin experienţa acumulată de lumea chineză în turnarea bronzului (penuria de cupru şi cositor a determinat la început recurgerea la fier) şi prin perfecţionarea foalelor, în epoca statelor combatante . Foalele activate de un piston cu efect dublu ce permite obţinerea graţie unui sistem de supape, a unui curent continuu de aer şi prin urmare, a unor temperaturi mai ridicate. Acest tip de foale reprezintă o suflantă arhaică, descoperită în Europa numai începând cu secolele al XVI–lea şi al XVII-lea. Acesta este motivul pentru care am considerat că experienţa acumulată în tehnicile de stăpânire a focului a reprezentat forţa motrice a siderurgiei antice chinezeşti, alături desigur de alte atuuri specifice acestei civilizaţii. În final trebuie spus că turnarea fierului se făcea în ateliere (cu noţiuni exacte despre tehnica în sine, dar şi despre activităţile de evacuare a produselor prin atelare), în modele, ceea ce permitea o producţie în serie a uneltelor, aspecte cu care noi europenii ne-am familiarizat de-abia odată cu dezvoltarea industriei moderne.
2.12.Civilizaţia traco – daco - getică.
Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în antichitate, pe întregul continent european ( în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-au bucurat de multă consideraţie în antichitate. Tracii ocupau un teritoriu cuprins între Asia Mică (tracii-romoni ai Troiei), Marea Egee (cunoscută ca Marea Tracică) şi regiunea Boemiei de astăzi. Se impune să precizăm că triburile denumite dacice locuiau în Transilvania, iar cele getice în câmpia Dunării (inclusiv sudul), Moldova şi Dobrogea. Regele persan Darius I (522-485 î.H.) în expediţiile sale de cucerire în nordul Dunării s-a luptat cu geţii din Scythia Minor. Herodot (425 î.H.) spunea că “neamul tracilor este cel mai numeros din lume, tracii au multe neamuri, după regiuni, dar, obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”(Fontes ,I,65).
Herodot cunoştea 19 triburi trace iar Strabon aminteşte de 22 triburi. Dio Casius spunea că tracii erau formaţi din 200 triburi: dacii, geţii, romonii, bessii (metalurgi), latinii, etc. Prof.C. Daicoviciu spune că numele acestui popor derivă din cuvântul daca, presupus numai, neatestat de izvoare, însemnând cuţit, pumnal, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul, destul de răspândit în antichitate, de a denumi o populaţie după arma ei caracteristică . Herodot caracterizează astfel forţa neamului trac: după indieni neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi , după părerea mea , de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile Pământului.
Domeniul în care civilizaţia geto-dacă se evidenţiază cu mai multă pregnanţă în creaţia tehnică este cel al metalurgiei. Reducerea minereurilor şi apoi prelucrarea metalelor implică serioase cunoştinţe tehnologice, gândire şi creativitate. Prelucrarea metalelor, mai întâi la rece şi apoi la cald, se înscrie printre marile realizări ale omenirii .
Pământul Daciei era bogat în minereuri. Meşterii daco-geţi lucrau fierul şi arama, argintul şi aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 10850 şi amestecând-l cu cositor obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe. Bogăţia în minereuri de cupru (primul metal folosit) a făcut ca metalurgia bronzului să înceapă încă din neoliticul timpuriu şi să joace un rol important în difuzarea şi utilizarea acestui metal pe plan european. Mai întâi a fost prelucrată arama arsenioasă din filoanele de suprafaţă, cunoscute în Transilvania încă de la sfârşitul mileniului
V î.H. . Apogeul metalurgiei bronzului va fi atins în sec XII î.H. Reducerea minereului se făcea la locul extracţiei şi metalul era pus în circulaţie sub formă de bare şi lingouri. Prelucrarea în continuare se făcea în cadrul unor ateliere din aşezări.
Stadiul avansat al metalurgiei nu se va opri la cea a bronzului, ci va continua cu cea a fierului. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe teritoriul României - după H.Daicoviciu - către anul 800 î.H.
În cartea a X-a a Iliadei, Homer descrie carul de luptă al regelui trac Rhesoss: Carul lui de luptă era o operă de artă fiind lucrat în aur şi argint, iar armura lui făcută din aur masiv îl făcea să arate ca un nemuritor.
