Ioan Romulus Vasile

Reflectie asupra unui tezaur dacidin fier, de la Piatra Rosie

2011-06-05T22:13:00.000-07:00

Hunyade Corvin de Inidoara- lumina lumii

2011-06-02T01:03:00.000-07:00

Hunyade Corvin de Inidoara- lumina lumii

varianta scribe:
http://www.scribd.com/doc/56912228/Corvin-Huniade-de-Inidoare-1?secret_password=g92lhfutb9u4du4h7u2

Lucrare prezentata la Simpozionul de Hermeneutiva de la castelul Corvinilor Hunedoara, 2010

Ioan Romulus

1. Localizare, generalitati : Hunedoara, Inidoara , Eisenmarkt , VajdoHunyad
Hunedoara este amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani demonstrând că arealul hunedorean a fost intens locuit odată cu perioada neolitică
Puţine oraşe din lume pot demonstra o vechime şi o continuitate neîntreruptă de şapte milenii. Cu aproximativ 7000 de ani î.e.n., regăsim urme ale civilizaţii Starcevo-Criş, apoi au urmat în ordine cronologică culturile Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Bronzul timpuriu, Wietenberg, Igriţa, Hallstatt A-B, Basarabi, dacică. Toate au fost descoperite în săpăturile efectuate în dealul Sânpetru
În punctul Dealului Sânpetru, pe vârful acestuia, se află o fortificaţie de pământ cu val şi şanţ dintr-o epocă neprecizată cronologic şi cultural) , [3] resursele minerale diverse ale microzonei au fost factorii motivanti a evolutiei vietuirii si a creatiei tehnice, constructia monumentelor, asa zis arheologice, satul, orasul, cimitirul si incinta sacra.
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). La prima examinare a artefactelor găsite am înclinat să credem, împreună cu C.Roman , că ne aflăm în faţa descoperii unui cuptor de producere a bronzului, fapt eronat consemnat într-o lucrare a autorului. După studii aprofundate asupra descoperiirii, lipsa unei arderi la temperatură înaltă , s-a optat pentru încadrarea acestui complex corespunzând culturii Basarabi, ca funcţionalitate, în categoria gropilor menajere, care depozita resturile unui cuptor de redus minereul .
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). Punctele arheologice hunedorene intrate în literatura de specialitate poartă următoarele denumiri: Cimitirul Reformat, Grădina Castelului, Biserica Sf.Nicolae, Judecătorie si Dealul Sânpetru .
Datele actuale, care completează vechile descoperiri din zona Hunedoarei, demonstrează că, în cuptoare ca cel prezentat, se putea obţine atât bronz cât şi lupe de fier, întrucât condiţiile termodinamice de a stimula reacţiile de reducere sunt aproximativ identice. Momentul la care este încadrat acest cuptor este Hallstattul timpuriu, mai precis Hallstatt A(sec. XII-XI î.e.n.), perioadă ce corespunde maximei dezvoltări a metalurgiei bronzului în zona Transilvaniei şi care este percepută ca o fază de tranziţie spre epoca fierului .
Valea Cernei, lărgindu-se în zona Hunedoarei, a favorizat dezvoltarea la gura văii a unei aşezări care să dea posibilitatea locuitorilor din munţi să vină cu produsele lor, în primul rând cu fier, spre a-l oferi în schimbul grânelor şi al altor produse de la şes. În acest fel s-a dezvoltat Hunedoara ca loc de târg al fierului . Acest fapt a determinat dezvoltarea, în jurul acestei profesii, a fierăritului, şi a altor meşteşuguri legate de necesităţile comunităţii. Domeniul Hunedoara devenea astfel locul de întâlnire a negustorilor de metal care la rândul lor aduceau marfă pentru comercializare, circulaţie monetară, un anumit model de viaţă şi ştiri în urbe. Toate acestea au gravitat atomic în jurul fierului şi a cetăţii până în zilele noastre .
Originea denumirii orasului de Hunedoara vine de la, cuvantul arhai: hunie = palnie , vale care se ingusteaza, in grai arhaic, care s-a transformat in graiul padurenesc in Inidoara. Terminatia oara vine cu siguranta de la var – cetate in limba maghiara, alterarea s-a produs mai tarzie, padurenii transformand var in oara in timpul pronunta.
huníe (-íi) s.f. – Pîlnie. – Mr. hunie. Bg., sb. hunija, din ngr. χουνί ‹ gr. χῶνος (DAR; Conev 39), cf. tc. huni .

2. Ioan Huniade, Iancu de Hunedoara , Ioan Corvin , Ioannes Corvinus, Hunyadi János, Johann Hunyadi, Ján Huňadi

Dania regală din 18 octombrie 1409 a regelui Sigismund, atestă dăruirea posesiunii regale Hunedoara, ac Nove Nostre Donationis titulo, lui Voicu (Wayk filius Serbe), fiul lui Şerb, Mogoş şi Radu, fraţii lui Voicu, unui alt Radu, văr cu ei din partea tatălui şi lui Iancu, fiul lui Voicu (viitorul Iancu Ioan de Hunedoara) . „Noi Sigismund, rege al Ungariei…- glăsuieşte printre altele hrisovul - dăm, dăruim şi hărăzuim lui Voicu, fiul lui Şerb – şi rudelor sale printre care şi fiul său Iancu pentru strălucitele sale merite militare, domeniul regal, fâneţele, păşunile, pădurile, apele şi eleşteele, după vechile şi adevăratele ei hotare.“ Punerea în stăpânire a avut loc la 28 octombrie, iar forma orivilegiată a daniei a fost emisă la 10 februarie 1410 .

Actul din 1409 ne face să credem că familia lui Iancu Ioan era o familie mult mai veche prin datele referitoare la relaţia cu comitele de Timiş, Filippo Scolari de Ozora. Ipoteza este întărită, de regele Mathia, care evidenţiază rolul lui Scolari „acest excelent comandant l-a învăţat pe tatăl meu primele lucruri din meşteşugul războiului şi sub severa sa educaţie a devenit mai întâi cel mai viteaz oştean, apoi căpitan şi de un izvor italian care spune că florentinul aflat în slujba lui Sigismund de Luxemburg este giovanetto allevato, Iancu Ioan de Hunedoara”.
Posibil ca acest act, de care este legată sărbătoarea Zilei Hunedoarei astăzi, să fi reprezentat o întărire a unei donaţii făcute înainte de data acestui act. În timpul lui Iancu Ioan Corvin de Hunedoara localitatea capătă o dezvoltare pe care nu o avusese înainte; devine târg (oppidum), iar cetatea se transformă în castel. Originea, religia şi numele lui Iancu Ioan Corvin au fost terenul de dispută a multor istorici, atât de origine română cât şi maghiară. O concluzie se impune să precizăm că Viteazul Iancu Ioan de Hunedoara a fost hunedorean, născut român, zis românul (dictus Olah) , a făcut carieră ca Voievod al Transilvaniei şi Guvernator al Ungariei, dar în primul rând, lucru care l-a făcut nemuritor, Iancu Ioan Hunyadi este apărătorul creştinătăţii europene, este cruciatul de sânge românesc din Inidoara (Huniadi) . În Istoria Românilor Nicolae Iorga îl caracterizează astfel: „Coborâtor din cnezi, fiu al ţinuturilor celor mai primejduite, ţăran rămas aşa până la sfârşitul vieţii sale, cu tot catolicismul său, cu toate călătoriile în Apus şi cunoştinţa împrejurărilor italiene, cu toată căsătoria cu o sălăgeancă de neam nobil, Elisabeta, el şi-a pus înainte de un scop, pe care l-a urmat cu toate puterile sale şi cu toate mijloacele rasei, ale celei robite, de care se ţinea, şi ale celei libere, cu care a făcut pact de alianţă şi chiar legături de familie, şi nu numai să asigure liniştea Ardealului necontenit atacat la toate pasurile, ci să împiedice asemenea încercări printr-o serie de ofensive, de acte de cruciată, mergând până la capăt, în fund cu mijirea cupolelor Constantinopolului imperial, de atâta vreme primejduit şi el.”

Pentru noi, hunedorenii important este că Iancu Ioan Hunyadi aparţinea unei societăţi medievale în care originea etnică nu are importanţă. Din acest motiv, nici românii, nici maghiarii nu au greşit şi nici nu vor greşi vreodată, dacă vor continua să şi-l revedice, el le aparţine în egală măsură . Orgoliile naţionale trebuie înfrânate şi trebuie să înţelegem ambiţia comună a două etnii europene de a atrage un personaj istoric european de talia Iancului numai de partea unei baricade. Ce s-ar întâmpla astăzi cu multe personalităţi din lumea sportului european, dacă am aplica aceeaşi gândire!?? Până la urmă trebuie respectată alegerea unui individ într-un moment istoric oarecare ţinându-se cont de contextul religios, politic, geografic, socio-economic, etc. În pofida multitudinii de supoziţii, istoriografia română şi cea maghiară, cu alte cuvinte cele direct interesate în limpezirea problemei, au ajuns la o concluzie comună conform căreia familia „de Hunedoara“ a fost de origine română . Părerea personală a autorului asupra originii familiei Hunedorenilor este că aceasta trebuie căutată în ţinutul cuprins între comitatul Hunedoarei, Cinciş, Densuş, Râul de Mori şi Banatul din imediata apropiere a Porţilor de Fier ale Transilvaniei. Dorinţa unor istorici de al importa pe Hunyade din familiile româneşti cu originea sănătosă a sudului României trebuie înţeleasă în contextul disputelor crizei româno-maghiare, depăşite în prezent.
În cazul Corvinilor trebuie ţinut cont de situaţia specifică a Transilvaniei în secolul al XV-lea, specificitate care se menţine într-o oarecare măsură şi în vremea noastră, lucru care este greu de înţeles astăzi de unii contemporani din sud. Trebuie precizat faptul că în Transilvania secolului al XV-lea, coexistau două biserici: bizantină şi romană, cele două religii se aflau într–un conflict neîncetat pseudodoctrinar .
Catolicismul având de partea lui instituţiile şi puterea politică şi ortodoxia o forţă pasivă eficace, bazată pe puterea credinţei şi a toleranţei. Concomitent peste aceast absurd război fratricid al credinţei se suprapune mişcarea de unire a celor două biserici , care culminează cu Sinodul de la Florenţa care promulgă solemn unirea în 6 iunie 1439. Trebuie ţinut cont de propagarea hotărârii unirii celor două biserici creştine într-o Transilvanie cu vorbitori de limbă latină, care ascultau în biserică liturghia în limba slavonă, necunoscută şi greoaie.
„Iancu Ioan Corvin alături de Matia Corvin a contribuit efectiv la anii de glorie ai istoriei medievale al regatului Ungar. Iancu Ioan Corvin de Hunedoara a fost şi el creaţia unei provincii care era dominată de contraste de diverse tipuri . Hunedoreanul a fost legat atomic de domeniul său şi de Transilvania, ajungând un important apărător al creştinătăţii europene. Iancu Ioan vine în contact cu Renaşterea , în toate manifestările vieţii sociale, politice şi culturale , care trebuie să-l fi influenţat în mod benefic. De aceea se cade ca istoricii să scrie biografia lui Iancu Ioan de Hunedoara prin prisma Renaşterii, acceptând noile realităţi europene al anului 2000.”
Iancu Ioan Corvin de Hunedoara, marele voievod transilvănean, a facilitat dezvoltarea acestui meşteşug pe domeniul Hunedoara, cu atât mai mult cu cât domeniul se afla în posesia familiei Corvinilor. Fiul acestuia, Mathia Corvin, regele Ungariei, a încurajat meşteşugul fierarilor prin reducerea şi scutirea acestora de impozite .
Viitorul Mare Cavaler, trimis la Florenta sa studieze, tehnica de lupta florentine, regulile castelor cavaleresti , a intrat inevitabil in contact cu ideile renasterii si a umanismului, care au produs in mod normal o transformar a mentalitatii comune in regatul maghiar si a format o mentalitate lumianta militanta tipica pentru ideile cruciadei tarzii . Huniade vine în contact cu Renaşterea, în toate manifestările vieţii sociale, politice şi culturale ,…, care trebuie să-l fi influenţat în mod benefic, creand premizele unui luminat . Intr-o scrisoare adresata lui Ulrich de Cilli, 1453, Iancu, spune: Eu caut adevarata noblete in inima umana , nu altundeva, parafrazand ideile marelui Petrarca.
Hunide i-a cunoscut si s-a afalt in contac cu :
• Umanistul Poggio Bracciolini, care spunea dspre el: sapientia et humanitate- care costitue liantul spiritelor luminate ale epocii.
• Ducele Milanului Fracesco Sforza;
• Dogele Franceso Fosecari il denumea in scrierile sale prieten;
Cariera politica a lui Ioan Huniade a fost: una carriera rinascimentale… in tutto e per tutti
Cariera militara a ramas imortalizata in biblioteca Florentei: Sederea italiana a lui Hunyadi Janos .

Intr-o scrisore catre Siennea a magistratului Bracciolini, Huniade este descris: Givanni Vaivoda, riputassime et gloriossimo capitano, piu che qualumache altro de nostri tempi
Huniade, fiind recunoscut in vremea s-a ca cel mai mare comandant militar al Ungariei medievale. Fapte care ne dau dreptul sa-l considera pe Huniade ca fiind : cel mai mare strateg militar al Europei Centrale si de Sud –Est.’’ .
A fost curtat toate ordinele cavaleresti active pentru o noua batalie a Bizantului : atacul la rege(Mahomed al II lea) nu se putea face decat cu cavalerul/ nebunul... adica Huiande.Cea mai clasica dovada este Ioan de Capistrano, calugar franciscan, sustinatori ai cruciadelor, pionul de sacrificiu a papa Calixt al III-lea. In dealul Sanpetru era o capela catolica cu hramul Sf. Petru.
Huniade era cavalerul/ nebunul , pt ca era in coasta turcilor si cu posibilitati maxime de deplasare si concentrare militara, avand o tehnica de lupta foarte eficienta intr-un spatiu geografic redus in comparatatie cu Europa crestina

Batalia Belgradului, 22 iulie 1456, in centrul imaginii Ioan de Capistrano, iar in stanga cu sabia ridicata Huniade.

Huniade a murit, pe 11 august, de ciuma, la Zemun, in apropiere de Belgrad, ia cateva luni mai tarziu se stinge si Giovanni de Capistrano. Ioan (Iancu) de Hunedoara a fost inmormantat in Catedrala Catolica din Alba Iulia, iar pe piatra sa funerara sta scris: “S-a stins lumina lumii!”.
In urma acestei batalii, papa Calixt al III-lea l-a numit pe Ioan (Iancu) de Hunedoara “atletul cel mai puternic – unic – al lui Christos”.

Printr-o enciclica papala, in fiecare zi, la ora 12, se trag clopotele bisericilor catolice din toata lumea in memoria lui Ioan (Iancu) de Hunedoara, chemand credinciosii la recitarea rugaciunii “Angelus”. La Vatican, momentul rugaciunii Angelus este public duminica si in timpul sarbatorilor religioase, cand pelerinii se strang in Piata San Pietro pentru a recita rugaciunea impreuna cu Sfantul Parinte.
La 554 de ani de la moartea sa, Ioan de Hunedoara este in ¬continuare pomenit in toate ¬bisericile catolice din lume. In Romania, din pacate, nu se da o atentie prea mare personalitatii sale istorice impresionante: cateva strazi din diferite orase ale tarii ii poarta numele, un colegiu o fundatie culturala din Hunedoara. De aceea se cade ca istoricii să scrie biografia lui Iancu Ioan de Hunedoara prin prisma Renaşterii, acceptând noile realităţi europene al inceputului de secol 21.

