Hunedoara un ţinut cu istorie tehnică milenară[1]

Autori : Dr. ing. Ioan Romulus Vasile .

Ce sunt de fapt prelegerile universitare fără a prezenta studentului de unde se trage tehnica actuală? Când profesorul expune problema transmisiei caldurii cu siguranta va vorbi de Fourie, la fel când vom prezenta modelul atomului vom trece succint de la Democrit, Epicur si Aris-totel, J.J. Thomson pana la Rutherford, Louis de Broglie Max Planck, Irène si Frédéric Joliot-Curie, numai aşa putem stimula tânarului curiozitatea de a căuta de a cunoaşte ceva mai mult decât notiţa de curs. Lucrarea de faţă se doreşte o umilă aplecare spre a stimula cunoaşterea despre evoluţia procedeelor de producere a fierului în zona Hunedorei[2] . Tehnicile şi tehnologiile care s-au dezvoltat în jurul proceselor de producere a fierului au condus la evoluţii semnificative începând cu ingineria extracţiei minere, a producerii metalelor şi până la robotică şi tehnica informatică. Sa nu uitam ca Scoala[3] de Ingienrie hunedoreana sa forma în anii 70 ai secolului trecut în imedeata aporpiere a Uzinei[4], locul în care inginerul se simte în lagul său.

1. Motivaţie, provocare. Localizare geografică .
Timpul nu aşteaptă, este inamicul imbatabil al tuturor. Timpul este ireversibil, sensul fiind implacabil spre „finish”. Cu metodele actuale, nu cunosc să se poată realiza o călătorie în timp. Călătoria virtuală este generată de noi înşine şi ea se numeşte amintire. Amintirea este un spaţiu virtual, trăit, în care putem să deformăm din motive omeneşti unele date ale scenariului.
Trecutul este amintire, mărturisire, istorie, documente, etc. Trecutul poate reveni oricând în realitate, el poate transmite semnale modificatoare de conştiinţe şi destine. Amintirea ca amprentă a unui eveniment trecut, poate genera pasiune şi emoţie, fiind singura metodă care ne poate cufunda în trecut.
Prezentul este o entitate, cea mai fragilă. Prezentul permite transformarea viitorului în trecut. Analizând trecerea anilor, a vieţii, îmi pun problema dacă există prezent, sau timpul se derulează între viitor şi trecut. De aceea, popoarele care şi-au evaluat şi apreciat trecutul au avut viitor, evoluând cu înţelepciune în prezentul trecător[5]
De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii: pe de o parte o inepuizabilă dorinţă de noutate, de invenţie, de proiectare în viitor, pe de altă parte un interes pentru trecut, pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în istorie. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai întotdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt, marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.[6]
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.Temele de studiu şi cercetările ştiinţifice în multe domenii se rezolvă formând un colectiv multidisciplinar, cu un bagaj de cunoştinţe superior grupului canalizat pe cunoştinţe într-un singur domeniu. Privirea obiectivă a unor specialişti din domenii colaterale domeniului de studiu face posibilă în ziua de astăzi rezolvarea unor teme dificile, evitându–se subiectivismul specialistului într-un anumit domeniu[7]
Cadrul natural predominant muntos, cu munţi înalţi şi mijlocii care îl înconjoară din toate părţile, poate fi asemuit cu o cetate de piatră ce închide între zidurile sale Valea Mureşului şi depresiunile Petroşani, Haţeg şi Brad. În Munţii Orăştiei s-a aflat capitala statului daco – get condus de Burebista şi Decebal, iar în Ţara Haţegului capitala Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aici s-a născut marele umanist Nicolaus Olahus, marele cavaler si voievod Iancu de Hunedoara al cărui fiu, Mathia Corvin, va ajunge cel mai mare rege al Ungariei.
Hunedoara se află amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani (săpăturile arheologice din anii 1984, 1997-2000) demonstrează faptul că arealul oraşului Hunedoara a fost intens locuit odată cu perioada neolitică. În dealul Sânpetru (din imediata apropiere a Castelului Corvinilor ) au fost descoperite urme ale culturilor : Starcevo-Criş ( aproximativ 7000 de ani îH.), Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Wietenberg, Hallstatt A-B, Basarabi şi dacice.
Cea dintâi atestare referitoare la extragerea fierului în zona Hunedoarei aparţine dramaturgului grec Eschyl care spunea: “Între muntele Pharnax şi Râul cel mare şi de netrecut se întinde Patria mamă a fierului[8]”. Aceasta afirmaţie se referă la aşezările de pe versantul răsăritean al Munţilor Poiana Ruscă. Nicolae Densuşianu în cartea Dacia Preistorică identifică muntele Pharnax cu Parângul, iar râul cel mare ca fiind Oltul. Cei dintâi lucrători ai fierului din această zonă fiind Chalybii.

2. Inceputurile producerii firului, istoricul primelor aplicaţii tehnice
2.1. Fieraritul ca o legenda.
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţie preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[9]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul.
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel (ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obişnuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpăturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[10].
Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Metalurgul, ca şi fierarul, şi mai înaintea lor olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului, într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme, intervine în natura bivalentă a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor fiinţe monstruoase. Fierarul, Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii, dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însufleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

2.2. Începutul prelucrarea fierului în zona Hunedoarei.
Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile societăţii neolitice. Ea corespunde diferenţierii - treptate a unor meşteşugari specializaţi care participă direct la activităţile de subzistenţă.
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A).