În timpul lui Decebal se pare că la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămase în afara Imperiului roman. În aceste ateliere se confecţiona mai ales ustensile şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi, unelte pentru prelucrarea lemnului. În atelierele daco-geţilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei armate numeroase. În zona transilvăneană a Daciei , celţii vor influenţa în mod benefic metalurgia, ei intervenind peste o metalurgie autohtonă existentă şi care avea un anumit grad de dezvoltare. Celţii, ramura cea mai apuseană, kentum, aduc cu inventivitatea specifică lor, elemente noi care s-au răspândit pe un teritoriu întins în Dacia. Celţii nu au ocupat teritorii prin luptă (este cunoscut că celţii au suportat o criză de suprapopulaţie) şi au fost înfrânţi de regele Burebista care nu a cedat teri-torii. Posibil ca regele dac să fi permis stabilirea triburilor celte care în fapt au adus un plus de civilizaţie în rândul populaţiei dacice. Există o asemă-nare frapantă între societatea geto-dacă din timpul lui Burebista şi cea a celţilor prezentată de Iulius Caesar . Societatea era compusă din trei grupuri mari: 1)marea nobilime tarabostes sau pilleati, 2) cavalerii – comatii 3) preoţii recrutaţi din rândul celor două clase. În privinţa masei de produ-cători de bunuri materiale (agricultorii, minerii, meşteşugarii, etc.) izvoarele literare nu ne spun nimic constată I.H.Crişan, dar se presupune că erau oameni liberi. Conform părerilor existente, sclavia avea o pondere puţin semnificativă în meşteşugărit. Este cert faptul că în secolul I î.H. societatea se afla într-o fază cristalizată care a accelerat procesul formării aşezărilor de tip oppidan pe teritoriul locuit de daco-geţi .
Legat de metalurgie putem afirma că topoarele de fier apar încă la începutul epocii fierului, brăzdarul de fier pentru plug abia la sfârşitul ei. În prima vârstă a fierului, noul metal e încă rar şi scump. Cu totul altul e tabloul celei de-a doua vârste a fierului. Mijloacele de producere se diver-sifică, iar tehnicile devin tot mai proprii pentru ca produsul, fierul, să pătrundă în viaţa cotidiană.
Tehnica dacilor este expresia unei dezvoltări originale. Pe lăngă minerit şi metalurgie, o importantă dezvoltare cunoaşte producerea uneltelor meşteşugăreşti şi agricole (sape, topoare, cleşti, nicovale prismatice, sfredele, dornuri, seceri, coase, cosoare, truse chirurgicale, etc.). Se produceau ţinte de fier cu capetele în formă de disc, ornamentate într-o tehnică particulară, de incizie. Se consideră că la Sarmizegetusa au funcţionat cele mai mari ateliere de forje cunoscute până acum. În zona sud-est europeană în epoca La Tène. Unele piese ale atelierelor respective sunt specific dacice, printre care piesele masive de fier terminate cu două aripioare îndoite în formă de manşon conic, care protejau gura foalelor, desfundătoare masive ce serveau la curăţirea depunerilor de zgură şi a impurităţilor ş.a . De la mijlocul secolului al III-lea î.H. începe producerea şi emiterea monedelor geto-dace de argint, realizate în ateliere speciale. Tehnica prelucrării aurului îşi găseşte expresia în creaţii excepţionale, cum este coiful de la Poiana-Coţofeşti. Atelierul de bijuterii descoperit la Pecica cuprinde tipare, creuzete şi unelte de mare fineţe.
Trebuie menţionat că tezaurul lui Decebal, găsit în malul râului Sargeţia, în urma trădării lui Bacilis, a fost evaluat de Jerome Carcopino ca având aproximativ 165 t aur şi 331t argint.
2.13.Civilizaţia germanică
Locul de origine al celui mai vechi dintre popoarele germanice -constituit din fuziunea populaţiei neolitice locale cu elemente etnice indo-europene - se situează în zona din sudul Suediei, Peninsula Iutlanda şi teritoriul Germaniei cuprins între gurile fluviilor Weser şi Oder, aceasta între anii 1200-1000î.H.(prima dată în literatura istorică este pomenită denumirea de germani de către Posidonios, sec. I î.H., dar popularizată de Caesar, nume atribuit germanilor occidentali). O mie de ani mai târziu, germanii ajunseseră până la Vistula în est.
Din marele grup al germanilor din nord s-au desprins actualii danezi, suedezi şi norvegieni, ultimii ocupând insulele din Marea Nordului şi Islanda(în 870 î.H.). Germanii răsăriteni care stăpâneau regiunea Vistulei,
s-au constituit în grupuri tribale, cel mai important fiind goţii. Germanii de vest s-au extins şi au ocupat teritoriile celţilor (germanii îi numeau pe celţi walchen) şi ilirilor. Din care au derivat anglii şi saxonii. Primele triburi germanice cu care au intrat în contact romanii erau cinabrii şi teutonii, în secolul al II-lea î.H.
Cel mai mobil popor germanic şi care a străbătut toată Europa au fost goţii care până la Iustinian şi-au asumat rolul de conducători ai lumii barbare.
Germanilor argint şi aur, zeii nu le-au dat; în ţara lor - nici fier nu se găseşte din belşug, spunea Tacitus. Într-adevăr, fierul - deşi cunoscut de germani cu multe secole mai înainte – nu era folosit în mod curent. Orice fel de metal era considerat de ei un material de lux. Uneltele de metal erau în majoritate din bronz; fierul era rezervat armelor.