3. Simbolistica hunedoareană.
Simbolurile , legendele si heraldica Huniazilor, o întâlnim in castelul de la Hunedoara, ctitorit în cea mai mare parte de Iancu de Hunedoara, castel care a fost reşedinţa familiei CorvineştilorVoievodatul Transilvania a fost fondat de celebrul căpitan Ioan Iancu Corvin de Hunedoara. Din toţi întemeietorii de principate, Hunyade a avut rolul politic cel mai evident. De altfel, ceilalţi sunt legendari, în timp ce el este istoric.
El pare să fi fost nu numai un rosicrucian, ci un Rose – Cruce. Căci el a atins şi chiar a depăşit starea de om primordial este foarte probabil, dar nu credem că acest nume
rezervat iniţierii se potriveşte unui misionat al unui Centru daco – hiperborean. Familia de origine a renumitului căpitan este a simplului cneaz Voicu zis Corvinul.
Supranumele, după legendă, are originea: Voicu, soţia sa şi Iancu Ioan, erau plecaţi în călătorie. Obosiţi, ei se odihneau sub un arbore, unde nu întârziară să adoarmă. Singur, micul Iancu Ioan a rămas treaz. El pleacă din braţele mamei sale, scoase inelul de aur din degetul tatălui şi începu să se joace cu el. Trecu un corb care fură inelul din mâinile copilului şi zbură cu el. Copilul începu să plângă, trezindu-l pe tatăl său; acesta ucise pasărea cu o săgeată ; corbul ucis lăsă să cadă inelul. În amintirea acestui fapt, familia de Hunedoara, Huniazii , luară ca blazon un corb ţinând un inel de aur în cioc şi supranumele Corvinul. Familia va fi înnobilată în 1409, de către regele Sigimund de Luxemburg, fiindu-i dăruite domeniile şi castelul Hunedoarei ca o recunoaştere a serviciilor aduse regalităţii. În acelaşi an familia primea şi binecunoscuta stemă înfăţişând corbul cu inel în cioc. Prin diploma regelui Ladislau al V-lea Postumul din 1453, această stemă, simbolizeaza vitejia dovedită de Iancu de Hunedoara pe câmpul de luptă.
Cea mai monumentală reprezentare a blazonului lui Iancu de Hunedoara se află pe timpanul portalului scării spirale construite în 1453. Scara spirală construită într-un turn, conduce la etaj la „Sala Dietei”, sub aceasta găsindu-se „Sala cavalerilor” [1].
Pe timpanul portalului este sculptată foarte frumos, cu o acurateţe deosebită stema care i-a fost confirmată lui Iancu printr-o diplomă, de către regele Ladislau al V-lea Postumul, la 1 februarie 1453 .
Această stemă are următoarea compoziţie:
 Scut având în 4 zona :
• 1 şi 4 corbul cu inel în cioc înfăţişat în momentul aterizării cu aripile încă deschise,
• 2 şi 3 un leu susţinând o coroană pe o labă.
 Scutul este timbrat de un coif medieval văzut din faţă, cu viziera lăsată, pozitia de lupta sau de atac a cavalerului ;
 deasupra o coroană cu cinci fleuroane (cruci înflorate), din spatele căruia se înalţă o aripă.
 sub coroană ies lambrechini bogaţi care întregesc în mod fericit alcătuirea, simbolizand impodobirea, frumusetea, cavalerului plecat pe campul de lupta. Coroana aminteşte de înalta demnitate pe care a ocupat-o.

 Compoziţia descrisă se află dispusă într-un chenar cvadrilobat (cruce) care este susţinut de doi îngeri, cu un picior îngenuncheat, dar gata să se ridice.
 Leul din acel blazon simbolizează, potrivit actului de confirmare, vitejia cu care a apărat Iancu de Hunedoara regatul ungar atât timp cât a fost guvernatorul acestuia,
Stema este executată în stil gotic cu unele influenţe renascentiste, vizibile mai ales în cazul tenanţilor [3].
Cifra cinci utilizata in repetarea unor motive in cadrul heraldicii , se afla sub o semnificatie, incarcatura ezoterica. Este cifra Harului (4+1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, "Ha'ret" (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce "Hasamaim" (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului . 5= libertate . 5= simbolizeaza calatoria (fizica si spirituala), aventura si miscarea continua. Odata cu ele, apar si instabilitatea, surprizele si schimbarile radicale.
Un alt loc de reprezentare este pe logiile orientate înspre curte ale aripii Matia, corbul cu inel în cioc, stând pe o cracă, având orientarea spre dreapta şi fiind pictat în frescă. Pasărea este redată in culoarea neagră a corbului.
„Sala cavalerilor” se constituie într-un alt spaţiu predilect de reprezentare a blazonului Corvineştilor. Pe cheile de boltă corbul este înfăţişat în două genuri de compoziţii heraldice.
În primul dintre acestea scutul conţine corbul cu inel în plisc stând pe un fragment de creangă fără frunze. În cantonul superior stâng se află o semilună şi o stea în şase colţuri. De data acesta luna sustine steaua . Corbul este orientat înspre dextra, iar penajul său este fin sculptat. Ca un amănunt de execuţie, dar care îşi pune amprenta asupra blazonului este faptul conform căruia coada este înfăţişată răsfirată
Steaua cu sase coltuir, este o hexagrama reprezinta "cumpatare si armonie" in toate partile lumii sau hexagrama = simbolul chinezesc Yang-Yin

O altă reprezentare demnă de menţionat se găseşte pe timpanul portalului capelei construită la mijlocul secolului XV, această stemă prezentându-se astfel:
 scut având în câmpul său corbul cu inel în cioc, cu aripile deschise şi stând pe o cracă.
 Scutul aplecat în partea dreaptă este timbrat în cea stângă cu un coif medieval cu viziera lăsată înfăţişat din profil şi prevăzut în cimier cu o coroană cu cinci fleuroane din care iese corbul cu aripile deschise ţinând în cioc un inel.
 De sub coroană, cu ţâşnesc lambrechini care cad de o parte şi de alta a scutului. Corbii sunt orientaţi spre dreapta .
 Lângă coroană, în dextra sunt reprezentate o semilună, iar sub ea o stea în şase colţuri. Întreaga compoziţie - în alt scut, mai mare, aşezat drept .

În cadrul capelei pe o cheie de boltă de la balcon există reprezentat în chenar cvadrilobat coiful medieval cu viziera închisă aşezat în profil, timbrat de o coroană cu trei fleuroane mari şi două mici şi având în creştet corbul cu aripile deschise, dar de data aceasta fără inel şi orientat spre dextra.
În senestra, în spatele corbului sunt figurate semiluna şi steaua în şase raze. Lambrechini bogaţi izvorăsc de sub coroană.
Mit alchimic, evident, căruia orice cititor avertizat îi va descifra cu uşurinţă simbolurile: călătoria, veghea sub arbore a lui Ioan căruia îi este destinat inelul de aur, corbul negru saturnian care pune stăpânire pe inel captivitatea Soarelui în Saturn; trezirea tatălui; săgeata care, omorând corbul, eliberează inelul: oţelul filozofilor care, tăindu-l pe Saturn, pune în libertate Soarele . Mesajul alchimic transmis de Iancu Ioan Corvin urmaşilor acestor meleaguri este cifrat în heraldica corviniană astfel: fierului (element provenit din adancurile pamantului), străpunge şi ucis pasărea lui Saturn (întunericul, răul-inteligent si longeviv, foarte rezistent aspecte intruchipate de vitalitatea si comportamnetul Corbului) pentru a elibera inelul de aur ( lumina, binele, iubirea care este fragila si efemera) , paradoxul este dat de faptul ca actiunea a doua elemete teluric(fierul) si saturnian (corbul) produc prin contact produc Lumina.
Iancu Ioan Corvinul a fost unul din marii căpitani ai secolului XV; a oprit înaintarea urcilor şi a organizat rezistenţa pentru o sută de ani şi a îndepărtat de Europa invazia turcească, lăsându-i timp să-şi organizeze apărarea. Istoricii români nu au dat importanţa cuvenită cavalerului hunedorean. Autorii cărţilor de istorie au insistat cu preponderenţă în anii de dinainte de 1989 pe voievozii din Moldova şi Ţara Românească. Originea sa transilvăneană şi implicarea sa în viaţa socio-politică a Transilvaniei a făcut dificilă prezentarea întregii sale contribuţii în istoria europeană. Nu întotdeauna interesul transilvănean a corespuns cu cel moldovean şi valah. În contextul secolului al XV-lea nu se punea problema naţională aşa cum se punea în secolele XIX – XX şi chiar XXI. De aceea este dificilă caracterizarea unui personaj istoric cu conştiinţa prezentă.

Bibliografie:
1. Agricola G., De re metallica , Mockba, Nedra, 1986.
2. Balogh J. 1943, Az erdelyi renaissance Kolozsvar, Cluj, 1943.
3. Faiver I 2000 A, Ezoterismul, Ed. Paideia, Bucureşti,
4. Iorga N., Istoria Românilor, vol IV, Cavalerii, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 4685.
5. Ioan R.V. 2000, Iancu Ioan Corvin de Inidoara,Provincia Corvina oct., 2000.
6. Ioan R V , 2007 - A doua epistola catre hunedoreni, Ed Neutrion, Resita 2007
7. Işfănoni R., Pădureni Hunedoreni, O viziune etnografică, ed.II , Ed.Mirabilis, Bucureşti, 2006.
8. Lovinescu V. 2006, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin , Bucuresti, 1996.
9. Lupescu R. 2003, Domeniul cetăţii Hunedoara în timpil Hunedorenilor, Mediaevalia Transilvanica, Tom V-VI, 2001-2002,nr.1-2,Satu Mare, 2003.
10. Mureşan C. 1968, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 45-46, 1968.
11. Pascu St. 1972, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1940, 1972.
12. Popescu O. Ş. 2001, sa, Hunedoara, oraşul pădurenilor, oraşul fierului, Ed.Realitatea, Arad, 2001.
13. Prodan D. 1968, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI lea, Vol II , Bucureşti, 1968.
14. Prodan D. 1994, Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei în secolul XVII, Din istoria metalurgiei Hunedorene, 110 ani de la punerea în funcţie a primului furnal de la Hunedoara 1884 –1994, material publicat din anuarul Institutului de Istorie Cluj, Tom I –II, 1958 –1959,1994.
15. Pataki I. 1970, Exploatarea fierului în Comitatul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea, Comunicare prezentată la Universitatea Babeş –Bolyoi , Cluj-11970, republicată învolumul omagial Din istoria Metalurgiei Hunedoarei 110 ani de la punerea în funcţie a primului furnal de la Hunedoara 1884-1994, 1970.
16. Popa R. 1988, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
17. Roman C. D. 2003, sa,Un complex aparţinând culturii Basarabi descoperit la Hunedoara-Grădina Castelului, Acta terrae Septemcastrensis I,Universitatea Lucian Blaga Sibiu Institutul pentru cercetarea şi valorificarea partimoniului cultural transilvănean în contextul european, Ed. Economică, 2003.
18. Rusu A. 1999 Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj Napoca, 1999.
19. Surdu B. 1960., Liniile dezvoltării social economice a Transilvaniei în secolul al XVIII–lea până la
răscoala lui Horia, în AIIC, III, 120, 1960.
20. Tripa D T, 2000 – Personalitatea lui Iancu de Hunedoara intre legenda si adevarul istoric, Corviniana nr.6, 2000, 160-171
21. Tripa DT, 2001 - Utilizarea blazonului Corvinestilor pe edificii monumentale, Corviniana nr.7, 2001, 167-184;
22. Tripa DT, 2001-2002 -Cateva reprezentari inedite ale blazonului lui Iancu de Hunedoara, Sargetia XXX, 2001-2002
23. Velescu O. , 2001-2002, Castelul de la Hunedoara, Ed. Meridiane, Monumentele patriei noastre, Bucureşti, 1972.

I S T O R I A M E T A L U R G I E I F I E R U L U I - antichitatea

2010-11-09T00:54:00.000-08:00

ISTORIA METALURGIEI ANTICE

De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii : pe de o parte o inepuiza-bilă dorinţă de noutate, de invenţie , de proiectare în viitor, pe de altă parte un cald interes pentru trecut pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în evurile istoriei revolute. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai totdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt , marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei[1]. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.
De când datează cunoştinţele metalurgice ale strămoşilor noştri? Întrebarea a frământat pe mulţi cercetători ai trecutului şi continuă încă să fie un subiect de discuţie în lumea ştiinţifică. Se consideră îndeobşte că obţinerea şi prelucrarea metalelor – arama, bronzul, fierul - s-au dezvoltat în perioada de sfârşit a neoliticului, aşa-numita epocă eneolitică. Începutul acestei perioade în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-ar putea datora şi unor influenţe venite din Sud, caracteristice primei faze a cetăţii Troia. Aceste consideraţii sunt în foarte bună măsură îndreptăţite, ele reflectând atât nivelul social-economic atins cu milenii în urmă de vechii locuitori ai spaţiului geografic, cât şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare.
Metalurgul, fierarul vrăjitor-magician, aşa cum frumos l-a numit Eliade, a suportat atât în antichitate cât şi acum eroziunea competiţiei pentru arme, unelte de calitate.
Universul fascinant al metalurgiei fierului, înglobând şi extracţia minereului din sânul pământului, şi-a pus amprenta asupra termenilor tehnici păstraţi până în ziua de astăzi. Terminologia minieră, aşa cum ni s-a transmis până în zilele noastre, reflectă şi ea vechile tradiţii daco-romane ale acestei îndeletniciri. Terminologia esenţială legată direct de producţia propriu-zisă este, în cea mai mare parte, de origine latină. Aşa de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, faur, derivă din faber; fierul, pe care aceşti meşteri, făurari sau fierari, îl prelucrau, provine din ferrum; cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbune din carbo-carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles, etc. Au fost efectuate studii specifice referitoare la tehnicile metalurgice, depozitele de obiecte de fier sau atelierele de făurărie, prezentate în lucrările semnate de I.H.Crişan, I.Berciu, I.Glodariu, Şt.Olteanu, N.Maghiar,E.Iaroslavschi.

1. Protometalurgia
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţia preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[2]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul[3].
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel ( ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obiş-nuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpaturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[4].
Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie. Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului.
Fierul, pe lângă sacralitatea celestă, (provenienţa din cer a meteo-riţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt într-o anumită măsură embrioni[5]. Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implica intervenţia omului în reacţia de trans-formare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate.
Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incan-descenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.
Metalurgul ca şi fierarul, şi mai înainte, olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei[6]. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului , într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme , intervine în natura bivalenta a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului[7]. Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor Fiinţe monstruoase. Fierarul , Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean , Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra.
Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însu-fleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

[1] Hudson 1979,5.
[2] Eliade 1992.,60.
[3] ibidem,61.
[4] Eliade,1991,101.
[5] Eliade 1992,61.
[6] Ibidem .
[7] Ioan 1999. Material prezentat la sesiunea de comunicari Hunedoara 18.10.1999 în curs de publuicare in C orviniana, Fierarul vrajitor- magician.

Cei ce doresc sa citesca lucrarea, dublu clik:

http://www.scribd.com/doc/41426208/I-S-T-O-R-I-A-M-E-T-A-L-U-R-G-I-E-I-F-I-E-R-U-L-U-I-antichitatea

Istoria Tehnicii Producerii Fierului la Hunedoara element esential pentru infiintarea unei scoli tehnice superioare de ingineri

2010-11-07T07:35:00.000-08:00

Ştiinţa a încetat să mai fie numai preocuparea exclusivă a specialiştilor.
Publicul se interesează tot mai des de anumite sectoare ale ştiinţei şi de implicaţiile acesteia în viaţa cotidiană
Următoarele aspecte au devenit banale pentru ritmul de viaţă actual :
üRitmul de creştere a cuceririlor ştiinţifice ;
üImpactul dezvoltării ştiinţei asupra societăţii omeneşti .
Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie.

Istoria este ştiinţa cea mai populară, mai solicitată putem spune, şi de cea mai mare importanţă pentru destinul umanităţii.
Explicaţia o avem în faptul că, atât obiectul lecturii de recreare, cât şi al lecturii de interes ştiinţific, sunt orientate spre factorul om, atât sub aspect individual, respectiv al erorilor, cât şi sub aspectul colectiv al structurilor şi formelor sociale.
Îndrăznind o privire generală asupra a tot ce s-a scris sub aspect ştiinţific sub denumirea de istorie sau istoriografie constatăm că preocupările şi realizările au stăruit asupra oamenilor de excepţie, cunoscuţi sub termenul de eroi, temelie a unor evenimente istorice.

Pentru a consulta materialul , dublu clik pe linckul de mai jos:

http://www.scribd.com/doc/41421701/Istoria-Tehnicii-Producerii-Fierului-la-Hunedoara-element-esential-pentru-infiintarea-unei-scoli-tehnice-superioare-de-ingineri

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara-proiect-dezbatere

2010-10-22T02:45:00.000-07:00

Fost turn siderurgic, transformat în muzeu la Hunedoara

Andreea Samoilă

preluat din ziarul Hunedoreanu

20 0ct.2010, Ediţia nr. 326

se poate consulta la linkul: http://www.zhd.ro/?r=comunitate&a=fost-turn-siderurgic-transformat-in-muzeu-la-hunedoara-2850

Iniţiativa îi aparţine inginerului hunedorean Ioan Vasile Romulus. Exponatele sunt pregătite, singurul pas rămâne achiziţionarea turnului de răcire pentru a putea fi amenajat muzeul

Iniţiativa relansării Muzeului Fierului la Hunedoara a fost unul dintre proiectele prezentate în cadrul simpozionului numit „Permanenţă şi continuitate în spaţiul cultural hunedorean”. „Ioan Romulus doreşte achiziţionarea unui turn de răcire care aparţine firmei ECOSID. Trebuie să obţină aprobarea autorităţilor locale. Exponatele sunt la el, se consultă cu proiectanţii, iar dacă primăria aprobă se poate ocupa de amenajarea muzeului, ceea ce ar fi un lucru nemaipomenit”, a spus Rudolf Hanzelik, colaborator în cadrul proiectului.