Figure 1. Reconstituire grafică a cuptorului din Grădina Castelului
1.vatră cuptor; 2. peretele de susţinere din piatră; 3. gura cuptorului confecţionată din argilă consolidată cu material vegetal(nuiele); 4. peretele interior din argilă; 5. foi pentru suflarea aerului

După studii aprofundate asupra descoperiirii, s-a optat pentru încadrarea acestui complex corespunzând culturii Basarabi. În masa de cenuşă din resturile cuptorului de redus minereul[1], au fost identificate picături de zgură. După analizarea probelor de zgură am putut să tragem concluzia că în acest cuptor nu s-a produs fier, conţinutul de oxizi de fier fiind foarte mic pentru un proces cu randament de extracţie scăzut. Analiza chimică a bucăţilor de metal a scos în evidenţă faptul că metalul găsit era un aliaj care conţinea 47% Cu, deci un bronz.
Prima atestare a producerii fierului in acesta zona este o lupă de fier găsită in vatra unui cuptor, aparţinând perioadei Hallstatt, expusa în prezent la Muzeul Fierului din Hunedoara şi care are analiza prezentată mai jos.

Apariţia puternicului stat dac in perimetrul munţilor Carpaţi este strâns legat de dezvoltarea meşteşugului prelucrării fierului. Marele istoric V.Parvan spunea în lucrarea Dacii: Vecinătatea minelor de fier cu puternicele cetăţi dacice din Ardeal de sud-vest n-a putut sa fie în nici un caz întâmplătoare , iar H.Daicoviciu in lucrarea Dacii face următoarea afirmaţie: Dacii din Transilvania, odată angajaţi pe drumul de tip La Tene, îi întrec pe fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Cauza e uşor de găsit; în Transilvania, în imediata apropiere a Munţilor Orăştie , s-au exploatat încă din vechime mari resurse materiale, minereu de fier de la Ghelar si Teliuc.
După cucerirea Daciei de Romani (106), în zona Hunedoarei se afla centrul administrativ al exploatării miniere si a prelucrării acestuia, mărturie stând descoperirile arheologice, urmele exploatărilor antice, clădiri ale proprietarilor de mine, unelte pentru minerit, necropole ale lucratorilor de la aceste exploatări si chiar texte epigrafice aflate in zona Hunedoarei la Teliuc, Ghelar, Plosca, Cerna, Cinciş. Dovada cea mai concludentă că minele Teliuc în perioada ocupaţiei romane erau în plină înflorire este columna comemorativă descoperită în anul 1904 în hotarul comunei Teliuc. Copia columnei se află în cadrul Muzeului Fierului din Hunedoara, originalul fiind distrus de muncitorii care au descoperit-o în speranţa de a găsi aur[1]. Inscripţia, cu prescurtările tipice coloanelor romane, avea următorul conţinut: NVMINI, DOMINI.N., MAVRANTGN.N, PII.FEL.AVG, CGAVR.GAVRI., APV.FE.FL.SOTERCS, AVG.COLSARMCOND, FERRAR.
Interpretarea dată de specialişti este următoarea: Zeiţei, stăpânului nostru, Marcus Aurelius Antoninus, fericitul împărat Octavius Pius, Caius Gaurius Gaurianus, sacerdote al coloniei Apullum şi Flavius Sotericus, arendaşii fierăriilor Coloniei imperiale Sarmizegetusa. Coloana a fost ridicată de cei doi cetăţeni romani, ca recunoştinţă faţă de împăratul Caracalla (198-217), în calitatea lor de arendaşi ai minelor şi atelierelor de producere a fierului.

Un alt monument descoperit la Apullum, datat de pe timpul lui Antonius Pius (138-161) este un altar închinat lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus şi are următorul conţinut: IUPITER OPTIMUS MAXIMUS DOLICHENUS=IOVI OPTIMUO MAXIMMO DOCHELINO, NATO UBI FERRUM EXORITUR…
şi care face referire tot la producerea fierului în zona Teliucului , mai precis la deschiderea unei noi mine de fier. Prezentăm mai jos analiza chimică şi structura unei coase datate în epocă daco-romană, descoperită în dealul SânPetru.
2.3. Cuptorul din Valea Caselor,
Cuptorul din Valea caselor descoperit în anul 1895, în apropiere de comuna Ghelar datat în sec. IX d.H. reprezintă un reper în cronologia tehnicilor de obţine a fierului. În această zonă au fost descoperite mai multe cuptoare de acest tip. Materialul dintr-un asemenea cuptor a fost transportat la Londra, în anul 1925, unde în cadrul Muzeului Ştiinţei a fost reconstituit acest cuptor.