2.14.Civilizaţia japoneză.
Civilizaţia japoneză (Dai Nippon, nume dat de japonezi ţării lor) este bazată pe masive împrumuturi, aproape din toate domeniile, mai ales din cultura veche a Chinei.
Importurile s-au suprapus peste caracterul populaţiei japoneze, stăpânită de o vie dorinţă de cunoaştere, de perspicacitate, acuitate, spirit pragmatic disciplinat şi organizat, ataşament ferm pentru tot ce este practic de-a lungul istoriei. Importurile au fost asimilate şi persona-lizate, modificate conform noilor condiţii, tradiţii şi structuri metale proprii.
Meşteşugarii metalurgişti s-au afirmat în mod deosebit în fabricarea săbiilor, precum şi în turnarea unor gigantice statui de bronz (secolul al XII-lea) cum este cea din Kamakkura, înaltă de 15 m.
2.15.Civilizaţia africană veche
Legătura dintre producţia de alimente în culturile tradiţionale africane şi tehnologiile fierului a fost socotită mult timp de către arheologi o curiozitate. Axioma arheologiei era că fierul nu a putut fi utilizat ca materie primă înainte de a fi luat naştere metalurgia cuprului şi a bronzului .
Argumentul cel mai serios în favoarea acestei dogme, rezultată din teoria parcurgerii necesare a etapelor paleolitic - neolitic - epoca cuprului-bronz şi a fierului, era că punctul de topire al aramei este de 10850C pe când cel al fierului este de 15300C. Această imposibilitate de natură fizică dispare însă dacă începem să studiem un manual serios de metalurgie a fierului. Vom citi cu surprindere că există o serie de metode de reducere a fierului care nu necesită topirea metalului .
După ce între 2000 şi 1500 î.H. surplusul de populaţie provenit din Sahara a fost împins spre ecosistemele tropicale, se pare pe o perioadă de 1000 de ani, s-a instalat un echilibru de populaţie în zona sudaneză. În zona nigeriană apar ateliere de obţinere a fierului datate cu C14 la 500-300 î.H. În imediata apropiere a acestor ateliere au fost descoperite statuete ceramice arse, datate în perioada 630 plus minus 230 î.H. Deşi apare consecutiv cu fierul, cuprul nu a produs nici un efect de divizare, pe de o parte pentru că era mult mai rar, deci impropriu pentru a servi ca bază metalurgică unei culturi în expansiune, care trebuie să găsească peste tot acest metal, pe de altă parte fierul era mult mai adecvat pentru uneltele dorite, fiind dur. Aliajul de cupru , bronzul, nu fusese descoperit, tradiţia prelucrării cuprului fiind limitată la o singură zonă mai bogată, în Mauritania . Poate chiar acest caz, al curmării tradiţiei cuprului, este edificator în privinţa lipsei de consistenţă a ipotezei directe difuzioniste: dacă vinderea de tehnologie ar fi fost atât de simplă cum îşi imaginează unii, atunci nu vedem de ce n-ar fi introdus şi tehnologia bronzului, un concurent serios al fierului poros, fragil, obişnuit în acele vechi cuptoare, unde se lucra la temperaturi în jurul a 10000C. Atât cât s-a realizat prin puteri proprii, tehnologiile topirii fierului fiind o continuare firească a faptului că topoarele de piatră şlefuite se făceau din minereu de fier (hematită), ba unii au construit şi case din aceste roci şi tehnologia de ardere a ceramicii, fac logică apariţia topirii metalului în cuptoare, în această cultură, care cunoştea de acum materialele de bază, cuptorul, tehnica zidirii şi tehnica conducerii stăpânirii focului
Comerţul saharian a fost acela care a adus fierul (300 î.H.-250 î.H.) şi prelucrarea lui la sud de deşert pentru prima dată în sec. al IV-lea î.H. Mai mult un metal utilitar decât unul decorativ, şi ideal pentru curăţarea pădurii tropicale şi pentru agricultură, fierul s-a răspândi repede prin Africa sud-sahariană pe măsură ce economiile bazate pe agricultură au prins întâietate. Agricultorii se stabilesc în regiunea Marilor Lacuri est-africane până în ultimele secole î.H. şi pe malul râului Zambezi şi Limpopo în perioada de început a erei creştine. Nou-veniţii au absorbit, eliminat şi izgonit triburile de vânători indigeni. Astăzi aceste populaţii de vânători supravieţuiesc numai în zonele care sunt prea aride pentru agricultură, cum este deşertul Kalahari din sudul Africii .
+of+IMAGE0002.JPG)
+of+IMAGE0022.JPG)
)
+of+IMAGE0001.JPG)
+of+IMAGE0005.JPG)
+of+IMAGE0017.JPG)