După model spaniol

În oraşul LaFelgura din Spania a fost reabilitat un turn de răcire al unei foste cocserii. „Acest turn de răcire de la Furnalul nr.4 poate deveni corpul Muzeului Fierului, iar printr-o proiectare inteligentă se poate transforma în clădirea muzeului. Există un turn similar în oraşul LaFelgura din Spania care a fost transformat între anii 2000 şi 2002 într-un muzeu”, a spus Ioan Romulus. Deocamdată „Noul Muzeu al Tehnicii Fierului” din Hunedoara se află în stadiu de proiect.
„Iniţiativa lui Ioan Romulus privind Muzeul Fierului este un posibil proiect în mai multe variante. Unul ar fi recuperarea unui turn de răcire aflat în picioare care urmează să fie compartimentat”, a spus Nicolae Cerişer, directorul Castelului Corvinilor. Potrivit acestuia, la sesiunea ştiinţifică au participat 32 de persoane printre care profesori universitari de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia şi cercetători şi muzeografi de la Muzeul Naţional Brukenthal, Muzeul Unirii din Alba Iulia, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, Muzeul Judeţean din Braşov, Muzeul de Istorie din Cluj. În cadrul evenimentului au fost prezentate lucrări ştiinţifice pe două niveluri, respectiv arheologie şi istorie.

Exponate, machete şi fotografii

Hunedorenii, dar şi turiştii din întreaga lume ar putea vedea la Muzeul Fierului o multitudine de exponate, machete şi fotografii. Proiectul lui Ioan Romulus conţine machete de la Atelierul de la Teliuc din secolul II şi cuptorul din Valea Caselor din secolul IX, ateliere de fierărit Baia Cerna, Perintei şi Furnalul de la Topliţa din secolul 18, prezentarea unui cuptor de obţinere a lupelor de fier. Printre exponate se numără şi o colecţie impresionantă de cristale şi minerale, aproximativ 100 de exemplare specifice oxizilor de fier până la minerale complexe de calcit, arabonit, cărbune. Hunedorenii mai pot vedea exponate cu materii prime precum cocs bulgări, cocs mărunt şi pelete de minereu. Din cadrul expoziţiei nu vor lipsi fotografiile care reconstituie atât imagini de epocă din Hunedoara, dar şi atmosfera din prezent. Imagini cu Furnalul de la Topliţa, colecţia de fotografii cu Furnalul de la Govăjdia, toate întregesc colecţia care va valorifica acest muzeu.

“Salvaţi Mocăniţa”
Un alt proiect prezentat la simpozionul de la Castelul Corvinilor este „Istorie, Salvare şi Reconstrucţie“. Prezentarea amplă a fost făcută de hunedorenii Radu Bera şi Rudolf Hanzelik. După iniţierea unei petiţii online către Ministerul Culturii, cei doi au reuşit să strângă 800 de semnături, iar timp de un an Mocăniţa a fost plasată drept monument istoric. „Am transmis doleanţele Consiliului Judeţean Hunedoara şi Consiliului Local Hunedoara ca să preia acest tronson, să acceseze fonduri europene pentru refacere de linii înguste de deal şi de munte. E păcat să nu se facă. Am cheltuit bani pentru un scop nobil, fac asta efectiv pentru comunitate. Traseul Mocăniţei este cel mai frumos traseu din ţară”, a spus Dan Bera. Potrivit acestuia, linia se poate construi în câteva luni, se poate aduce o locomotivă cu aburi şi turiştii ar avea parte de un peisaj extraordinar. „Demersurile care trebuie făcute de către autorităţile locale este să încadreze Mocăniţa în cadrul monumentelor istorice de Categoria A, de interes naţional şi internaţional. Acest lucru ar fi benefic deoarece prin turism şi industrie poţi depăşi această perioadă de criză”, a menţionat Rudolf Hanzelik.

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara-proiect-dezbatere

2010-10-19T05:50:00.000-07:00

Faceti un clic pe linkul de mai jos si puteti citi materialul prezentat la sesiunea de comunicari din 16 octombrie 2010 de la Castelul Corvinilor.

http://www.scribd.com/doc/39647916/Muzeul-Tehnici-Fierului-Proiect-9

2010-09-09T09:32:00.000-07:00

Mircea Rusnac

Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux02Feb 2010

Articol preluat: http://istoriabanatului.wordpress.com

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni”, este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.*

Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.
Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.
Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)
Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)
De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)
Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)
Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?
„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

2010-07-30T23:59:00.000-07:00

Oraşul industrial
preluat din:
http://librariasemndecarte.wordpress.com/2010/07/30/orasul-industrial/

Este oare adevărat că dacă nu-ţi cunoşti rădăcinile este ca şi cum nu ţi-ai cunoaşte părinţii? Şi mă refer aici la rădăcinile prinse şi crescute în istoria şi cultura spaţiului în care te-ai născut. Poţi oare să funcţionezi şi să faci faţă într-o societate actuală consumistă până la epuizare fără să ştii, sau încercând să uiţi cine eşti şi de unde vii? Nutreşti cumva sentimentul, tot mai evident, că nu te identifici cu caracterul spaţiului în care ai crescut? Încerci să negi cumva trecutul încă prezent? Te întrebi ce are frumos un oraş industrial, cum este Reşiţa sau Hunedoara (exceptând desigur dărnicia peisajului natural)? Nimic frumos! Aşa gândim majoritatea deşi puţini o recunoaştem. Dacă oraşele industriale sunt urâte… cum sunt oameni care s-au format şi trăiesc în ele? Sunt şi ei urâţi? Răspunsul la înterbări l-am primit joi 29 iulie, seara, în curtea umbrită a librăriei Semn de carte*. Romulus şi Victor Ioan s-au alăturat într-un tandem de carte şi fotografie pe tema oraşului industrial şi a locuitorilor săi. Cei doi ardeleni adaptaţi şi adoptaţi de spaţiul bănăţean, tată şi fiu, s-au reunit într-un gest comun de înţelegere şi datorie (oarecum) faţă de rădăcinile lor hunedorene, oferind celor prezenţi argumentele înţelegerii şi estetizării oraşului industrial. Avizat prin meserie, dr. ing Romulus Vasile Ioan, directorul combiantului TMK Reşiţa, a propus celor prezenţi un dialog pe tema scrierilor sale „A doua epistolă către hunedoreni” și „Singur printre bănăţeni”, punctând totodată constatările argumentate ale mutării sale împreună cu familia, dinspre Ardeal înspre Banat. Iar dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, cea mai directă metodă de estetizare a oraşului industrial ne-a pregatit-o Victor Ioan, prin intermediul expoziţiei de fotografie „Industrial”. Dacă tema fotografiilor este evidentă din titlu, ceea ce trebuie însă marcat este modul în care tanarul student al Facultăţii de Arte Timişoara (Foto-Video), a ales să exploreze cadrul industrial prin intermediul contextului în care s-a născut, într-un gest de asumare a trecutului şi conştientizarea prezentului. Baudelaire spunea că e un miracol al artei faptul că oribilul, exprimat artistic, devine frumuseţe. Au participat la dialog cu opinii oportune dr. Ada Mirela Chisalita şi dr. Mircea Rusnac – istoric. Aşadar, joi seara, am avut dovada evidentă (vie) a faptului că oraşul industrial urât este frumos şi mai ales nu naşte oameni urâţi, s-au altfel spus oamenii frumoşi pot estetiza un oraş industrial. Urâţenia nu are la bază considerente estetice, ci mai degrabă contexte sociale, economice.

2010-07-30T23:56:00.000-07:00

Cărți cu poze…preluat din:
http://librariasemndecarte.wordpress.com/2010/07/28/car%c8%9bi-cu-poze/

Semn de carte* vă invită joi 29 iulie 2010, de la orele 18, să luaţi parte la un eveniment socio-cultural necesar pentru conştiinţa urbei. Vernisajul expozitiei de fotografie „Industrial” a tânărului Victor Ioan și dialog pe tema scrierilor semnate Romulus Vasile Ioan – „A doua epistolă către hunedoreni” și „Singur printre bănăteni”. Autorilor l-i se vor alătura în prezentare d-na dr. Ada Mirela Chisăliță și dr. Mircea Rusnac, istoric cercetător.
Dr. ing. Romulus Vasile Ioan - director general TMK (fostul CSR) – Hunedorean prin naştere, are destinul implacabil legat de viaţa oţelului fie el hunedorean sau reşiţean. Împletind istoria trăită în încercări scriitoriceşti, Romulus Vasile Ioan analizează şi critică, incită şi stârneşte polemici într-un exerciţiu de cultură urbană care trebuie încercat. Merită să-l cunoaşteţi pe cel care se consideră “cel mai ardelean dintre bănăţeni” , cel care defineşte concepte filozofice fundamentale cu umor în ”Prima epistolă către Banatul Montan”, cel care scrie o scurtă istorie a siderurgiei reșițene – bine documentată, cronologică, de la l769 in ” A doua epistola catre banateni, o istorie enumerata”, cel care aduce în atenţie ” A treia epistolă către reşiţeni, o istorie trăită”, cel care, în ” A patra epistolă către reşiţeni, de la CSR la TMK-Reşiţa” scrie, cu convingere, “cred că nefericirea care a plutit asupra acestei societăţi a fost o lecţie pentru noi toţi”.
Victor Ioan – student al Facultăţii de Artă din cadrul Universităţii de Vest Timişoara specialitatea Artă Fotografică.
Un eveniment recomandat de:
• Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național – CS
• Studioul Regional – Radio Reșița

2010-07-30T22:31:00.000-07:00

Reşiţa, un oraş... cu temă industrială

articol preluat din ziarul

Jurnal de Caras Severin

31.iulie 2010

http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/resita-un-oras-cu-tema-industriala/cn/news-20100730-04365760

REŞIŢA - „Odată cu vârsta preţuim tot mai mult sănătatea şi prietenii“, afirma Romulus Ioan în lucrarea „Singur printre bănăţeni“.

Librăria „Semn de carte“ a găzduit joi, 29 iulie un eveniment socio-cultural, eveniment ce a readus în atenţia publicului reşiţean, pasionat de arta fotografică dar şi de cultura şi istoria municipiului nostru, expoziţia de fotografie „Industrial“ semnată de Victor Ioan.
Cu ajutorul fotografiilor în alb negru, una din cele mai bune forme de fotografie document, mărturie, lucrările sale aduc în discuţie o latură de mult uitată a Reşiţei, industria siderurgică. Vernisajul tânărului reşiţean, student al Facultăţii de Artă din cadrul Universităţii de Vest Timişoara specialitatea Artă Fotografică, a fost urmat de un dialog pe tema scrierilor semnate Romulus Vasile Ioan precum „Singur printre bănăţeni“ şi „A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara“.
În prima lucrare, dr. ing. Romulus Vasile Ioan, director general TMK, fostul CSR, scrie o scurtă istorie a siderurgiei reşiţene, în mod cronologic, de la 1769, istorie de altfel, foarte bine documentată. Aceasta cuprinde patru epistole către reşiţeni dintre care primele două exprimă sentimentele şi resentimentele autorului.
Cea de-a treia epistolă prezintă istoricul uzinelor reşiţene iar cea de-a IV-a se îndreaptă spre ce trebuie făcut de acum înainte pentru dezvoltarea municipiului nostru. Alături de autori, la manifestare au participat şi dr. Ada Mirela Chisăliţă şi dr. Mircea Rusnac, istoric cercetător.

Lavinia Predescu
© 2005-2010 - Inform Media

Ioan Victor -Ioan Romulus

2010-07-29T00:40:00.000-07:00

Cum a fost reabiliat un turn de racire a foste cocserii din laFelguera in muzeu

2010-07-17T00:56:00.000-07:00

Muzeul culturii si tehnicii fierului - Hunedoara- studiu de caz-proiect

2010-07-13T01:44:00.000-07:00

Acest turn de racire de la Furnalul nr.4 poate devenii corpul Muzeului Fierului

printr-o proiectarea inteligenta se poate transforma acest turn in caldirea muzeului:

asa arata un turn similar transformat in anii 2000-2002 in orasul LaFelgura- prov.Asturia Spania

Muzeul Fierului - fosta locatie , distrus in 2007

2010-06-28T01:24:00.000-07:00

Motto: pentru hunedorenii care isi doresc un Muzeu al tehnicii fierului

Muzeul fierului -infintat in 1974 atunci cand CSH implinea 90 de ani si desfintat in 2007

Nota :
* PROIECT PENTRU INCADRAREA MUZEULUI FIERULUI DIN INCINTA S.C. SIDERURGICA S.A. HUNEROARA IN CIRCUITUL MUZEISTIC NATIONAL, 1999, pentru includerea in circuitul muzeelor din Romania a fost intocmit si prezentat la Ministerul Culturii de catre Ioan Romulus Vasile
* pagina webb care exista pa situl Ministerului Culturii este intocmita si transmisa catre minister tot de autorul mai sus mentionata, in anul 2001 dupa primul Atelier de Arheologie Industriala care a avut loc la Bucuresti sub ingrijirea dnei.Ioana Irina Iamandescu [irina_iamandescu@yahoo.com];

Muzeul Fierului este situat in perimetrul S.C.SIDERURGICA S.A. pe malulul stang al raului Cerna intr-un spatiu modern si amplasat langa calea de acces auto prevazuta cu o parcare corespunzatoare.
Muzeul Fierului a fost infiintata in anul 1974 cu ocazia sarbatoririi a’90 ani de la punerea in functie a primului furnal modern in Hunedoara’.Initial,desi inventarul sau cuprinde un revelator travaliu prin timp,de la origini si pana azi,al evolutiei tehnici si tehnologiei de producere si prelucrare a fierului,muzeul nu a fost introdus propriu-zis intr-un program de interes turistic.Abia in 1989,administratia S.C.Siderurgica S.A. a decis initierea demersurilor necesare si Muzeul Fierului a fost reamenajat pentru inscrierea in Circuitul Muzeistic National. Muzeul Fierului,poate completa orice traseu turistic in municipiul Hunedoara cu infomatiile interesante referitor la modul de evolutie tehnologic a societatii umane pe acceste meleaguri.
Muzeul Fierului cumuleaza informatii interesante referitoare la evolutia tehnicilor si tehnologiilor de producere si prelucrare a fierului din Hallstatt si pana in prezent. Muzeul Fierului din cadrul S.C.Siderurgica S.A.Hunedoara se inscrie justificat in definitia unui muzeu,punand accent pe aspectele legate de traditia prelucrarii fierului,evolutia tehnologiilor de prelucrare a fierului cat si latura educativa,putand satisface’setea de cunoastere’ a vizitatorului.

Caldirea Muzelului Fierului in anul 2001

Autorul in anul 2000 langa macheta cuptorului din Valea Caselor

Exponate la intrarea in muzeu

( lucrarea din stanga este expusa in prezent la poarat OE a uzinei ArcelorMittal Hunedoara)

Lupa de fier descoperita intr-un un cuptor din Dealul SanPetru

Atelierul de la Teliuc din eprioada romana(sec III)- coloana omagial

Macheta Cuptorul din Valea Caselor Ghelar

Macheta Fieraria Cerna-Bania Craiului din fostul sat Cincis

Macheta actionarii hidraulica la ciocanul de forje de la Fieraria Perintei Hunedoara

Macheta Furnal Toplita repornit in 1785 de Frantz Josphef Muller von Reichenstein maistrii: Edlinger , Pascu Zaharia

Mecanism de orologiu de turn sec.XVIII

Muzeul tehnici producerii fierului

2010-06-26T08:29:00.001-07:00

Patriotism

2010-06-19T10:03:00.000-07:00

Patriotismul
fragment din
Ioan Romulus Singur printre banateni, 2008, Resita

Dacă luăm în considerare tentativa naivă de a crea o republică a Banatului în preajma evenimentelor de la Alba, când spirtul patriotic atingea cote maxime, am apreciat patriotismul din Banat mai mult ca un separatism, de genul „noi de noi”. Aşa, mai mult ca să treacă vremea. Cu toate eforturile de a-l încadra pe Eftimie Murgu în panteonul românesc al marilor patrioţi, riscăm să devenim ridicoli. Eftimie Murgu este un intelectual-ideolog, bănăţean remarcabil, dar fără a îmbrăca, cu sabia în mână, cămaşa morţii.
Nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative în Banat de genul modelului transilvănean, sau, mai mult, ca patriotismul provinciilor româneşti Moldova şi Valahia, care la drept vorbind au scris istoria românilor. Patriotismul ca încărcătură emoţională îl întâlnim în poezia lui Coşbuc, în „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”, muzica lui Tudor Gheorghe, sunetele divine ale naiului de aur al lui Gheorghe Zamfir, atitudinea regelui Carol I, o tăragănată din Banat (muzică pe care mulţi contemporani au uitat-o), rechizitoriul lui Antonescu şi al lui Iuliu Maniu, dansul feciorilor din Ţara Bârsei ori căluşul oltenesc, regina-poetă Carmen Sylva, poezia lui Nichita Stănescu, tropotita moroşenilor şi a bihorenilor dănţuind pe sunetul unei higheghe, simplitatea atelierului lui Brâncuşi de la Paris, asaltul infanteriei la Mărăşeşti şi Mărăşti, dilemele şi confesiunile lui Ţuţea, Eminescu, Nichita, elementele iniţiale ale mişcării legionare, poezia lui Radu Gyr, soldatul căzut pe front pentru Ţară, indiferent de gradul său. Patriotismul necultivat cu măsură poate transforma naţionalul în naţionalism, iar de aici şi până la degradarea mişcării naţionale ce cultiva românismul în bestialitatea criminală a extremiştilor mişcării legionare nu mai este decât un pas.
Patriotismul este generat de sentimentul apartenenţei la o patrie iar bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui, ceea ce este o mare eroare. Acum, când civilizaţia continentului nostru evoluează spre o Europă, reîntoarcerea la cnezate, voievodate şi ţări este perdantă pentru mentalitatea comunităţii noastre.
Patriotismul bănăţenesc se reduce la o sintagmă des întâlnită – câta linişte -, iar filozofia sa de viaţă se rezumă la paradigma „Să facem un copil şi câta avere”. Am crezut că bănăţeanul are o atitudine slugarnică şi obedientă în comportamentul său, punând acest fapt pe seama influenţei turceşti de până la începutul secolului al XVIII-lea, însă era doar o impresie. Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui indiferent pe unde trec în prezent graniţele. Bănăţeanul este doritor de linişte, armonie, ospitalier, nu face nimeni culoare şi gust la răchie ca el (cu tăria stă mai prost), gurmand cu o bucătărie remarcabilă, e drept şi că i-a dat Dumnezeu de toate - nici o provincie românească nu a fost atât de binecuvântată.