Figure 4. Cuptorul din Valea Caselor, Ghelar, sec al IX lea, stanga schita reconstituire, in dreapta macheta existenta in Muzeul Fierului
Tipologic, cuptorul[1] se compune dintr-o cuvă de formă tronconică de secţiune ovală, săpată în stâncă, închisă în faţă de un zid sec şi acoperită cu lespezi de piatră de provenienţă locală. La partea superioară avea prevăzut un orificiu oblic sub formă de canal cu secţiunea ovală, dispus pe direcţia pantei, servind la asigurarea tirajului natural în procesul de reducere, topire. Zidul de sprijin al cuptorului, cu lăţimea maximă de 2,85 m la bază, a fost bine ancorat în stâncă, iar pentru mărirea rezistenţei lui i s–a dat o formă aproximativ triunghiulară, cu înălţimea maximă de 1,70 m. În partea inferioară este prevăzută cu două orificii: primul, mai mare, plasat pe axul vertical al cuvei şi cu o înclinaţie pe direcţia pantei, iar cel de al doilea, mai mic, puţin lateral stângă, faţă de primul, fiind despărţit de acesta numai printr-o lespede aşezată pe muchie îngustă. Orificiul mai mare servea la scurgerea fierului brut, iar cel mai mic pentru introducerea unor foi (foale) acţionate manual.
Fenomenul Valea Caselor este totuşi un tip aparte care are o serie de elemente tradiţionale ale vechii metalurgii practicate pe aceste meleaguri, dovadă a spiritului inventiv al populaţiei zonei pădurenilor. Acest fapt nu poate fi un elogiu fără acoperire pentru o populaţie care practica deja metalurgia de aproximativ două mileniu.


2. De la Epoca de glorie a cavalerilor şi pâna la furnalul de la Topliţa
Domeniul Hunedoara, dăruit de Sigismund de Luxenburg familiei Corvinilor, cuprindea oraşul Hunedoara cu castelul, circa 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Cu siguranţă acest loc reprezenta o poziţie nu numai militară strategică, ci şi din punct de vedere al importanţei economice a zonei, făcând referire la zăcămintele de fier.
În Ardeal, exploatarea fierului reîncepe sub domnia regelui Albert (1437 –1453), ajungând la un nivel deosebit de dezvoltare în timpul domniei voievodului Iancu Ioan de Hunedoara şi a fiului său Mathia, devenit rege al Ungariei. Minele de la Ghelar şi Teliuc, din ţinutul Hunedoarei sunt menţionate într-un document din anul 1493 – Oppidum, Hunyad ville volahales et montane ferri de Hunyad. O altă menţiune, tot în acest scop, se face şi în anul 1508 – Oppidum Hwnyad necnon … volachalse et montana ferrea. Asemenea documente datează şi din anii 1509 – 1526. În 1509 markgraful George de Brandenburg, stăpânul feudal de atunci al Hunedoarei, dăruia lui Gaspar Therek, fraţilor şi urmaşilor lui, locul numit Tulia (Thulya) aflător în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, ca să-şi ridice acolo o fierărie nouă, unam ferri fodinam. Din datele sumare care s-au păstrat în jurnalul gospodăresc al contelui de Brandemburg, sunt amintite în 1517 ca ateliere de extras fierul, ferrifondinae, ale domeniului Hunedoara: Nadabor – probabil Nădrab, Charna-Cerna, Hencz- proprietatea preotului Hencz, şi Bercz[2]. Toate aceste ateliere erau amplasate pe cursul apelor curgătoare, exploatând forţa hidraulică în antrenarea utilajelor existente în aceste tipuri de ateliere. Cu siguranţă vechimea atelierelor de fierărit, de pe domeniul Hunedoara, a fost consemnată în documente cu mult înainte de George de Brandenburg, dar cercetările în arhivele transilvane sunt totuşi superficiale la acest capitol.
Băile de fier le vom găsi înregistrate şi inventariate la diferite date: 1672, 1673, 1674, 1681-1682, 1685, 1692, 1700, 1702, 1710[3], documentele prezentând o anumită stare de fapt specifică actelor oficiale ale vremii, stadiul de dezvoltare al tehnicilor existente în ateliere, precum şi aspecte legate de condiţiile social-economice în care se făcea exploatarea minelor şi atelierelor pentru prelucrare.
Un document important este conscripţia urbarială a domeniului Hunedoara din 1681 – 1682 Urbarium seu nova connumeratio universorum bonorum ad arcem Vayda Huniadiensem pertinentium, manuscris care conţine 700 pagini şi care a fost întocmit de către Ioan Bijoni, trimisul contelui Emeric Thokolyi de Kesmark, în perioada 4 decembrie 1681 – 4 aprilie 1682. Documentul se referă la cele două târguri, Hunedoara şi Haţeg, şi la toate satele domeniului cu locuitorii şi bunurile lor, cu obligaţiile lor feudale, precum şi cu o inventariere amănunţită a castelului şi domeniului. Potrivit documentelor amintite, pe domeniul castelului Hunedoara erau cunoscute cinci mari ateliere de prelucrare: Plosca, Baia Nouă, Topliţa, Nădrab şi Limpert. Băile îşi acopereau necesarul de minereu de fier de la minele de la Ghelar. Tot de la aceiaşi sursă se aprovizionau şi cele trei ateliere, proprietatea familiei Barcsay, Zlaşti, Fanci şi Burceni, şi atelierul princiar de la baia Cerna, menţionat ca fiind în funcţiune la acea vreme.
Castelul Corvinilor, minunat monument de arhitectură medievalăa devenit incepând cu sec. al XVII sediul administraţia fierăriilor domeniului Hunedoara. Curtea castelului era organizată ca piaţă de tranzacţionare a fierului, acest fapt a dat denumirea germană a Hunedoara, Eisenmarkt. Raportele vremii subliniau că fierul din Hunedoara este preţuit şi căutat în provinciile turceşti vecine, fiind în aceste provincii un bun plasament, afară în cazurile când perioadele de nelinişte nu tulbură relaţiile economice. După anul 1771 preţul fierului a crescut de la 4,5 – 5 florini la 7 florin şi 40 de crăiţari pentru fierul de calitate. Acest lucru a condus la creşterea profitului anual cu 20000 florini. În anii cu vânzare bună domeniul realiza 63- 64000 de florini predaţi la caseria centralei, unde se predau toate veniturile exploatărilor fiscale din Transilvana. În anul 1772 venitul era evaluat la peste 200000 de florini[4].
3. Furnalul da la Topliţa .
Ca urmare a măsurilor luate de Curtea din Viena 1754, de a prelua producţia de fier de la arendatori şi a o administra în regie proprie, instalaţiile metalurgice de pe teritoriul Transilvaniei sunt reconstruite şi înzestrate cu noi tehnologi. Acelaşi suflu înoitor este caracteristic şi pentru atelierele de pe domeniul Hunedoara.[5] În cadrul manufacturii de la Hunedoara s-au refăcut vechile fierării, iar numărul lor a crescut, până la mijlocul secolului al XVIII – lea de la 5 la 13.
Însemnate rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc bogăţia pădurilor furnizoare de mangal , dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni, au determinat amplasarea primului cuptor înalt, furnal, pe valea Cernei la Topliţa. Tot acum, administratorul domeniului Hunedoara, Iosif Filip de Kern, lucrează pentru deschiderea unei mine de fier pe teritoriul comunei Teliuc.
Primul document care prezintă date concrete privind exploatarea furnalului , datează din 1787 şi consemnează faptul că în acest an, furnalul, a funcţionat 112 schimburi duble de câte 12 ore. În aceast răstimp a prelucrat 27826 măji vieneze şi 88 fonţi, (1563,9 t) de minereu, din care au rezultat 9431 măji de fontă (528 t ). Randamentul era de 33,75 fonţi fontă (18,9 kg ), dintr-o maje de minereu, la producţia medie de 84 măji şi 33 fonţi,( 4,72 t )pe zi. În acel an, furnalul a fost oprit şi reparat de două ori, din acuza uzurii pronunţată a vetrei[6]. În 4 octombrie 1780 sunt trimişi patru muncitori hunedoreni în Stiria –Austria –pentru a învăţa noile procedee de lucru[7]. Printre aceştia se afla şi maistrul topitor Zaharia Pascu[8]. În primăvara anului 1780, Administraţia domeniului Hunedoara ia o serie de măsuri în vederea începerii lucrărilor de construcţie a cuptorului înalt (sau să refacă, reconstruiască un nou furnal).
La 18 ianuarie 1781, Tezauriatul din Sibiu cere Camerei aulice din Viena ca maistrul Edlinger să sosească la Hunedoara până la sfârşitul lunii martie, pentru ca la începutul lui iunie, cuptorul să poată fi în funcţie. Cei doi specialişti , maistrul Edlinger însoţit de Zaharia Pascu care efectuase stagiul de pregătire în Stiria, sosesc în 31 martie 1781. Maistul Edlinger hotăreşte, de comun acord cu administratţia domeniului Hunedoara, să folosească piatră din împrejurimea Topliţei pentru constucţia mantalei furnalului. Creuzetul este confecţionat de maistul Edlinger din argilă[9]. La data de 21 iunie 1781, după decesul maistrului Edlinger, lucrările sunt preluate de administratorul Matsch şi de Zaharia Pascu. Conducerea operaţiunilor de producţie o are însă maistrul Zaharia Pascu care reuşeşte să pornească furnalul la 13 iulie 1781...














Figure 5. Furnalul de la Topliţa , desen din 1800

4. Furnalul de la Govăjdie
6.1. Furnalul de la Govajdia o lectie de arhitectura industriala a sec XIX lea
Insuficienţa producţiei furnalului de la Topliţa pentru alimentarea cu materie primă a atelierelor ce practicau afinarea fontei, a determinat Thesaurariatul din Sibiu, Hermanstat, să ia hotărârea de a mai construii un furnal pe domeniul Hunedoara. Furnalul a fost amplasat la confluenţa a două râuri în localitatea Govăjdie în imediata apropierea a atelierelor de forje . Construcţia furnalului a început în anul 1806. Deşi terminate lucrările în 1810 furnalul a fost pornit în luna aprilie a anul 1913. Costurile totale ale construcţiei a fost de 98728 florinţi şi 50 crăiţari. Pe frontispiciul furnalului a fost montată o placă cu inscripţia : Augusto Imperante Francisco Extructum 1810.














Figure 6. Angajatii furnalului de la Govajdie 1890, furnalul de la Govajdie fotografie din anul 2000

Prima campanie de exploatare a furnalului a fost foarte scurtă, 7,5 luni, datorită uzurii pronunţate a creuzetului şi faptului că s-a realizat o producţie de fontă ce asigura necesarul atelierelor din împrejurări, pentru o perioadă de cca trei ani. Producţia totală a campaniei a fost de 1380,3 tone. În anul 1837 are loc un incendiu care deteriorează instalaţia furnalului. Este aprobată investiţia de 40529 forinţi pentru repararea furnalului, creşte volumul la 26,45m3, este reparat sistemul de aducţie a apei, roata hidraulică şi se perfecţionează suflanta foale. În 25 august 1840 este pus în funcţie un preîncălzitor de aer tip Calder. Pentru transportul minereului la gura furnalului, în anul 1841, se montează o linie ferată îngustă, lungă de 246,8m, din fontă turnată la Govăjdie.
În anul 1879 este înlocuit preîncălzitorul Calder cu două de tip Wasseralfingen. In periaoda 1881-1886 este înregistrată o producţie de 4600 – 5700 t/ an. În perioada 1886 –1888 instalaţia este oprită din cauza crizei economice. Producţia de vârf este realizată în anul 1889, 8800t. În anul 1901 este modernizat sistemul de insuflare amplasându-se o turbină de tip. Francisc.iar în anul 1903 în urma reparaţiei capitale este mărit volumul util la 49,39m3 . Captarea gazului de furnal cu un aparat de tip Pfort, perfecţionat ulterior cu unul tip Wordernberg. Ultima modernizare este localizată în sectorul de preîncălzire a aerului, 1914 –1915 când este înlocuit preîncălzitorul Wasseralfingen cu unul tip Cowper. Furnalul a funcţionat până în anul 1924.

. 6.2. Hidrocentrala de la Căţănaş.
Aval de furnalul de la Govăjdie putem vizita centrala hidroelectrică de la Căţănaşi, obiectiv de la începutul sec XIX lea, care se află în funcţiune. Generatoarele de energie electrică datează din anul 1909. Hidrocentrala Căţănaş şi cetrala termoelectrică CET 1 Hunedoara au făcut parte din nucleul energetic creat la U.F.Hunedoara la începutul secolului XX pentru a susţine activitatea societăţii.


Mai poate fi văzut în acest loc, aval de furnalul de la Govăjdie, sistem de colectare a apelor necesară hidrocentralei Evoluţia nucleu energetic a U.F.Hunedoara a început cu hidrocentralele de la Căţănaşi şi Govăjdie în anii 1910 –1911 (Hidrocentrala Căţănaşi, avea turbine originale cu an de fabricaţie 1909 Ganz Budapesta).

5. Premizele unei uzine noi la Hunedoara - Neue Sthal Werke.
Uzina de Fier de la Hunedoara este rezultatul dezvoltării tehnice şi tehnologice din Imperiul Austro-Ungar de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării producţiei şi a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de către acest stat[10]. Apariţia uzinei din Hunedoara era impusă de tehnologiile învechite, din atelierele care produceau fier în această zonă, devenite cu timpul nerentabile, pe de altă parte şi de conjunctura creată prin dezvoltarea căii ferate, apariţia unor noi tehnologii de producţie şi îndeosebi extinderea pieţei prin creşterea consumului de metal în uzinele mecanice şi de construcţii de maşini din Transilvania
Pentru amplasarea uzinei s-a afectat grădina mănăstirii călugărilor franciscani, de circa 20 ha, în schimb Primăria oraşului dând o porţiune de teren cu o suprafaţă similară, din proprietatea oraşului -Bataga. Terenul necesar conductei ce urma să alimenteze furnalele cu apă s-a achiziţionat prin schimb de la populaţie, Primăria atribuind în altă parte suprafeţele de teren similare, iar funicularul Vadul Dobrii-Hunedoara şi construirea căii ferate Hunedoara–Simeria s-au realizat prin expropriere [11].
Zidirea Uzinei de Fier Hunedoara a început în august 1882. Conform planului de atunci s-au clădit două cuptoare înalte (furnale) cu înălţimea de 14,40 m şi un volum util de 110 mc[12],[13]. Începând din acest an dezvoltarea Uzinelor de la Hunedoara urmează următorul drum:
· 1884 s-a început construirea celui de-al treilea furnal,producţia de 40[14]- 50 t/ zi;
· 1885 s-a construit al patrulea furnal cu o producţie de 100-130…150 t/zi;
· 1903 s-a construit al cincilea furnal cu o producţie de 80…100-150 t/ zi
Combustibilul întrebuinţat la primele trei furnale a fost mangalul, ultimele două fiind proiectate să funcţioneze pe bază de cocs. Mangalul se depozita în două şoproane, de unde era transportat într-o staţie de dozare a încărcăturii.
Minereul de fier este extras din mina uzinei de la Ghelar (aproximativ 16 km de uzină), fiind transportat la furnale cu ajutorul unui funicular construit odată cu primul furnal. Necesitatea creşterii producţiei de fontă a generat o cerere de minereu care a condus la o exploatare intensă în adâncime a zăcământului din Munţii Poiana Ruscă. Începând cu 1863 se începe la Ghelar exploatarea de tip industrial sub formă de carieră, urmată în 1881 de cea prin galerie. Fiindcă funicularul nu mai putea satisface cerinţele unei producţii considerabil mărite, între anii 1890-1900 a fost construită linia ferată îngustă Ghelar - Hunedoara (18 km). Tot în această zonă se montează funicularele Govăjdia-Râul Bătrâna (18km) pentru transportul mangalului şi Govăjdia-Bunila (14km) pentru transportul mangalului şi a calcarului. Calcarul se mai asigura şi din carierele locale şi era transportat cu atelaje[15].
Inaugurarea oficială a fost în 12 iunie 1884 şi marchează naşterea Uzinelor de fier de la Hunedoara, gazeta locală consemna în nr. 25 luna iunie: Binecuvântare şi noroc Hunedoarei! Prima şarje de fontă a curs deja, dealul Ghelarului se topeşte la Hunedoara. Evenimentul de mare importanţă nu s-a caracterizat prin festivităţi şi discursuri pompoase, ci prin fumul negru al coşurilor care s-a răspândit peste regiune anunţă vestea plină de bucurie că viitorul mai frumos nu mai este vis, viitorul pe care Hunedoara şi împrejurimile l-au aşteptat ani îndelungaţi şi care chiar în ultimii ani l-au sperat cu teamă. Şi acele minunate păsări de fier (corfele funicularelor) de un timp circulă fără încetare pe drumurile lor aeriene