Istoria veche a fierului

2010-06-19T08:16:00.000-07:00

fragment din:
Istoria fierului in tinutul Hunedoara, 2000'
Ioan Romulus

2.Incursiune in metalurgia antică.

2.1.Civilizaţia cretană.
Temeliile civilizaţiei şi culturii greceşti, deci şi europene, au fost puse în urmă cu cinci milenii în Creta. Prima civilizaţie cu adevărat umană din bazinul mediteranean a fost şi cea dintâi cu care locuitorii cei mai vechi ai Greciei au venit în contact şi prin intermediul căreia au primit şi anumite elemente de cultură, originare din Orientul Apropiat. Descoperirea acestei civilizaţii abia în urmă cu opt decenii a adus modificări de perspectivă considerabile în arheologia clasică a bazinului mediteranean .
Fierul meteoritic era cunoscut în Creta în epoca minoică, 2000 î.H. şi a fost găsit într-un mormânt din apropierea străvechiului Knossos.
Creta importa mai ales materia primă pentru metalurgie şi orfevrărie din Egipt şi exporta arme şi unelte de bronz, bijuterii, vase, etc., în oraşul cretan existând adevărate firme de import-export. Dezvoltarea metalurgiei cretane era recunoscută de toate popoarele mediteraneene. Acest lucru a condus la dezvoltarea exploatărilor miniere. În marile mine de cupru, care aparţineau suveranului, lucrau prizonieri de război deveniţi sclavi şi condamnaţii de drept comun. Minereul de cupru, la fel ca şi cel de fier, era prelucrat în cuptoare în care se insufla aer cu foalele. O perioadă îndelun-gată metalurgii cretani au studiat întărirea bronzului prin adăugarea de plumb, nichel şi zinc. Pentru producerea bronzului se aducea cositor din Fenicia, Siria şi Anatolia.
Minerii, topitorii şi turnătorii erau constituiţi în corporaţii. Fiecare corporaţie îşi avea zeii săi. În practica iniţierilor secrete se credea că pentru a stăpâni focul trebuie să fii înzestrat cu puteri supranaturale. Fierarii îşi aveau sediul în complexul regal, sau în cartiere separate ale oraşelor. Ulterior metalurgia s-a deplasat în insula Cipru.

2.2.Civilizaţia mesopotamiană
Cea dintâi civilizaţie a antichităţii s-a constituit în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci însemnând Ţara dintre fluvii), ţară care se întindea pe o lungime de aproape 1000 de km şi o lăţime maximă de aproximativ 400 km. Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a Occidentului (G. Furlani). În mod direct, influenţa aceasta a fost net predominantă în primul rând asupra a trei asemenea civilizaţii periferice elemită, urartiană şi hitită.
Meşteşugurile constituie un aspect important al economiei mesopota-miene. Primul metal cunoscut aici – folosit mai întâi în stare nativă, apoi topit – a fost cuprul; într-o perioadă târzie el a fost amestecat cu plumb, cu antimoniu şi în final cositor; apoi a apărut bronzul, iar în epoca lui Hammurabi a apărut aici şi fierul – care însă era foarte scump .
În mileniul al III-lea î.H. oraşul Uruk avea turnătorii şi cuptoare de topire pentru temperaturi înalte. În mileniul al II-lea î.H. fierarii babilonieni lucrau broaşte cu chei, din aramă sau bronz .
Vorbind despre economia orăşenească trebuie să arătăm că în cea mai veche epocă sumeriană era concentrată în întregime în jurul templelor şi depindea de acestea, curând însă meseriile devenind independente. Codul lui Hammurabi fixează salariile diferitelor categorii de meseriaşi. Întâlnim tăietori de piatră, fierari, dulgheri, cizmari, constructori de corabii, zidari, măcelari, brutari, berari, producători de parfumuri. Prin elementele variate care o alcătuiesc apare o întreagă societate evoluată şi diferenţiată.
Tot în codul lui Hammurabi dreptul penal pedepseşte şi pe profe-sioniştii care produc accidente în exerciţiul funcţiei lor. Chirurgul este plătit astfel: dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi l-a lecuit … va primi zece sili de argint… dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi i-a provocat moartea …i se va tăia mâna.
Trebuie remarcat faptul că se specifica materialul din care era făcut bisturiul, lucru care ne face să credem că lamele ascuţite, din care fac parte şi bisturiele, se confecţionau şi din alte materiale, posibil din fier.
Regii asirieni considerau fierarul drept o persoană de rang mare, deoarece îi ajuta în timpul luptelor pe asirieni ca să sfideze armele inami-cilor. În palatul de la Dur-Sarrukin al regelui Sargon al II-lea (722-705 î.H.) amplasat la nord de Ninive, s-a găsit o cantitate de160 t lupe de fier .
Se presupune că printre primele popoare care ar fi cunoscut tehnica obţinerii fierului din minereu, la scară industrială, ar fi fost calibderii .

2.3.Civilizaţia egipteană.
Egiptul propriu-zis, cu civilizaţia sa multimilenară, se întinde până la prima cataractă a Nilului, adică astăzi până la Assuan (anticul Syene). De la prima cataractă spre sud, de-a lungul Nilului se întinde Nubia, al cărei nume însemna ţara aurului, fiindcă aici se află bogate mine de aur . Sunt adesea invocate cuvintele lui Herodot referitoare la Egipt, considerat ca dar al Nilului. Formula sa este însă mai cuprinzătoare. Ea face aluzie şi la munca omului …Egiptul …este pentru egipteni un pământ dobândit şi un dar al fluviului… .
Civilizaţia Egiptului antic lasă impresia unei lumi închise. Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale - deşert, mare şi, în îndepărtatul sud, munţi - Egiptul părea destinat să fie izolat de restul omenirii. Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe autarhice. În raport cu durata istoriei sale multimilenare, relaţiile comerciale externe n-au fost deosebit de intense, iar campaniile militare pe care le-a întreprins în alte ţări, au fost relativ puţine. Surprinde la egiptenii antici rapiditatea cu care şi-au structurat formele de civilizaţie şi cultură, ajunse parcă dintr-odată la un grad de plenitudine excepţională. Asemenea sumerienilor, egiptenii au realizat şi ei, prin economia lor, un excedent de produse, fapt care a permis şi aici un proces de diferenţiere marcată a claselor sociale, crearea unor aşezări urbane, a unei arhitecturi monumentale, a unui sistem de scriere, a unei complexe şi puternice organizări religioase, realizări culturale, literare, artistice .
Marea bogăţie naturală a Egiptului erau carierele de piatră. Piatră de construcţie sau piatră pentru lucratul vaselor, statuilor şi statuetelor, bazalt, calcar, gresie, cuarţ roşu . Dintre metalele curente, plumbul era folosit foarte rar de egipteni, spre deosebire de asiro-babilonieni. Cositorul era importat. În Egipt metalurgia a fost mai puţin dezvoltată decât în Mesopo-tamia, cu excepţia lucratului bijuteriilor. Egiptenii topeau aurul şi argintul pe foc in creuzete, dar prelucrarea metalului începea când acesta se forja sub forma de bare sau plăci în vederea finisării (meseriaşii cunoşteau tragerea metalelor nobile prin filieră). Metalurgii egipteni nu puteau separa uşor aurul şi argintul, de aceea numitul electrum (aliaj din aur şi argint) a fost socotit mult timp un metal aparte chiar de către grecii vechi. Argintul egiptean se afla în acelaşi zăcământ cu aurul, astfel că argintul conţinea
3-18% aur . Bronzul apare aici cu o mie de ani mai târziu (cam prin anul 2000 î.H.) iar fierul în prima jumătate a mileniului I î.H. , cauza principală a acestei întârzieri putând fi lipsa lemnului, combustibilul utilizat pentru cuptoarele de reducere şi de încălzire în vederea forjării. Este cunoscut de asemenea faptul că turnătoriile şi forjele erau în proprietatea statului sau a templelor. În Egipt însă fierul era foarte puţin folosit şi a fost introdus abia în epoca romană, cu o întârziere de peste 1000 de ani. Explicaţia ar fi că regimul tiranic al Egiptului a fost zguduit de nenumărate răscoale şi că preoţii, pentru a le pune capăt, au răspândit interdicţia magică împotriva întrebuinţării fierului de către supuşii faraonului .
Despre importanţa fierului în Egipt ne vorbeşte scrierea din Tablele de la Amarna, document rămas din timpul faraonului Akhenaton, 1350 î.H., la care trebuie adăugate obiectele de fier găsite în mormântul faraonului Tutankhamon. În tratatul de prietenie dintre faraonul Ramses al II-lea şi regele hitit Huttusilis al III-lea se vorbea despre vânzarea unei cantităţi importante de fier şi se menţiona dorinţa faraonului de a se căsători cu o prinţesă hitită. Huttusilis nu a putut procura la timp tot fierul şi i-a trimis faraonului o scrisoare din care se spune: în ce priveşte bunul fier, despre care tu mi-ai comunicat, nu avem disponibil în casa Kittuwatna. După cum ţi-am scris, nu este un timp prielnic pentru obţinerea fierului. Se va produce un fier bun , dar până acum nu s-a reuşit să se obţină cantitatea cerută. Când va fi gata îţi voi trimite. Astăzi îţi trimit o lamă de pumnal din fier.
Egiptenii aveau un zeu ocrotitor al olarilor şi al meşteşugurilor, Ptah. Ptah lucra la roata olarului şi era venerat în Memphis deoarece era un oraş cu mulţi artizani şi artişti. Marele preot al zeului Ptah purta denumirea de marea căpetenie a meşteşugarilor. În mitologia egipteană Ptah a întocmit planurile şi a zidit toate templele. Grecii îl identifică cu zeul lor Hephaistos (Vulcan la romani) .
În secolul al VIII-lea î.H. apare, în locul provinciei egiptene Nubia şi al unor teritorii aflate spre nord, un stat nou, regatul kuşitic sau al etiopienilor, aşa cum îl vor numi grecii vechi.
La Meroe, capitala regatului kuşit, se găsea destul pământ, foarte roditor, încât kuşiţii au făcut diguri şi canale pentru irigaţii, ca în Egipt , obţinându-se astfel recolte foarte îmbelşugate. Lângă Meroe se găseau de asemenea importante zăcăminte de minereu de fier, dar şi lemnul necesar pentru metalurgia fierului. Se pare că metalurgia fierului era cunoscută în Africa din secolele V - IV î.H., dar în Egiptul antic nu s-a utilizat decât în epoca romană. Cauza pare a fi frica de răscoalele locuitorilor, care dacă ar fi utilizat arme de fier ar fi avut o netă superioritate. De astfel, din acelaşi motiv se pare că nici bronzul nu era prea răspândit. Aşa se face că ţăranii egipteni au avut până târziu seceră de lemn, în care inserau pietre de ibsidiană ascuţite bine. Kuşiţii au învăţat din înfrângerile lor de către asirieni, că trebuie să ai arme de fier pentru a învinge. Aşa se face că, la Meroe, ei au prelucrat o foarte mare cantitate de minereu pentru a fabrica fontă şi fier .

2.4.Civilizaţia ebraică.
Civilizaţia ebraică s-a constituit şi a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrâns. Deşi nu se putea lăuda cu un potenţial natural favorabil, textele biblice numesc Palestina (denumire dată de romani după anul 70 î.H.) ţara în care curge laptele şi mierea. Leagănul civilizaţiilor semite este Arabia, de unde a migrat un val de populaţii nomade prin anul 2400 î.H. Din aceste triburi s-a detaşat tribul condus de Abraham, care către 1900 î.H. va ajunge în Egipt.
Descoperirile arheologice dovedesc că în perioada de mijloc a bronzului (aproximativ 2000 – 1500 î.H.) , zona era fertilă, bogată în ape curgătoare ce se vărsau în Marea Moartă şi avea un debit suficient pentru dezvoltarea agricultorii. Aceasta l-a determinat pe Lot, nepotul patriarhului evreu Avram, să aleagă regiunea oraşelor din Valea Sidim ca loc unde să-şi mâne turmele la păscut înainte să se producă distrugerea , potopul cu foc şi pucioasă , a cetăţilor Sodoma şi Gomora.
Constructorii evrei au învăţat mult de la meşterii aduşi din Tir. Tot de acolo adusese regele Solomon şi meşteri topitori, care au instalat în Palestina topitorii complicate, folosind forţa vânturilor dinspre nord pentru a mări tirajul cuptoarelor. În felul acesta au putut fi turnate impresionantele coloane, de la intrarea în marele Templu, (înalte de 9 m şi cu o circumfe-rinţă de 6m) şi bazinul (înalt de 2,50 m cu circumferinţa de 15 m) aşezat pe patru grupuri de câte trei tauri de bronz . Iată modul cum este descrisă atmosfera din templu : Iată, lectica lui Solomon. Şaizeci de eroi o încon-joară. Din eroii ţării. Toţi sunt purtători de lance. Exersaţi pentru luptă. Fiecare cu sabia sa la şold. Împotriva spaimei din ceasul morţii. Un tron
şi-a făcut regele Solomon, din lemn de Liban.. Coloanele lui le-a făcut din argint. Spătarul de aur, Scaunul din purpură. În mijloc fiind gătit cu pietre de preţ. Din dragostea fiicelor Ierusalimului .
Importanţa prelucrării fierului ne este semnalată în perioada regelui Solomon (965-928 î.H.), fiul lui David şi al Bet-Şebei, prin legenda fierarului de la ospăţul dat de Solomon cu ocazia inaugurării templului care îi poartă numele. Solomon a hotărât să copleşească cu daruri pe meseriaşi, iar celui mai mare meşter îi va permite să se aşeze temporar pe scaunul lui împărătesc. După ce Solomon s-a aşezat printre meseriaşi la masă, pe scaunul împărătesc s-a aşezat un om ars de soare. Solomon l-a întrebat: Cine eşti şi cu ce drept ai ocupat acest loc?.Ca răspuns omul a pus următoarea întrebare mesenilor : Cine v-a făcut sculele cu care aţi cioplit piatra grea şi tare, dar uneltele cu care aţi făcut din lemnul negru de abanos minunate flori şi ornamente? Meseriaşii au răspuns: Fierarul. Atunci necunoscutul a răspuns: Eu sunt fierarul, cel ce a făcut sculele tuturor acestor harnici meseriaşi. Fară ele, fără iscusinţa cu care le-am lucrat, nici unul din aceşti meseriaşi nu ar fi putut să-şi arate măiestria. Iată de ce locul de onoare mi se cuvine!
Trebuie remarcată pilda plină de înţelepciune rămasă sub forma unei legende referitoare la munca anonimilor, care asigură cele necesare pentru a se crea monumente şi capodopere.
Solomon a fost un conducător foarte progresist. El avea o inspiraţie divină în exploatarea inteligenţei şi talentului străin. Acesta este secretul, altfel de neconceput, care explică evoluţia surprinzătoare de la regimul rural al lui David la o organizare economică de prima mână.
Aici se află şi secretul bogăţiei pe care Biblia pune atâta accent. Solomon a adus tehnicieni topitori din Fenicia. Astfel este menţionat Huram-Abhi din Tir, care a fost însărcinat să toarne piesele auxiliare pentru templu (I Regi 7,13, 14). Trebuie să amintim aici modul în care era prezen-tată Ţara Promisiunilor în Biblie: Căci Domnul Dumnezeul Tău are să te ducă într-o ţară bună…ţară ale cărei pietre sunt de fier şi din ai cărei munţi vei scoate arama (Deuteronul 8.7-9)