Figure 7. Furnalele de la Hunedora. Personalul furnalelor în anul 1890
Un an mai târziu, la 24 mai 1885, este pus în funcţiune şi cel de al doilea furnal. O dată cu acesta centrul de greutate al siderurgiei din Transilvania se mută la Hunedoara, unde se transferă şi administraţia uzinelor, iar vechile ateliere (fierării, forjerii, ateliere mecanice) îşi pierd treptat din importanţă, încetinindu-şi practica existenţa, cu excepţia atelierului şi furnalului de la Govăjdia, care este menţionat în documente ca fiind în funcţiune până în 1918.Valorificarea fontei produse la Hunedoara prin transformarea ei în oţel, utilizând noi procedee tehnologice, începe cu anul 1886. În hala de turnare a furnalelor este montat un cuptor de preafinare şi cuptoare experimentale tip Bessemer[16] de mică capacitate. În fontă era insuflat aer pentru a se reduce conţinutul de carbon. Pentru asigurarea aerului necesar funcţionării s-a montat o suflantă Lang cu un debit de 212m3 / min. Fonta pentru afânare era livrată la oţelăriile de la Cugir şi Zólyombrézó şi Diósgzör, dar cu rezultate tehnologice (datorită variaţiilor mari a analizei chimice) şi economice nesatisfăcătoare. Rezultatele negative ale experimentărilor din cadrul uzinei, fiind atribuite deficienţelor constructive ale instalaţiilor improvizate, aceasta a fost redimensionată şi refăcută în 1887 în condiţii tehnice corespunzătoare. La repunerea în funcţie a fost însă distrusă de un incendiu, după care lucrarea a fost abandonată. În timpul experimentărilor s-a constatat că schimbarea orificiilor de insuflare se făcea des, căptuşala refractară rezistând 5-6 zile, respectiv 80-120 de şarje. Rezultatele obţinute erau considerate însă nesatisfăcătoare, atât privind calitatea oţelului produs, cât şi din punct de vedere economic. După incendiu, hala de turnare a fontei din 1887 şi cuptorul experimental Bessmer au fost refăcute, funcţionând pentru o perioadă de şase luni[17].
După pornirea celui de al treilea furnal s-a trecut la o nouă etapă de dezvoltare a fabricii, ţelul propus fiind producţia de oţel. Oţelăria ia naştere o dată cu construirea a două cuptoare Martin de câte 12 t şi a două convertizoare Bessmer, puse în funcţie în anul 1892[18]. Cele două cuptoare Martin bazice aveau dimensiuni identice şi dispunerea camerelor regeneratoare cu grătare din cărămidă refractară.
În anul 1890, la 23 iunie este pus în funcţie furnalul nr.3, iar în 4 august 1895 porneşte furnalul nr.4. Noul furnal avea volumul de 288 mc cu dispozitiv central de captare a gazului de furnal, fundaţia construită cu stâlpi, etalajul era căptuşit cu un singur rând de cărămidă. Creuzetul şi vatra cu blindaj continuu era răcit la exterior cu apă, iar platforma de încărcare era montată pe stâlpi metalici. Deoarece noul furnal era mai înalt cu 3,3 m decât celelalte, a fost nevoie să se construiască o nouă platformă la nivelul curţii inferioare pentru depozitarea minereului şi cocsului, precum şi un nou ascensor de materiale cu două cabine de transport, acţionat de o maşină cu abur. Pentru alimentarea cu aer suflat s-a achiziţionat o suflantă cu capacitatea de aspirare de 11m3/sec, care putea asigura funcţionarea tuturor celor patru furnale. Preîncălzirea aerului se făcea în preîncălzitoare Whitwell, care pe parcursul primei campanii au fost înlocuite cu preîncălzitore Cowper, având înălţimea de 25m, diametrul de 6 m şi având 705 m3 zidărie refractară. Finalizarea montării celor trei preîncălzitoare Cowper a avut loc în 1902[19]. O instrucţiune a vremii menţiona: Între cuptoare şi teritoriul depozitului de minereu sunt încălzitoarele de aer sistem Cowper, prin cari trecând se încălzeşte aerul necesar la topire la 500-7000 C. Furnalul a atins capacitatea proiectată de 109 t /zi în prima lună de funcţionare.
După 1920 Uzinele de Fier de la Hunedoara erau prezentate drept un complex minier-siderurgic, deţinând un fond de exploatare considerabil: exploatări de minereu de fier la Ghelar şi Arăneş, Vadul Dobrii (jud. Hunedoara), concesiuni miniere în Lunca Cernei, Alun (jud. Hunedoara), Sălciul de Jos, Trascău, Runc (jud. Turda-Arieş) şi Boldvai (jud.Odorhei); 5 furnale înalte cu o producţie de 119.000 t/an[20], un atelier de turnat piese de fontă cu o capacitate de 1.500 t/an; o forje prevăzută cu două ciocane cu abur; un atelier mecanic pentru prelucrarea pieselor turnate sau forjate cu o capacitate de 500-600 t /an; un atelier pentru fabricarea cărămizilor de zgură cu o capacitate de 1.200.000 bucăţi/an; carieră de calcar la Bunila (jud.Hunedoara) şi numeroase cărbunării, care fabricau mangalul pentru furnale; un furnal înalt la Govăjdia cu turnătorie de fontă şi o instalaţie ciocane cu apă-martinete; centrală hidroelectrică de 400CP; o reţea de funicular pentru transport materiale; o moară; ateliere pentru unelte agricole şi altele.
Producţia în oţelărie După 1926 specialişti de valoare ingineri şi economişti au insistat prin propuneri şi lucrări pentru revigorarea producţiei la UFH, prin exploatarea la maxim acestei avuţii publice. Este obligatoriu să menţionăm proiectul şefului Inspectoratului General al Minelor din Valea Jiului, inginerul Iosif Iancu, elaborat în septembrie 1926. Autorul pleda pentru o creştere intensivă, prin încărcarea la maxim a capacităţilor, precum şi printr-o creştere a gradului de prelucrare a metalului în fluxul tehnologic al uzinei (obţinerea oţelului din fontă şi ulterior laminate): întreprinderea numai în acel caz va putea realiza beneficii corespunzătoare, dacă toate sau aproape toate instalaţiile vor fi puse în funcţiune şi se vor construi instalaţii noi, pentru întregirea celor vechi şi pentru rafinarea produselor
Oţelăria Siemens Martin şi electrică. Sectorul de oţelărie se construieşte între anii 1937-1940 având o suprafaţă de 8500m 2, având următoarele dotări:
· 4 cuptoare Siemens Martin de 25 t/şarje fiecare, având capacitatea totală de 90.000 t oţel/an tunat în lingouri. Cuptoarele Siemens Martin erau încălzite cu gazul produs de 6 generatoare de gaz. Cuptoarele funcţionau cu încărcătură compusă din 75% fontă şi 25% fier vechi. Hala cuptoarelor era dotată cu un melanjor de 200 tone fontă lichidă, pentru utilizarea fontei lichide în procesul de elaborare[21];
· 1 cuptor electric de 5 tone/şarjă în care se puteau produce oţeluri pentru scule cu adaos de crom, wolfram sau alte oţeluri speciale. Capacitatea anuală era de 6000t/an. Ulterior acest cuptor a fost mutat în sectorul de turnătorie, unde se găseşte şi în prezent.
· hala de turnare a oţelurilor în lingouri cu gropi de turnare ;
· poduri rulante astfel - 2 poduri de 50 tone, 1 pod rulant cu electromagneţi de 7,5 tone, 2 poduri rulante în consolă de 7,5 tone, 1 pod rulant de 3 tone şi 1 pod rulant cu graifăr pentru transportul lingourilor turnate.
Concepţia şi construcţia acestui Stalh Werk era germană cu macarale de încărcare suspendate, a fost executat de firma Gutehoffnungshütte din Oberhausen-Germania. Platforma cuptoarelor era amplasată la 5,5m deasupra cotei zero, sub platformă fiind amplasate camerele regeneratoare ale cuptorului şi transformatorul cuptorului electric. Spaţiul liber de sub platformă era utilizat pentru depozitarea cărămizilor refractare, pregătirea barei port dop pentru oala de turnare. Pentru asigurarea de combustibil, oţelăria avea un generator de gaz construit pentru funcţionarea în următoarele variante: gaz generator din cărbune fosil carburat cu păcură; gaz generator din mangal carburat cu păcură; gaz generator din păcură sau amestec de gaz generator din păcură cu gaz generator din cărbuni fosili sau mangal. Cuptoarele puteau funcţiona şi exclusiv pe păcură. Oţelăria dispunea de spaţii amenajate pentru stocarea fierului vechi, a fondanţilor şi dolomitei, dispuse paralel cu hala cuptoarelor. Fierul vechi era şarjat şi încărcat în troci, care ulterior erau ridicate pe platforma cuptoarelor şi aşezate pe suporţi, standuri, special amenajate.
În hala de turnare, situată paralel cu hala cuptoarelor, se găseau două macarale de turnare, având capacitatea de 50 t la cârligul principal şi 10 t la cârligul auxiliar şi două macarale în consolă pentru montarea lingotierelor pe podurile de turnare, dezbatere lingotiere şi transport.
Fonta lichidă era transportată de la furnal la oţelărie în oale căptuşite cu material refractar, aşezate pe vagoane speciale construite în acest scop. Fonta se turna direct în cuptor prin intermediul unui jgheab de încărcare, fie direct în melanjor