2.5.Civilizaţia indiană
Civilizaţia sub-continentului indian acoperă o perioadă de aproape cinci milenii, fiind un amalgam nobil de concepte, principii filozofice şi religioase ale unei populaţii eterogene (500 de limbi vorbite). Cultura indiană în antichitate nu poate fi comparată decât cu cea chineză. India şi China sunt singurele ţări mari care prezintă o neîntreruptă continuitate culturală, fondată pe principii şi concepte din mileniul al III-lea î.H. Istoria Indiei cu invazii, războaie, conflicte interne şi externe, cu bogăţia şi varietăţile culturale, cu diferenţele severe de civilizaţie din sânul societăţii indiene, pare o învălmăşeală, un haos. De fapt acest univers aparent haotic a reprezentat laboratorul formării spiritualităţii indiene, fascinantă, ezoterică, cu foarte multe lucruri de înţeles şi de neînţeles pentru noi şi în care totuşi ne regăsim.
Metalurgia a ajuns în India la un nivel neatins de nici o altă ţară din antichitate. Fierarii erau renumiţi pentru abilitatea lor deosebită. Tehnica turnării şi călirii fierului era cunoscută în India cu mult înainte de a fi cunoscută în Europa.
Remarcabile progrese în arta prelucrării fierului sunt semnalate în India. Celebră este coloana Kutub din Delhi, datată 330-380 d.H. Ea este realizată prin forjarea mai multor bucăţi de fier încălzite la roşu, procedeu care a permis sudarea lor. Greutatea coloanei este de cca.6000 kg şi nu prezintă semne de oxidare, lucru explicat prin puritatea deosebit de înaltă a metalului. Tot din secolul al IV-lea s-a păstrat un drug de fier lung de 13 m, ceea ce demonstrează că indienii ştiau să toarne piese de fier cu mult mai mari decât cele turnate în Europa până în secolul al XIX-lea. Calitatea metalului obţinut era cu totul remarcabilă, datorită procedeului de reducere, direct din minereu. Posibil ca materia primă să fi fost de foarte bună calitate, lucru normal pentru ţara cu zăcăminte imense de fier. Minele de fier erau exploatate în India încă de acum 3500 de ani.
Egiptenii, grecii şi perşii vorbesc despre oţelul din India, dar este regretabil că nu s-a păstrat metoda de obţinere. Cauza pierderii acestor informaţii interesante este modul cum erau organizate atelierele de meşteşugari. Aproape toate meseriile se transmiteau din tată-n fiu şi se practicau în familie, fără lucrători salariaţi din afară. Dar toţi erau organizaţi în bresle. Fiecare breaslă trebuia să dovedească profesionalism. Aceasta avea sigiliu, steag, un şef care organiza şi conducea breasla. Admiterea de noi membri sau excluderea din breaslă era hotărâtă de adunarea generală a breslei, asemănătoare cu ceea ce numim noi astăzi corporaţie. Prin modul de organizare şi disciplina lor, corporaţiile indiene erau unanim recunoscute, însuşi regele era obligat să le recunoască deciziile.

2.6.Civilizaţia celtă
Civilizaţia celtă poate fi percepută încă de la jumătatea mileniului al doilea î.H. şi se individualizează ca o etnie distinctă către anul 800 î.H., mai precis la sfârşitul epocii bronzului, definită de arheologi perioada câmpurilor de urne. Data aceasta marchează în Europa Occidentală, aproximativ începutul primei perioade a fierului, Hallstatt . Denumirea este dată după necropolele de la Hallstatt în Salzkammergutul austriac unde s-au descoperit 993 de morminte din epoca fierului şi un tablou complex al stadiului de civilizaţie pe care îl atinseseră celţii la locul lor de origine, la nord de Alpi, între 900 şi 500 î.H. A doua perioadă a fierului, La Tène (denumire dată după denumirea localităţii în care s-a făcut descoperirea) 500-î.H.-100d.H., este marcată în întregime de contribuţia celtă . În această descoperire, care reprezintă un prag în istorie, au fost găsite arme, ustensile, obiecte de artă, toate arătând progresele realizate de celţi în toate domeniile, de-a lungul celei de-a doua civilizaţii a fierului .
Celţii creează mult şi impun multor popoare cu care vin în contact prima civilizaţie roto-istorică barbară din Europa Centrală şi Occidentală. Ei au fost primul popor clasic al lumii barbare care a adus Europa Centrală într-un contact strâns cu lumea mediteraneană şi care, graţie forţei sale creatoare, a adus la culme dezvoltarea civilizaţiei roto-istorice din teritoriile de la nord de Alpi. În scrierile antice celţii apar începând de la sfârşitul secolului al VI-lea î.H., la geograful Hecateu din Milet, care citează ţara situând-o între izvoarele Dunării şi nord-vestul Peninsulei Iberice, probabil în vecinătatea Pirineilor. Herodot îi numea keltoi în Istorii,II,33 şi IV,49. Iar Cesar notează că galii se numeau pe ei înşişi celte.
Meşteşugurile deţineau un loc foarte important în economia celţilor. Celţii erau renumiţi ca meşteri foarte pricepuţi în tratarea minereurilor, în pregătirea diferitelor aliaje şi în confecţionarea uneltelor, armelor şi a obiectelor de podoabă din bronz, fier, aramă, aur şi argint. S-au găsit mari cantităţi de obiecte de fier, produse de ateliere care le trimiteau apoi în punctele cele mai îndepărtate. Celţii exportau bare de fier de 6 kg. Obiectele de bronz se prelucrau mai puţin; în schimb procedeul argintării vaselor de bronz a fost inventat de gali. Aurari şi fierari pricepuţi, celţii topeau meta-lele, practicau aurirea, forjarea şi încrustarea. Specialişti în emailuri, ei le exportau în Italia unde procedeul era necunoscut. Metalurgia lor era la vârf pentru acea epocă. Celţii aveau spirit inventiv. Butoiul de lemn, maşina de treierat, carul mare pentru călătorii lungi, un anumit tip de care pentru luptă, sunt invenţiile lor. În plus mai erau şi pricepuţi dogari, renumiţi căldărari, maeştri în artă stilizată, etc. Acestea fiind spuse, putem trage concluzia că metalurgia deservea o întreagă structură de meserii, care consumau metalul. În aceeaşi idee, putem menţiona că celţii cunoşteau foarte bine tehnica de a combina fierul moale cu cel tare, în scopul obţinerii unui material de calitate şi de mare preţ, denumit keltiberer.
Este cunoscută în istorie o pildă care a rămas din anul 390 î.H., când armata celtă a înfrânt legiunile romane conduse de Allia. Roma a căzut în mâinile celţilor, doar Capitoliul şi templul nu au fost cucerite. Romanii au cerut pace, plătind 1000 de taleri de aur. La cântărirea aurului a asistat conducătorul celt Brennus şi tribunul roman Sulpicius. Sulpicius a reproşat celţilor că utilizează greutăţi false, atunci Brennus, a aruncat sabia cea grea pe unul din talerele balanţei rostind cuvintele: Vae Victis –vai de cei învinşi.
În Europa Centrală epoca fierului începe între anii 1400 şi 1000 î.H. În Europa epoca primară a fierului a fost denumită Halstatt (după numele unei localităţi din Austria). A doua perioadă a fierului, în Europa se numeşte La Tène (secolul al V-lea î.H). Un rol deosebit în ceea ce priveşte fabricarea fierului în Europa l-au avut celţii. De la celţi metodele de obţinere şi mode-lare a fierului au fost însuşite de germani şi romani.

2.7.Civilizaţia etruscă
Din mozaicul de popoare ale Peninsulei Italiei preromane, cel care a creat o civilizaţie superioară, cea dintâi în Occident, a fost poporul etrusc . Importanţa contribuţiei sale culturale şi civilizatoare a fost considerabilă, atât prin ea însăşi, cât şi prin moştenirea transmisă romanilor. Etruşcii reprezintă sursa misterioasă, datorită originii,a începuturilor culturii romane.
Obiectele de bronz şi de fier forjat produse de etruşci, în special trepiedele şi lampadarele, erau foarte apreciate în lumea greacă. Pe lângă produse finite etruşcii puteau exporta în special mult lemn şi minereu. Istoricul latin Diodor din Sicilia (sec I î.H.) vorbeşte cu o vie admiraţie despre bogăţia etruşcilor, despre vitejia şi marile lor calităţi organizatorice, despre nivelul lor înalt de civilizaţie şi de cultură. Exploatarea zăcămintelor de aramă şi fier, apoi plumb şi argint, reîncepe în secolul al IX-lea şi stă la baza prosperităţii economice a etruşcilor, care au dezvoltat o metalurgie înfloritoare, cea mai intensă din zona centrală a Mediteranei. Calitatea supe-rioară a armamentului produs de atelierele lor le-a asigurat în mare măsură succesele militare.

2. 8.Civilizaţia persană
Cuprins între fluviile Tibru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de km2. Pe acest teritoriu se încrucişau acum patru mii de ani numeroase dru-muri comerciale care legau Orientul Apropiat, India şi China cu bazinul ţărilor răsăritene din bazinul Mediteranei. Această situaţie a condus la formarea unei civilizaţii interesante, influenţată atât de comerţul care se practica, cât şi de cadrul geografic. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru, deşertul central în zăcăminte de sulf iar văile şi râurile în pietre semipreţioase.
Meşteşugurile au început să se dezvolte în oraşe încă din epoca ahemenizilor; pe marile moşii se dezvoltă producţia artizanală (fierării, tâmplării, ţesătorii, etc.), acestea fiind încredinţate servilor. Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă, articole de îmbrăcăminte, dar şi bijuterii sau veselă de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din importuri, de care dispunea imperiul. Meta-lele (aur, aramă, fier) erau aduse din Cipru, Palestina, Mesopotamia şi din regiunea Caucazului meridional. Este important să precizăm aici faptul că statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever şi asupra atelierelor particulare, care produceau articole necesare în primul rând curţii, armatei şi administraţiei, stabilind preţul produselor şi salariile lucrătorilor.

2.9.Civilizaţia greacă
Teritoriul Greciei actuale a fost locuit încă de la sfârşitul paleoli-ticului inferior. În urmă cu aproximativ 8000 de ani au migrat aici primii neanderthalieni, probabil din Asia Mică, regiune de care Grecia era legată pe atunci printr-o punte terestră, mai târziu scufundată, din care au rămas la suprafaţă insulele Mării Egee. Din zona răsăriteană a migrat în mileniul
al V-lea î.H. şi al doilea val migrator, cel care a contribuit la formarea civilizaţiei neolitice. În a doua jumătate a mileniului al III-lea se produce o nouă migraţie, din regiunea Anatoliei, introducând în Grecia civilizaţia bronzului. Cadrul geografic în care va apărea şi va evolua noua civilizaţie şi cultură, cea a grecilor, cuprinde nu numai Grecia continentală, ci şi coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egee, iar mai târziu coloniile din sudul Italiei şi Sicilia.
Numeroase insule care înconjoară Elada au fost tot atâtea escale pentru navigatori şi pentru cei plecaţi să întemeieze colonii în ţinuturi îndepărtate, siliţi de sărăcie şi împinşi de noii veniţi în valuri succesive. Noile valuri care au migrat în Grecia aparţin populaţiilor indo-europene, în jurul anului 2000 î.H. . Populaţie războinică, organizată într-o societate de tip militar, ionienii pun bazele cetăţilor fortificate şi sanctuarelor. Civilizaţia greacă antică a fost, în esenţă, o civilizaţie a unor cetăţi portuare, cu deschidere spre lumea largă. Modul de activitate, determinat de caracterul vieţii lor citadine, a imprimat gândirii o mai mare mobilitate şi libertate, dându-le putinţa să găsească mijlocul de trecere în gândire de la intuitiv la discursiv.
Creând instrumentul general al ştiinţei, grecii i-au dat acesteia posibi-litatea de a se constitui pe discipoli, lucru care a generat şi în sfera meşteşu-gurilor acelaşi sistem, bazat pe calfe şi ucenici.
Aceştia ocupă întreaga Grecie, inclusiv Peloponezul, după care, sub influenţa aheilor, s-au transferat şi pe insulele din bazinul egeean. După invazia aheilor (1600 î.H.) a urmat cea a triburilor eolilor, iar după
1200 î.H., invazia dorienilor. Grecia antică pare după această descriere ca un foitaj de populaţii care au desăvârşit civilizaţia elenă, cu contribuţii remarcabile în filozofie, istorie, geografie, politică, cultură, artă, religie, meşteşuguri, tehnici militare, arhitectură, etc. Homer în Iliada (XI,616-618) descrie un obiect de artă excepţional, o cupă de aur, în care trebuie admirată atât măiestria versului cât şi a meşteşugarului care a produs cupa, astfel:
Cupa cu ţinte de aur bătut era şi-avea patru
Torţi, fiecare de jur împrejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind, sta cupa pe două picioare.
Epoca fierului, de pildă, începe în ţările din bazinul mediteranean cam prin anii 1200 î.H. Grecii din Iliada lui Homer cunoşteau foarte bine fierul, s-ar părea .
De la hitiţi , fierul a fost adus în Grecia. Mărturiile legate de obţinerea şi prelucrarea fierului de greci sunt prezentate în operele lui Homer, Odiseea şi Iliada. Pentru a caracteriza mai bine meseria de fierar trebuie să ne oprim asupra legendei lui Hephaistos–zeul fierar. În panteonul grecesc, Hephaistos ocupă un loc aparte. El ilustrează în mitologie tema copilului blestemat, nedorit, şi tocmai de aceea înzestrat cu daruri, care vin să compenseze un statut special. Fiul Herei, conceput din răzbunare faţă de Zeus, Hephaistos nu aminteşte cu nimic de perfecţiunea fizică a Afroditei şi a locuitorilor Olimpului. Aruncat din Olimp la naştere el va trebui să poarte întreaga viaţă povara diformităţii. În schimb, el va căpăta o măiestrie străină celorlalţi zei şi o şiretenie remarcabilă, care îi va aduce ca soţie pe Afrodita, cea mai frumoasă dintre zeiţele din Olimp . Portretul fierarului este foarte bine surprins în legenda grecească, el făcând sinteza caracterului bivalent al fierului, postulat de Eliade, amestec de inteligenţă şi perseverenţă, la care se adaugă flagelarea părintească (posibil transmisă de caracterul malefic, teluric al fierului). Răzbunarea Herei pe Zeus, Hephaistos, reprezintă copilul nedorit, izgonirea din cer şi izolarea lui pe insula Lemnossi, traumatismul suferit de copil după căderea de la mare înălţime. Toate de fapt pot fi sinte-tizate în sintagma bine cunoscută care spune că ”orice lucru făcut bine necesită sacrificiu”. Handicapul lui Hephaistos a fost vama plătită pentru calităţile râvnite de restul locuitorilor Olimpului. Mutilarea lui Hephaistos se datorează unei iniţieri magice şamanice, putându-se asimila cu torturarea iniţierii şamanice. Hephaistos face legătura între magie şi perfecţiunea producerii fierului. În mitologia greacă Hephaistos este mai mult decât un zeu al focului, el este un zeu patron al muncilor care presupun stăpânirea focului, o altă formă de magie. Hephaistos îşi deprinde meşteşugul prelu-crării fierului în grota Eurynome sau în fierăriile subterane al lui Cedalion.
Părintele istoriei, Herodot, asimila fierul cu nenorocirile pricinuite de războaie, în care fierul era utilizat sub formă de arme. Pliniu cel Bătrân arată într-o lucrare că: fierul serveşte atât la părţile bune cât şi la cele rele din viaţa oamenilor, având în vedere că el este folosit la aratul ogoarelor, construcţia caselor precum şi la alte treburi utile, dar în acelaşi timp cu ajutorul lui se fac războaie, se săvârşesc măceluri sau tâlhării şi nu numai în întâlnirea de la om la om, dar şi cu ajutorul proiectilelor catapultate pe care le consider ca artificiul cel mai criminal al geniului uman.
Putem să amintim din Iliada faptul că Ahile oferea ca premiu aruncă-torilor de suliţă din timpul serbării date în amintirea lui Patrocle o bucată de fier. În Odiseea, când Ulise are curajul de a-l înfrunta pe Polifem împlân-tându-i un par de măslin în ochi, Homer explică acest fapt asemănându-l cu operaţia de călire, când fierarul aruncă în apa rece toporul sau hârleţul înroşit şi se aude o sfârâitură care întăreşte fierul, aşa şi ochiul în jurul parului de măslin .

2.10.Civilizaţia romană.
Începuturile Romei din cele mai vechi timpuri se prezintă ca un mozaic de populaţii, unele autohtone (sau misterioase, vezi etruşcii), altele venite aici din regiuni şi epoci diferite, cu culturi şi spiritualităţi diferite. Originea Romei se raportează mai ales la istoria etruşcilor, ginta etruscă Rumlna.
Dezvoltarea meseriilor se află în strânsă legătură cu puterea şi campa-niile militare. De-a lungul întregului secol al V-lea, Roma se afla în defen-sivă. După secolul al III-lea obiectivele expansioniste, de cucerire şi de federalizare-unificare a Italiei, întreprinse de Roma, se finalizează după războaiele cu Cartagina, Liga latină (condusă de oraşul Alba Longa), triburile sarmate, oraşul etrusc Veies, colonia grecească Tarant, triburile celte din nordul Italiei, la care trebuie adăugate momentele dramatice ale cuceririi Romei de către celţi (387 î.H.). Momentul dramatic al cuceririi Romei a demonstrat necesitatea modificării tehnicilor militare defensive şi ofensive, reorganizarea armatei şi dotarea armatei cu tehnică militară nouă şi eficientă: cască de fier, scut acoperit cu lame de bronz, lance de fier - pilum. În acelaşi timp, trebuie amintită ofensiva militară pentru supremaţie în Mediterana începând cu anul 262 î.H., odată cu debarcarea în Sicilia, care devine prima provincie romană, la care se adaugă Sardinia şi Corsica, foste posesiuni cartagineze. Istoria romană abundă în războaie cu Imperiul cartaginez, celţii-gali, ilirii, germanii, cimbrii şi teutonii, egiptenii, etc., la care se adaugă contacte la limita între conflict şi negociere cu Atena şi Corintul, care au conturat imperiul roman la începutul erei noastre, atât geografic cât şi politic, militar, spiritual, comercial, etc. ca un factor civilizator în istoria antică, aspect care se va regăsi în toate provinciile romane .
Amalgamul de popoare şi mixtura dinamică de culturi şi cunoştinţe tehnice existente în cadrul imperiului vor duce la dezvoltări ale tehnologiei demne de invidiat în ziua de astăzi.
Majoritatea minelor erau în proprietatea statului care le concesiona unor antreprenori particulari; în epoca imperiului însă minele au trecut sub administrarea directă a statului. În mine se folosea mâna de lucru a sclavilor şi a celor condamnaţi la muncă silnică, uneori însă şi a oamenilor liberi (cum a fost cazul în sec. II-lea, în minele de aur din Dacia romană).
Romanii n-au făcut mari progrese tehnice în metalurgie, nu au revoluţionat tehnicile, rămânând tributari lumii elenistice, dar au perfec-ţionat metodele şi au impus un grad înalt de organizare a atelierelor, imprimând aspectul civilizator. Ei au dezvoltat metodele de fuziune şi turnare a bronzului precum şi metodele de obţinere a aliajelor de cositor, zinc şi plumb, în proporţii definite, aliaje care verificate astăzi la microscop, se dovedesc a fi perfecte. De-a dreptul uimitoare rămâne realizarea tehnică a turnării celebrei statui ecvestre a lui Marcus Aurelius, de pe Capitoliu, a cărei grosime uniformă pentru întregul grup nu depăşeşte 3-4 mm .

2.11.Civilizaţia chineză
Sub-continentul chinez reprezintă o arie de civilizaţie istorică şi de cultură evoluată cuprinsă în Extremul Orient, în bazinul fluviului Huang Ho. Această civilizaţie a supravieţuit până astăzi alături de cea indiană.
Tradiţiile, obiceiurile, formele vechi de cultură se păstrează, în modalităţi evoluate, evident asemănătoare celor antice. Chinezii consideră tradiţia un rezervor spiritual activ, o bancă de date din care îşi alimentează prezentul. Poate de aceea civilizaţia chineză este atât de diferită de cea europeană (europenii în timpul evoluţiei constată că lucrurile nu sunt noi, în cazul unei descoperiri, că acel fapt a mai fost descoperit sau teoretizat în trecut de cineva, ….). Trebuie precizat aici rolul important pe care l-a avut atât înţelepciunea cât şi conceptele filozofice şi religioase care s-au format aici în dezvoltarea aplicaţiilor şi practica meşteşugurilor. În ultimele secole î.H. şi primele după Hristos, China cunoaşte o dezvoltare care o situează pe primele locuri din punct de vedere al cunoştinţelor tehnice.
Chinezii au fost cei mai mari turnători în bronz ai antichităţii (marele leu din Tsang kai ), construiau poduri din fier, primele poduri suspendate cu ajutorul lanţurilor de fier ( între anii 589-618).
În lumea chineză o perioadă de avânt rapid al economiei şi investiţiilor tehnice este localizată între secolele al IV-lea – al III-lea î.H.
Este acceptat că factorul determinant în această revoluţie a avut-o înlocuirea în această epocă a uneltelor de lemn şi piatră cu unelte din fier, transformarea mijloacelor de producţie, care va afecta toate laturile vieţii sociale ale societăţii chinezeşti. Astfel s-a dezvoltat agricultura (folosirea îngrăşămintelor, se acordă atenţie deosebită aratului şi semănatului, irigaţiilor, defrişărilor, etc.), lucrările de hidro-amelioraţie, construcţiile, dezvoltându-se în acelaşi timp meşteşugăritul, astronomia, comerţul, filozofia, religia etc. Uneltele specifice acestei perioade a civilizaţiei chineze nu sunt forjate, ci turnate. Graţie experienţei acumulate în tehnicile de stăpânire a focului, civilizaţia chineză ajunge direct la turnarea fierului, fără să mai parcurgă, ca ţările europene, lungul stadiu intermediar al forjării. Primele menţiuni despre un obiect de fier turnat datează din 513 î.H., ceea ce implică faptul că în acea epocă tehnica topirii fierului era deja temeinic cunoscută şi întrebuinţată în mod curent. Acest avans al Chinei în domeniul siderurgiei a putut stârni uimire, chinezii erau în stare să producă oţeluri încă din secolul al II-lea î.H. în timp ce siderurgia europeană va trebui să aştepte sfârşitul evului mediu. În stilul fostei capitale a statului Zan, în apropiere de Beijing, au putut fi, de asemenea, dezgropate tipare pentru turnarea pieselor de fier. Fonta, mai casantă şi mai puţin tăioasă ca bronzul, avea avantajul de a putea fi produsă din belşug, mai ales în regiunile bogate în minereu de fier Shanxi şi Shaanxi. Meşterii chinezi au combinat în mod benefic, în tehnologia producerii armelor de fier, tehnicile de topire-turnare cu cele de forjare, ceea ce a făcut ca acestea să se impună în epoca statelor combatante în faţa armelor de bronz. Acest decalaj, care mai mult decât un avans sau o rămânere în urmă, relevă originalitatea tradiţiilor tehnologice ale diferitelor civilizaţii, se explică foarte bine prin experienţa acumulată de lumea chineză în turnarea bronzului (penuria de cupru şi cositor a determinat la început recurgerea la fier) şi prin perfecţionarea foalelor, în epoca statelor combatante . Foalele activate de un piston cu efect dublu ce permite obţinerea graţie unui sistem de supape, a unui curent continuu de aer şi prin urmare, a unor temperaturi mai ridicate. Acest tip de foale reprezintă o suflantă arhaică, descoperită în Europa numai începând cu secolele al XVI–lea şi al XVII-lea. Acesta este motivul pentru care am considerat că experienţa acumulată în tehnicile de stăpânire a focului a reprezentat forţa motrice a siderurgiei antice chinezeşti, alături desigur de alte atuuri specifice acestei civilizaţii. În final trebuie spus că turnarea fierului se făcea în ateliere (cu noţiuni exacte despre tehnica în sine, dar şi despre activităţile de evacuare a produselor prin atelare), în modele, ceea ce permitea o producţie în serie a uneltelor, aspecte cu care noi europenii ne-am familiarizat de-abia odată cu dezvoltarea industriei moderne.

2.12.Civilizaţia traco – daco - getică.
Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în antichitate, pe întregul continent european ( în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-au bucurat de multă consideraţie în antichitate. Tracii ocupau un teritoriu cuprins între Asia Mică (tracii-romoni ai Troiei), Marea Egee (cunoscută ca Marea Tracică) şi regiunea Boemiei de astăzi. Se impune să precizăm că triburile denumite dacice locuiau în Transilvania, iar cele getice în câmpia Dunării (inclusiv sudul), Moldova şi Dobrogea. Regele persan Darius I (522-485 î.H.) în expediţiile sale de cucerire în nordul Dunării s-a luptat cu geţii din Scythia Minor. Herodot (425 î.H.) spunea că “neamul tracilor este cel mai numeros din lume, tracii au multe neamuri, după regiuni, dar, obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”(Fontes ,I,65).
Herodot cunoştea 19 triburi trace iar Strabon aminteşte de 22 triburi. Dio Casius spunea că tracii erau formaţi din 200 triburi: dacii, geţii, romonii, bessii (metalurgi), latinii, etc. Prof.C. Daicoviciu spune că numele acestui popor derivă din cuvântul daca, presupus numai, neatestat de izvoare, însemnând cuţit, pumnal, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul, destul de răspândit în antichitate, de a denumi o populaţie după arma ei caracteristică . Herodot caracterizează astfel forţa neamului trac: după indieni neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi , după părerea mea , de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile Pământului.
Domeniul în care civilizaţia geto-dacă se evidenţiază cu mai multă pregnanţă în creaţia tehnică este cel al metalurgiei. Reducerea minereurilor şi apoi prelucrarea metalelor implică serioase cunoştinţe tehnologice, gândire şi creativitate. Prelucrarea metalelor, mai întâi la rece şi apoi la cald, se înscrie printre marile realizări ale omenirii .
Pământul Daciei era bogat în minereuri. Meşterii daco-geţi lucrau fierul şi arama, argintul şi aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 10850 şi amestecând-l cu cositor obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe. Bogăţia în minereuri de cupru (primul metal folosit) a făcut ca metalurgia bronzului să înceapă încă din neoliticul timpuriu şi să joace un rol important în difuzarea şi utilizarea acestui metal pe plan european. Mai întâi a fost prelucrată arama arsenioasă din filoanele de suprafaţă, cunoscute în Transilvania încă de la sfârşitul mileniului
V î.H. . Apogeul metalurgiei bronzului va fi atins în sec XII î.H. Reducerea minereului se făcea la locul extracţiei şi metalul era pus în circulaţie sub formă de bare şi lingouri. Prelucrarea în continuare se făcea în cadrul unor ateliere din aşezări.
Stadiul avansat al metalurgiei nu se va opri la cea a bronzului, ci va continua cu cea a fierului. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe teritoriul României - după H.Daicoviciu - către anul 800 î.H.
În cartea a X-a a Iliadei, Homer descrie carul de luptă al regelui trac Rhesoss: Carul lui de luptă era o operă de artă fiind lucrat în aur şi argint, iar armura lui făcută din aur masiv îl făcea să arate ca un nemuritor.
În timpul lui Decebal se pare că la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămase în afara Imperiului roman. În aceste ateliere se confecţiona mai ales ustensile şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi, unelte pentru prelucrarea lemnului. În atelierele daco-geţilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei armate numeroase. În zona transilvăneană a Daciei , celţii vor influenţa în mod benefic metalurgia, ei intervenind peste o metalurgie autohtonă existentă şi care avea un anumit grad de dezvoltare. Celţii, ramura cea mai apuseană, kentum, aduc cu inventivitatea specifică lor, elemente noi care s-au răspândit pe un teritoriu întins în Dacia. Celţii nu au ocupat teritorii prin luptă (este cunoscut că celţii au suportat o criză de suprapopulaţie) şi au fost înfrânţi de regele Burebista care nu a cedat teri-torii. Posibil ca regele dac să fi permis stabilirea triburilor celte care în fapt au adus un plus de civilizaţie în rândul populaţiei dacice. Există o asemă-nare frapantă între societatea geto-dacă din timpul lui Burebista şi cea a celţilor prezentată de Iulius Caesar . Societatea era compusă din trei grupuri mari: 1)marea nobilime tarabostes sau pilleati, 2) cavalerii – comatii 3) preoţii recrutaţi din rândul celor două clase. În privinţa masei de produ-cători de bunuri materiale (agricultorii, minerii, meşteşugarii, etc.) izvoarele literare nu ne spun nimic constată I.H.Crişan, dar se presupune că erau oameni liberi. Conform părerilor existente, sclavia avea o pondere puţin semnificativă în meşteşugărit. Este cert faptul că în secolul I î.H. societatea se afla într-o fază cristalizată care a accelerat procesul formării aşezărilor de tip oppidan pe teritoriul locuit de daco-geţi .
Legat de metalurgie putem afirma că topoarele de fier apar încă la începutul epocii fierului, brăzdarul de fier pentru plug abia la sfârşitul ei. În prima vârstă a fierului, noul metal e încă rar şi scump. Cu totul altul e tabloul celei de-a doua vârste a fierului. Mijloacele de producere se diver-sifică, iar tehnicile devin tot mai proprii pentru ca produsul, fierul, să pătrundă în viaţa cotidiană.
Tehnica dacilor este expresia unei dezvoltări originale. Pe lăngă minerit şi metalurgie, o importantă dezvoltare cunoaşte producerea uneltelor meşteşugăreşti şi agricole (sape, topoare, cleşti, nicovale prismatice, sfredele, dornuri, seceri, coase, cosoare, truse chirurgicale, etc.). Se produceau ţinte de fier cu capetele în formă de disc, ornamentate într-o tehnică particulară, de incizie. Se consideră că la Sarmizegetusa au funcţionat cele mai mari ateliere de forje cunoscute până acum. În zona sud-est europeană în epoca La Tène. Unele piese ale atelierelor respective sunt specific dacice, printre care piesele masive de fier terminate cu două aripioare îndoite în formă de manşon conic, care protejau gura foalelor, desfundătoare masive ce serveau la curăţirea depunerilor de zgură şi a impurităţilor ş.a . De la mijlocul secolului al III-lea î.H. începe producerea şi emiterea monedelor geto-dace de argint, realizate în ateliere speciale. Tehnica prelucrării aurului îşi găseşte expresia în creaţii excepţionale, cum este coiful de la Poiana-Coţofeşti. Atelierul de bijuterii descoperit la Pecica cuprinde tipare, creuzete şi unelte de mare fineţe.
Trebuie menţionat că tezaurul lui Decebal, găsit în malul râului Sargeţia, în urma trădării lui Bacilis, a fost evaluat de Jerome Carcopino ca având aproximativ 165 t aur şi 331t argint.

2.13.Civilizaţia germanică
Locul de origine al celui mai vechi dintre popoarele germanice -constituit din fuziunea populaţiei neolitice locale cu elemente etnice indo-europene - se situează în zona din sudul Suediei, Peninsula Iutlanda şi teritoriul Germaniei cuprins între gurile fluviilor Weser şi Oder, aceasta între anii 1200-1000î.H.(prima dată în literatura istorică este pomenită denumirea de germani de către Posidonios, sec. I î.H., dar popularizată de Caesar, nume atribuit germanilor occidentali). O mie de ani mai târziu, germanii ajunseseră până la Vistula în est.
Din marele grup al germanilor din nord s-au desprins actualii danezi, suedezi şi norvegieni, ultimii ocupând insulele din Marea Nordului şi Islanda(în 870 î.H.). Germanii răsăriteni care stăpâneau regiunea Vistulei,
s-au constituit în grupuri tribale, cel mai important fiind goţii. Germanii de vest s-au extins şi au ocupat teritoriile celţilor (germanii îi numeau pe celţi walchen) şi ilirilor. Din care au derivat anglii şi saxonii. Primele triburi germanice cu care au intrat în contact romanii erau cinabrii şi teutonii, în secolul al II-lea î.H.
Cel mai mobil popor germanic şi care a străbătut toată Europa au fost goţii care până la Iustinian şi-au asumat rolul de conducători ai lumii barbare.
Germanilor argint şi aur, zeii nu le-au dat; în ţara lor - nici fier nu se găseşte din belşug, spunea Tacitus. Într-adevăr, fierul - deşi cunoscut de germani cu multe secole mai înainte – nu era folosit în mod curent. Orice fel de metal era considerat de ei un material de lux. Uneltele de metal erau în majoritate din bronz; fierul era rezervat armelor.