6. Inălţare si decădere
Lovitura de stat din 23 august 1944[23], finalul războiului, instalarea puterii populare în 6 martie 1945, presiunea ideologică stalinistă, au produs transformări radicale cu răbufniri de nemulţumire prin căutarea duşmanului de clasă în imediata noastă vecinătate. După terminarea celui de-al doilea război mondial, Uzinele de Fier Hunedoara parcurge o perioadă grea datorită tuturor implicaţiilor din viaţa socio-economică ce influenţau climatul de uzină de la Hunedoara, peste toate acestea apare tot mai des implicarea politicului în viaţa uzinei. Regretabil este că toate acestea au creat un sistem care a consumat vieţi, a modificat brutal conştiinţe, în rest toate sunt trecătoare, de fapt ideologiile au manipulat indivizii.
Hunedoara anului 1957 avea o populaţie de 36.498 locuitori[24] şi începea să-şi redefinească conturul de oraş-uzină care va persista până în 1999. Această perioadă este caracterizată de eroismul şi voluntarismul omului de la ţară căruia i se schimbă brutal starea şi statutul social. Hunedoara a fost fabrica celor din împrejurul Inidorei, pădureni, zlăşteni, bojeni, silvăşteni, peştişeni, josăneni, cristureni şi din alte sate care au menţinut Werkul în funcţie de sute de ani, pentru ei a merge la werk fiind inoculat în ADN. Anormalitatea a fost atunci când ţăranul din zonele cu pământ mănos, Moldova sau Muntenia, a fost brutal obligat să vină la oraş datorită cooperativizării forţate. Individul a ajuns într-o Transilvanie eterogenă, climatul social creând cu siguranţă un impact asupra conştiinţei celor dezrădăcinaţi. Cu siguranţă că individul însingurat a găsit refugiu în uzină, în profesia nouă pe care era obligat să o îmbrăţişeze. Hunedoara devenise un cămin şi o şcoală de educaţie prin muncă, ea a format şi schimbat caractere şi destine, a creat personalităţi de renume naţional şi internaţional, care au făcut cinste Uzinei.
Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Flux tehnologic bazat pe două oţelării electrice: oţelărie electrică (OE1 150000 t/an) cu două cuptoare de 65 t, şi doua cuptor de 20 t pentru oţeluri aliate cu turnare în lingou, dispunând de instalaţii de tratament cu tratare în vid tip VAD – VOD şi o instalaţie REZ retopire electrică sub zgură; a doua oţelărie electrică (OE2 400000t/an) cu două cuptoare electrice de 100t cu tratament secundat, maşină de turnare continuă (un cuptor EBT în curs de finalizare), oţelărie Siemens Martin nr 2 (OSM 2 =cu o capacitate de aproximativ 3,2 milioane t şi uzină de laminoare cu o capacitate de producţie de: profile uşoare (440.000t/an) , profile grele(1.130.000t/an) şi sârmă (280.000t/an). Otelarie Siemen Marti nr-1 cu cinci cuptoare de 100 de tone (300.000 t-an) si laminor de profile grele L800 (450.000 t/an) formând fluxul de fabricaţie pentru produsele speciale.
Se pot face comentarii pro şi contra, dar , evoluţia tehnicilor si a tehnologiilor a generat cifre care privite din prisma zilei de astazi par incredibile şi totuşi acest volume de productie s-au realizat aici in Hunedora[25].