2.14.Civilizaţia japoneză.
Civilizaţia japoneză (Dai Nippon, nume dat de japonezi ţării lor) este bazată pe masive împrumuturi, aproape din toate domeniile, mai ales din cultura veche a Chinei.
Importurile s-au suprapus peste caracterul populaţiei japoneze, stăpânită de o vie dorinţă de cunoaştere, de perspicacitate, acuitate, spirit pragmatic disciplinat şi organizat, ataşament ferm pentru tot ce este practic de-a lungul istoriei. Importurile au fost asimilate şi persona-lizate, modificate conform noilor condiţii, tradiţii şi structuri metale proprii.
Meşteşugarii metalurgişti s-au afirmat în mod deosebit în fabricarea săbiilor, precum şi în turnarea unor gigantice statui de bronz (secolul al XII-lea) cum este cea din Kamakkura, înaltă de 15 m.

2.15.Civilizaţia africană veche
Legătura dintre producţia de alimente în culturile tradiţionale africane şi tehnologiile fierului a fost socotită mult timp de către arheologi o curiozitate. Axioma arheologiei era că fierul nu a putut fi utilizat ca materie primă înainte de a fi luat naştere metalurgia cuprului şi a bronzului .
Argumentul cel mai serios în favoarea acestei dogme, rezultată din teoria parcurgerii necesare a etapelor paleolitic - neolitic - epoca cuprului-bronz şi a fierului, era că punctul de topire al aramei este de 10850C pe când cel al fierului este de 15300C. Această imposibilitate de natură fizică dispare însă dacă începem să studiem un manual serios de metalurgie a fierului. Vom citi cu surprindere că există o serie de metode de reducere a fierului care nu necesită topirea metalului .
După ce între 2000 şi 1500 î.H. surplusul de populaţie provenit din Sahara a fost împins spre ecosistemele tropicale, se pare pe o perioadă de 1000 de ani, s-a instalat un echilibru de populaţie în zona sudaneză. În zona nigeriană apar ateliere de obţinere a fierului datate cu C14 la 500-300 î.H. În imediata apropiere a acestor ateliere au fost descoperite statuete ceramice arse, datate în perioada 630 plus minus 230 î.H. Deşi apare consecutiv cu fierul, cuprul nu a produs nici un efect de divizare, pe de o parte pentru că era mult mai rar, deci impropriu pentru a servi ca bază metalurgică unei culturi în expansiune, care trebuie să găsească peste tot acest metal, pe de altă parte fierul era mult mai adecvat pentru uneltele dorite, fiind dur. Aliajul de cupru , bronzul, nu fusese descoperit, tradiţia prelucrării cuprului fiind limitată la o singură zonă mai bogată, în Mauritania . Poate chiar acest caz, al curmării tradiţiei cuprului, este edificator în privinţa lipsei de consistenţă a ipotezei directe difuzioniste: dacă vinderea de tehnologie ar fi fost atât de simplă cum îşi imaginează unii, atunci nu vedem de ce n-ar fi introdus şi tehnologia bronzului, un concurent serios al fierului poros, fragil, obişnuit în acele vechi cuptoare, unde se lucra la temperaturi în jurul a 10000C. Atât cât s-a realizat prin puteri proprii, tehnologiile topirii fierului fiind o continuare firească a faptului că topoarele de piatră şlefuite se făceau din minereu de fier (hematită), ba unii au construit şi case din aceste roci şi tehnologia de ardere a ceramicii, fac logică apariţia topirii metalului în cuptoare, în această cultură, care cunoştea de acum materialele de bază, cuptorul, tehnica zidirii şi tehnica conducerii stăpânirii focului
Comerţul saharian a fost acela care a adus fierul (300 î.H.-250 î.H.) şi prelucrarea lui la sud de deşert pentru prima dată în sec. al IV-lea î.H. Mai mult un metal utilitar decât unul decorativ, şi ideal pentru curăţarea pădurii tropicale şi pentru agricultură, fierul s-a răspândi repede prin Africa sud-sahariană pe măsură ce economiile bazate pe agricultură au prins întâietate. Agricultorii se stabilesc în regiunea Marilor Lacuri est-africane până în ultimele secole î.H. şi pe malul râului Zambezi şi Limpopo în perioada de început a erei creştine. Nou-veniţii au absorbit, eliminat şi izgonit triburile de vânători indigeni. Astăzi aceste populaţii de vânători supravieţuiesc numai în zonele care sunt prea aride pentru agricultură, cum este deşertul Kalahari din sudul Africii .

Istoria veche a fierului

2010-06-15T03:58:00.001-07:00

fragment din cartea:
Vasile Romulus Ioan

Istoria metalugieri fierului in tinutul Hunedoarei, Hunedoara 2000, Bibliotheca Archaeologica et Historica Corvinensis1.

Protometalurgia

Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţia preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale . Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul .
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel ( ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obiş-nuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpaturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului .
Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie.
Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului.
Fierul, pe lângă sacralitatea celestă, (provenienţa din cer a meteo-riţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt într-o anumită măsură embrioni . Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implica intervenţia omului în reacţia de trans-formare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate.
Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incan-descenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.
Metalurgul ca şi fierarul, şi mai înainte, olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei . Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului , într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme , intervine în natura bivalenta a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului . Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor Fiinţe monstruoase. Fierarul , Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean , Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra.
Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însu-fleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

2010-06-02T01:19:00.000-07:00

Hunyade Corvin de Inidoara- lumina lumii

Ioan Romulus

1. Localizare, generalitati : Hunedoara, Inidoara , Eisenmarkt , VajdoHunyad
Hunedoara este amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani demonstrând că arealul hunedorean a fost intens locuit odată cu perioada neolitică
Puţine oraşe din lume pot demonstra o vechime şi o continuitate neîntreruptă de şapte milenii. Cu aproximativ 7000 de ani î.e.n., regăsim urme ale civilizaţii Starcevo-Criş, apoi au urmat în ordine cronologică culturile Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Bronzul timpuriu, Wietenberg, Igriţa, Hallstatt A-B, Basarabi, dacică. Toate au fost descoperite în săpăturile efectuate în dealul Sânpetru
În punctul Dealului Sânpetru, pe vârful acestuia, se află o fortificaţie de pământ cu val şi şanţ dintr-o epocă neprecizată cronologic şi cultural) , [3] resursele minerale diverse ale microzonei au fost factorii motivanti a evolutiei vietuirii si a creatiei tehnice, constructia monumentelor, asa zis arheologice, satul, orasul, cimitirul si incinta sacra.
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). La prima examinare a artefactelor găsite am înclinat să credem, împreună cu C.Roman , că ne aflăm în faţa descoperii unui cuptor de producere a bronzului, fapt eronat consemnat într-o lucrare a autorului. După studii aprofundate asupra descoperiirii, lipsa unei arderi la temperatură înaltă , s-a optat pentru încadrarea acestui complex corespunzând culturii Basarabi, ca funcţionalitate, în categoria gropilor menajere, care depozita resturile unui cuptor de redus minereul .
În anul 1998, în Grădina Castelului au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). Punctele arheologice hunedorene intrate în literatura de specialitate poartă următoarele denumiri: Cimitirul Reformat, Grădina Castelului, Biserica Sf.Nicolae, Judecătorie si Dealul Sânpetru .
Datele actuale, care completează vechile descoperiri din zona Hunedoarei, demonstrează că, în cuptoare ca cel prezentat, se putea obţine atât bronz cât şi lupe de fier, întrucât condiţiile termodinamice de a stimula reacţiile de reducere sunt aproximativ identice. Momentul la care este încadrat acest cuptor este Hallstattul timpuriu, mai precis Hallstatt A(sec. XII-XI î.e.n.), perioadă ce corespunde maximei dezvoltări a metalurgiei bronzului în zona Transilvaniei şi care este percepută ca o fază de tranziţie spre epoca fierului .
Valea Cernei, lărgindu-se în zona Hunedoarei, a favorizat dezvoltarea la gura văii a unei aşezări care să dea posibilitatea locuitorilor din munţi să vină cu produsele lor, în primul rând cu fier, spre a-l oferi în schimbul grânelor şi al altor produse de la şes. În acest fel s-a dezvoltat Hunedoara ca loc de târg al fierului . Acest fapt a determinat dezvoltarea, în jurul acestei profesii, a fierăritului, şi a altor meşteşuguri legate de necesităţile comunităţii. Domeniul Hunedoara devenea astfel locul de întâlnire a negustorilor de metal care la rândul lor aduceau marfă pentru comercializare, circulaţie monetară, un anumit model de viaţă şi ştiri în urbe. Toate acestea au gravitat atomic în jurul fierului şi a cetăţii până în zilele noastre .
Originea denumirii orasului de Hunedoara vine de la, cuvantul arhai: hunie = palnie , vale care se ingusteaza, in grai arhaic, care s-a transformat in graiul padurenesc in Inidoara. Terminatia oara vine cu siguranta de la var – cetate in limba maghiara, alterarea s-a produs mai tarzie, padurenii transformand var in oara in timpul pronunta.
huníe (-íi) s.f. – Pîlnie. – Mr. hunie. Bg., sb. hunija, din ngr. χουνί ‹ gr. χῶνος (DAR; Conev 39), cf. tc. huni .

2. Ioan Huniade, Iancu de Hunedoara , Ioan Corvin , Ioannes Corvinus, Hunyadi János, Johann Hunyadi, Ján Huňadi
Dania regală din 18 octombrie 1409 a regelui Sigismund, atestă dăruirea posesiunii regale Hunedoara, ac Nove Nostre Donationis titulo, lui Voicu (Wayk filius Serbe), fiul lui Şerb, Mogoş şi Radu, fraţii lui Voicu, unui alt Radu, văr cu ei din partea tatălui şi lui Iancu, fiul lui Voicu (viitorul Iancu Ioan de Hunedoara) . „Noi Sigismund, rege al Ungariei…- glăsuieşte printre altele hrisovul - dăm, dăruim şi hărăzuim lui Voicu, fiul lui Şerb – şi rudelor sale printre care şi fiul său Iancu pentru strălucitele sale merite militare, domeniul regal, fâneţele, păşunile, pădurile, apele şi eleşteele, după vechile şi adevăratele ei hotare.“ Punerea în stăpânire a avut loc la 28 octombrie, iar forma orivilegiată a daniei a fost emisă la 10 februarie 1410 .
Actul din 1409 ne face să credem că familia lui Iancu Ioan era o familie mult mai veche prin datele referitoare la relaţia cu comitele de Timiş, Filippo Scolari de Ozora. Ipoteza este întărită, de regele Mathia, care evidenţiază rolul lui Scolari „acest excelent comandant l-a învăţat pe tatăl meu primele lucruri din meşteşugul războiului şi sub severa sa educaţie a devenit mai întâi cel mai viteaz oştean, apoi căpitan şi de un izvor italian care spune că florentinul aflat în slujba lui Sigismund de Luxemburg este giovanetto allevato, Iancu Ioan de Hunedoara”.

Filippo Scolari

Posibil ca acest act, de care este legată sărbătoarea Zilei Hunedoarei astăzi, să fi reprezentat o întărire a unei donaţii făcute înainte de data acestui act. În timpul lui Iancu Ioan Corvin de Hunedoara localitatea capătă o dezvoltare pe care nu o avusese înainte; devine târg (oppidum), iar cetatea se transformă în castel. Originea, religia şi numele lui Iancu Ioan Corvin au fost terenul de dispută a multor istorici, atât de origine română cât şi maghiară. O concluzie se impune să precizăm că Viteazul Iancu Ioan de Hunedoara a fost hunedorean, născut român, zis românul (dictus Olah) , a făcut carieră ca Voievod al Transilvaniei şi Guvernator al Ungariei, dar în primul rând, lucru care l-a făcut nemuritor, Iancu Ioan Hunyadi este apărătorul creştinătăţii europene, este cruciatul de sânge românesc din Inidoara (Huniadi) . În Istoria Românilor Nicolae Iorga îl caracterizează astfel: „Coborâtor din cnezi, fiu al ţinuturilor celor mai primejduite, ţăran rămas aşa până la sfârşitul vieţii sale, cu tot catolicismul său, cu toate călătoriile în Apus şi cunoştinţa împrejurărilor italiene, cu toată căsătoria cu o sălăgeancă de neam nobil, Elisabeta, el şi-a pus înainte de un scop, pe care l-a urmat cu toate puterile sale şi cu toate mijloacele rasei, ale celei robite, de care se ţinea, şi ale celei libere, cu care a făcut pact de alianţă şi chiar legături de familie, şi nu numai să asigure liniştea Ardealului necontenit atacat la toate pasurile, ci să împiedice asemenea încercări printr-o serie de ofensive, de acte de cruciată, mergând până la capăt, în fund cu mijirea cupolelor Constantinopolului imperial, de atâta vreme primejduit şi el.”
Pentru noi, hunedorenii important este că Iancu Ioan Hunyadi aparţinea unei societăţi medievale în care originea etnică nu are importanţă. Din acest motiv, nici românii, nici maghiarii nu au greşit şi nici nu vor greşi vreodată, dacă vor continua să şi-l revedice, el le aparţine în egală măsură . Orgoliile naţionale trebuie înfrânate şi trebuie să înţelegem ambiţia comună a două etnii europene de a atrage un personaj istoric european de talia Iancului numai de partea unei baricade. Ce s-ar întâmpla astăzi cu multe personalităţi din lumea sportului european, dacă am aplica aceeaşi gândire!?? Până la urmă trebuie respectată alegerea unui individ într-un moment istoric oarecare ţinându-se cont de contextul religios, politic, geografic, socio-economic, etc. În pofida multitudinii de supoziţii, istoriografia română şi cea maghiară, cu alte cuvinte cele direct interesate în limpezirea problemei, au ajuns la o concluzie comună conform căreia familia „de Hunedoara“ a fost de origine română . Părerea personală a autorului asupra originii familiei Hunedorenilor este că aceasta trebuie căutată în ţinutul cuprins între comitatul Hunedoarei, Cinciş, Densuş, Râul de Mori şi Banatul din imediata apropiere a Porţilor de Fier ale Transilvaniei. Dorinţa unor istorici de al importa pe Hunyade din familiile româneşti cu originea sănătosă a sudului României trebuie înţeleasă în contextul disputelor crizei româno-maghiare, depăşite în prezent.
În cazul Corvinilor trebuie ţinut cont de situaţia specifică a Transilvaniei în secolul al XV-lea, specificitate care se menţine într-o oarecare măsură şi în vremea noastră, lucru care este greu de înţeles astăzi de unii contemporani din sud. Trebuie precizat faptul că în Transilvania secolului al XV-lea, coexistau două biserici: bizantină şi romană, cele două religii se aflau într–un conflict neîncetat pseudodoctrinar .
Catolicismul având de partea lui instituţiile şi puterea politică şi ortodoxia o forţă pasivă eficace, bazată pe puterea credinţei şi a toleranţei. Concomitent peste aceast absurd război fratricid al credinţei se suprapune mişcarea de unire a celor două biserici , care culminează cu Sinodul de la Florenţa care promulgă solemn unirea în 6 iunie 1439. Trebuie ţinut cont de propagarea hotărârii unirii celor două biserici creştine într-o Transilvanie cu vorbitori de limbă latină, care ascultau în biserică liturghia în limba slavonă, necunoscută şi greoaie.
„Iancu Ioan Corvin alături de Matia Corvin a contribuit efectiv la anii de glorie ai istoriei medievale al regatului Ungar. Iancu Ioan Corvin de Hunedoara a fost şi el creaţia unei provincii care era dominată de contraste de diverse tipuri . Hunedoreanul a fost legat atomic de domeniul său şi de Transilvania, ajungând un important apărător al creştinătăţii europene. Iancu Ioan vine în contact cu Renaşterea , în toate manifestările vieţii sociale, politice şi culturale , care trebuie să-l fi influenţat în mod benefic. De aceea se cade ca istoricii să scrie biografia lui Iancu Ioan de Hunedoara prin prisma Renaşterii, acceptând noile realităţi europene al anului 2000.”
Iancu Ioan Corvin de Hunedoara, marele voievod transilvănean, a facilitat dezvoltarea acestui meşteşug pe domeniul Hunedoara, cu atât mai mult cu cât domeniul se afla în posesia familiei Corvinilor. Fiul acestuia, Mathia Corvin, regele Ungariei, a încurajat meşteşugul fierarilor prin reducerea şi scutirea acestora de impozite .
Viitorul Mare Cavaler, trimis la Florenta sa studieze, tehnica de lupta florentine, regulile castelor cavaleresti , a intrat inevitabil in contact cu ideile renasterii si a umanismului, care au produs in mod normal o transformar a mentalitatii comune in regatul maghiar si a format o mentalitate lumianta militanta tipica pentru ideile cruciadei tarzii . Huniade vine în contact cu Renaşterea, în toate manifestările vieţii sociale, politice şi culturale ,…, care trebuie să-l fi influenţat în mod benefic, creand premizele unui luminat . Intr-o scrisoare adresata lui Ulrich de Cilli, 1453, Iancu, spune: Eu caut adevarata noblete in inima umana , nu altundeva, parafrazand ideile marelui Petrarca.
Hunide i-a cunoscut si s-a afalt in contac cu :
• Umanistul Poggio Bracciolini, care spunea dspre el: sapientia et humanitate- care costitue liantul spiritelor luminate ale epocii.
• Ducele Milanului Fracesco Sforza;
• Dogele Franceso Fosecari il denumea in scrierile sale prieten;
Cariera politica a lui Ioan Huniade a fost: una carriera rinascimentale… in tutto e per tutti
Cariera militara a ramas imortalizata in biblioteca Florentei: Sederea italiana a lui Hunyadi Janos .
Intr-o scrisore catre Siennea a magistratului Bracciolini, Huniade este descris: Givanni Vaivoda, riputassime et gloriossimo capitano, piu che qualumache altro de nostri tempi
Huniade, fiind recunoscut in vremea s-a ca cel mai mare comandant militar al Ungariei medievale. Fapte care ne dau dreptul sa-l considera pe Huniade ca fiind : cel mai mare strateg militar al Europei Centrale si de Sud –Est.’’ .
A fost curtat toate ordinele cavaleresti active pentru o noua batalie a Bizantului : atacul la rege(Mahomed al II lea) nu se putea face decat cu cavalerul/ nebunul... adica Huiande.Cea mai clasica dovada este Ioan de Capistrano, calugar franciscan, sustinatori ai cruciadelor, pionul de sacrificiu a papa Calixt al III-lea. In dealul Sanpetru era o capela catolica cu hramul Sf. Petru.
Huniade era cavalerul/ nebunul , pt ca era in coasta turcilor si cu posibilitati maxime de deplasare si concentrare militara, avand o tehnica de lupta foarte eficienta intr-un spatiu geografic redus in comparatatie cu Europa crestina
Huniade a murit, pe 11 august, de ciuma, la Zemun, in apropiere de Belgrad, ia cateva luni mai tarziu se stinge si Giovanni de Capistrano. Ioan (Iancu) de Hunedoara a fost inmormantat in Catedrala Catolica din Alba Iulia, iar pe piatra sa funerara sta scris: “S-a stins lumina lumii!”.
In urma acestei batalii, papa Calixt al III-lea l-a numit pe Ioan (Iancu) de Hunedoara “atletul cel mai puternic – unic – al lui Christos”.
Printr-o enciclica papala, in fiecare zi, la ora 12, se trag clopotele bisericilor catolice din toata lumea in memoria lui Ioan (Iancu) de Hunedoara, chemand credinciosii la recitarea rugaciunii “Angelus”. La Vatican, momentul rugaciunii Angelus este public duminica si in timpul sarbatorilor religioase, cand pelerinii se strang in Piata San Pietro pentru a recita rugaciunea impreuna cu Sfantul Parinte.
La 554 de ani de la moartea sa, Ioan de Hunedoara este in ¬continuare pomenit in toate ¬bisericile catolice din lume. In Romania, din pacate, nu se da o atentie prea mare personalitatii sale istorice impresionante: cateva strazi din diferite orase ale tarii ii poarta numele, un colegiu o fundatie culturala din Hunedoara. De aceea se cade ca istoricii să scrie biografia lui Iancu Ioan de Hunedoara prin prisma Renaşterii, acceptând noile realităţi europene al inceputului de secol 21.