Hunedoara producea otel inoxidabil si pentru rulmenţi asa cum se poate vedea in garaficul de mai jos, lucru care nu se afla la îndemana oricui, air astăzi trebuie spus că aceste tehnologii sunt avatardurile unor caste siderugice.

După 1989, tranziţia şi adaptarea la cerinţele impuse de o economie de piaţă concurenţială au plasat societăţile româneşti într-un mediu economic nefavorabil, având ca efect reducerea, oprirea şi dezafectarea unor capacităţi de producţie. Viaţa economică hunedoreană a anilor ‘90 era tributară conceptului de oraş-uzină atribuit Hunedoarei, în anii construirii socialismului. La sfârşitul anilor ’80-începutul anilor ’90, Combinatul Siderurgic Hunedoara nu avea finalizată nici-o investiţie care să permită o relansare economică reală. Fabrica producea cu aceleaşi fluxuri tehnologice folosite şi la sfârşitul anilor ’70; mai mult, aceste fluxuri erau inevitabil uzate moral şi tehnologic.
În anul 1992 a fost oprită funcţionarea Oţelăriei Siemens Martin nr. 1, cu o capacitate de cca. 0,33 mil. tone oţel/an, precum şi unele agregate ale fluxului primar (trei cuptoare la Oţelăria Siemens Martin nr.2 ).
Iunie 1999 oţelăria Siemens Martin nr 2, este oprită, fatalitatea sau coincidenţa era că oprirea s-a făcut în 12 iunie 1999 (data care ar fi trebuie sa fie aniversarea a 125 de ani de la pornirea uzinei noi)- fapt ce a consfinţit oprirea definitivă şi ireversibilă a fluxul primar (cocserie, aglomerare, furnale), a combinatului.
Cu siguranţă Hunedoara nu v-a mai fi ce a fost, dar evoluţiile şi involuţiile procesele şi tehnologiilor, tehinicilor, relaţiilor sociale, inter-umane, soluţii pentru diferite tipuri de criză, trebuie studiate, analizate şi puse în valoare, toate concluziile pot servii drepte suport pentru un curs universitar. Punerea în valoare a Tradiţiei de muncă, a evoluţiilor şi involuţiilor industriale hunedorene de la începuturi şi până în prezent trebuie să fie puse în valoare în cadrul unor expoziţii permanent care să fie vizitate de generaţiile de astazi şi cele viitoare.