3. Simbolistica hunedoareană.
Simbolurile , legendele si heraldica Huniazilor, o întâlnim in castelul de la Hunedoara, ctitorit în cea mai mare parte de Iancu de Hunedoara, castel care a fost reşedinţa familiei CorvineştilorVoievodatul Transilvania a fost fondat de celebrul căpitan Ioan Iancu Corvin de Hunedoara. Din toţi întemeietorii de principate, Hunyade a avut rolul politic cel mai evident. De altfel, ceilalţi sunt legendari, în timp ce el este istoric.
El pare să fi fost nu numai un rosicrucian, ci un Rose – Cruce. Căci el a atins şi chiar a depăşit starea de om primordial este foarte probabil, dar nu credem că acest nume
rezervat iniţierii se potriveşte unui misionat al unui Centru daco – hiperborean. Familia de origine a renumitului căpitan este a simplului cneaz Voicu zis Corvinul.
Supranumele, după legendă, are originea: Voicu, soţia sa şi Iancu Ioan, erau plecaţi în călătorie. Obosiţi, ei se odihneau sub un arbore, unde nu întârziară să adoarmă. Singur, micul Iancu Ioan a rămas treaz. El pleacă din braţele mamei sale, scoase inelul de aur din degetul tatălui şi începu să se joace cu el. Trecu un corb care fură inelul din mâinile copilului şi zbură cu el. Copilul începu să plângă, trezindu-l pe tatăl său; acesta ucise pasărea cu o săgeată ; corbul ucis lăsă să cadă inelul. În amintirea acestui fapt, familia de Hunedoara, Huniazii , luară ca blazon un corb ţinând un inel de aur în cioc şi supranumele Corvinul. Familia va fi înnobilată în 1409, de către regele Sigimund de Luxemburg, fiindu-i dăruite domeniile şi castelul Hunedoarei ca o recunoaştere a serviciilor aduse regalităţii. În acelaşi an familia primea şi binecunoscuta stemă înfăţişând corbul cu inel în cioc. Prin diploma regelui Ladislau al V-lea Postumul din 1453, această stemă, simbolizeaza vitejia dovedită de Iancu de Hunedoara pe câmpul de luptă.
Cea mai monumentală reprezentare a blazonului lui Iancu de Hunedoara se află pe timpanul portalului scării spirale construite în 1453. Scara spirală construită într-un turn, conduce la etaj la „Sala Dietei”, sub aceasta găsindu-se „Sala cavalerilor” [1].
Pe timpanul portalului este sculptată foarte frumos, cu o acurateţe deosebită stema care i-a fost confirmată lui Iancu printr-o diplomă, de către regele Ladislau al V-lea Postumul, la 1 februarie 1453 .
Această stemă are următoarea compoziţie:
 Scut având în 4 zona :
• 1 şi 4 corbul cu inel în cioc înfăţişat în momentul aterizării cu aripile încă deschise,
• 2 şi 3 un leu susţinând o coroană pe o labă.
 Scutul este timbrat de un coif medieval văzut din faţă, cu viziera lăsată, pozitia de lupta sau de atac a cavalerului ;
 deasupra o coroană cu cinci fleuroane (cruci înflorate), din spatele căruia se înalţă o aripă.
 sub coroană ies lambrechini bogaţi care întregesc în mod fericit alcătuirea, simbolizand impodobirea, frumusetea, cavalerului plecat pe campul de lupta. Coroana aminteşte de înalta demnitate pe care a ocupat-o.
 Compoziţia descrisă se află dispusă într-un chenar cvadrilobat (cruce) care este susţinut de doi îngeri, cu un picior îngenuncheat, dar gata să se ridice.
 Leul din acel blazon simbolizează, potrivit actului de confirmare, vitejia cu care a apărat Iancu de Hunedoara regatul ungar atât timp cât a fost guvernatorul acestuia,
Stema este executată în stil gotic cu unele influenţe renascentiste, vizibile mai ales în cazul tenanţilor [3].
Cifra cinci utilizata in repetarea unor motive in cadrul heraldicii , se afla sub o semnificatie, incarcatura ezoterica. Este cifra Harului (4+1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, "Ha'ret" (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce "Hasamaim" (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului . 5= libertate . 5= simbolizeaza calatoria (fizica si spirituala), aventura si miscarea continua. Odata cu ele, apar si instabilitatea, surprizele si schimbarile radicale.
Un alt loc de reprezentare este pe logiile orientate înspre curte ale aripii Matia, corbul cu inel în cioc, stând pe o cracă, având orientarea spre dreapta şi fiind pictat în frescă. Pasărea este redată in culoarea neagră a corbului.
„Sala cavalerilor” se constituie într-un alt spaţiu predilect de reprezentare a blazonului Corvineştilor. Pe cheile de boltă corbul este înfăţişat în două genuri de compoziţii heraldice.
În primul dintre acestea scutul conţine corbul cu inel în plisc stând pe un fragment de creangă fără frunze. În cantonul superior stâng se află o semilună şi o stea în şase colţuri. De data acesta luna sustine steaua . Corbul este orientat înspre dextra, iar penajul său este fin sculptat. Ca un amănunt de execuţie, dar care îşi pune amprenta asupra blazonului este faptul conform căruia coada este înfăţişată răsfirată
Steaua cu sase coltuir, este o hexagrama reprezinta "cumpatare si armonie" in toate partile lumii sau hexagrama = simbolul chinezesc Yang-Yin
O altă reprezentare demnă de menţionat se găseşte pe timpanul portalului capelei construită la mijlocul secolului XV, această stemă prezentându-se astfel:
 scut având în câmpul său corbul cu inel în cioc, cu aripile deschise şi stând pe o cracă.
 Scutul aplecat în partea dreaptă este timbrat în cea stângă cu un coif medieval cu viziera lăsată înfăţişat din profil şi prevăzut în cimier cu o coroană cu cinci fleuroane din care iese corbul cu aripile deschise ţinând în cioc un inel.
 De sub coroană, cu ţâşnesc lambrechini care cad de o parte şi de alta a scutului. Corbii sunt orientaţi spre dreapta .
 Lângă coroană, în dextra sunt reprezentate o semilună, iar sub ea o stea în şase colţuri. Întreaga compoziţie - în alt scut, mai mare, aşezat drept .
În cadrul capelei pe o cheie de boltă de la balcon există reprezentat în chenar cvadrilobat coiful medieval cu viziera închisă aşezat în profil, timbrat de o coroană cu trei fleuroane mari şi două mici şi având în creştet corbul cu aripile deschise, dar de data aceasta fără inel şi orientat spre dextra.
În senestra, în spatele corbului sunt figurate semiluna şi steaua în şase raze. De data acesta semiluna protejaza steaua in sase colturi. Lambrechini bogaţi izvorăsc de sub coroană.
Mit alchimic, evident, căruia orice cititor avertizat îi va descifra cu uşurinţă simbolurile: călătoria, veghea sub arbore a lui Ioan căruia îi este destinat inelul de aur, corbul negru saturnian care pune stăpânire pe inel captivitatea Soarelui în Saturn; trezirea tatălui; săgeata care, omorând corbul, eliberează inelul: oţelul filozofilor care, tăindu-l pe Saturn, pune în libertate Soarele . Mesajul alchimic transmis de Iancu Ioan Corvin urmaşilor acestor meleaguri este cifrat în heraldica corviniană astfel: fierului (element provenit din adancurile pamantului), străpunge şi ucis pasărea lui Saturn (întunericul, răul-inteligent si longeviv, foarte rezistent aspecte intruchipate de vitalitatea si comportamnetul Corbului) pentru a elibera inelul de aur ( lumina, binele, iubirea care este fragila si efemera) , paradoxul este dat de faptul ca actiunea a doua elemete teluric(fierul) si saturnian (corbul) produc prin contact produc Lumina.

Iancu Ioan Corvinul a fost unul din marii căpitani ai secolului XV; a oprit înaintarea urcilor şi a organizat rezistenţa pentru o sută de ani şi a îndepărtat de Europa invazia turcească, lăsându-i timp să-şi organizeze apărarea. Istoricii români nu au dat importanţa cuvenită cavalerului hunedorean. Autorii cărţilor de istorie au insistat cu preponderenţă în anii de dinainte de 1989 pe voievozii din Moldova şi Ţara Românească. Originea sa transilvăneană şi implicarea sa în viaţa socio-politică a Transilvaniei a făcut dificilă prezentarea întregii sale contribuţii în istoria europeană. Nu întotdeauna interesul transilvănean a corespuns cu cel moldovean şi valah. În contextul secolului al XV-lea nu se punea problema naţională aşa cum se punea în secolele XIX – XX şi chiar XXI. De aceea este dificilă caracterizarea unui personaj istoric cu conştiinţa prezentă.

Bibliografie:
1. Agricola G., De re metallica , Mockba, Nedra, 1986.
2. Balogh J. 1943, Az erdelyi renaissance Kolozsvar, Cluj, 1943.
3. Faiver I 2000 A, Ezoterismul, Ed. Paideia, Bucureşti,
4. Iorga N., Istoria Românilor, vol IV, Cavalerii, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 4685.
5. Ioan R.V. 2000, Iancu Ioan Corvin de Inidoara,Provincia Corvina oct., 2000.
6. Ioan R V , 2007 - A doua epistola catre hunedoreni, Ed Neutrion, Resita 2007
7. Işfănoni R., Pădureni Hunedoreni, O viziune etnografică, ed.II , Ed.Mirabilis, Bucureşti, 2006.
8. Lovinescu V. 2006, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin , Bucuresti, 1996.
9. Lupescu R. 2003, Domeniul cetăţii Hunedoara în timpil Hunedorenilor, Mediaevalia Transilvanica, Tom V-VI, 2001-2002,nr.1-2,Satu Mare, 2003.
10. Mureşan C. 1968, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 45-46, 1968.
11. Pascu St. 1972, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1940, 1972.
12. Popescu O. Ş. 2001, sa, Hunedoara, oraşul pădurenilor, oraşul fierului, Ed.Realitatea, Arad, 2001.
13. Prodan D. 1968, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI lea, Vol II , Bucureşti, 1968.
14. Prodan D. 1994, Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei în secolul XVII, Din istoria metalurgiei Hunedorene, 110 ani de la punerea în funcţie a primului furnal de la Hunedoara 1884 –1994, material publicat din anuarul Institutului de Istorie Cluj, Tom I –II, 1958 –1959,1994.
15. Pataki I. 1970, Exploatarea fierului în Comitatul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea, Comunicare prezentată la Universitatea Babeş –Bolyoi , Cluj-11970, republicată învolumul omagial Din istoria Metalurgiei Hunedoarei 110 ani de la punerea în funcţie a primului furnal de la Hunedoara 1884-1994, 1970.
16. Popa R. 1988, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
17. Roman C. D. 2003, sa,Un complex aparţinând culturii Basarabi descoperit la Hunedoara-Grădina Castelului, Acta terrae Septemcastrensis I,Universitatea Lucian Blaga Sibiu Institutul pentru cercetarea şi valorificarea partimoniului cultural transilvănean în contextul european, Ed. Economică, 2003.
18. Rusu A. 1999 Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj Napoca, 1999.
19. Surdu B. 1960., Liniile dezvoltării social economice a Transilvaniei în secolul al XVIII–lea până la
răscoala lui Horia, în AIIC, III, 120, 1960.
20. Tripa D T, 2000 – Personalitatea lui Iancu de Hunedoara intre legenda si adevarul istoric, Corviniana nr.6, 2000, 160-171
21. Tripa DT, 2001 - Utilizarea blazonului Corvinestilor pe edificii monumentale, Corviniana nr.7, 2001, 167-184;
22. Tripa DT, 2001-2002 -Cateva reprezentari inedite ale blazonului lui Iancu de Hunedoara, Sargetia XXX, 2001-2002
23. Velescu O. , 2001-2002, Castelul de la Hunedoara, Ed. Meridiane, Monumentele patriei noastre, Bucureşti, 1972.

Mathia Corvin un roman studiat la Yale

2010-05-25T02:46:00.000-07:00

Hunedoara,Inidoara, Eisenmarkt, VajdoHunyad

2010-05-24T23:09:00.001-07:00

Cuptorul de producere a fierului din Valea Caselor, Ghelar

2010-05-03T22:15:00.000-07:00

Macheta cuptorului din Valea Caselor existenta inca, care era expusa in fostul Muzeu al Fierului din Hunedoara

Reconstituire grafica facuta de Pilu Gaina pentru articolul publicat in revista Steel Times, aprilie 1998, Londra : A highly productive 9/10 ce pit furnace, Romania By Ioan Romulus and Gaina Constantin

Furnalele de la Hunedoara. Uzina de Fier Hunedoara sec.al XIX lea

2010-05-03T01:00:00.000-07:00

2010-04-24T09:58:00.000-07:00

220 years from the commissioning of the blast furnace from Toplita

Economic premises
Due to the development of the productive forces during the 18th century, especially its second half, there appeared in Transylvania the ever more evident signs of the feudalism crisis. The entire evolution of metallurgy in that period has to be considered by taking into account those economic conditions, with a special mention of the situation in Hunedoara county where the owner of the productive forces (beginning with the year 1725) was the state exclusively.
Following the measures undertaken by the Vienna Court in 1754, i.e. the taking over of the iron production from the leaseholders in order to administrate and control it, the metallurgical installations from Transylvania were rebuilt and new technologies were introduced. Those changes were characteristic for the iron shops from Hunedoara county. The old iron shops were revamped and their number increased by the middle of the 18th c. from 5 to 13.
The historic documents outlined that the iron from Hunedoara was highly appreciated and required in the neighboring Turkish provinces, excepting the periods of social disorders that troubled the economic relationships.
After 1771 the price of the iron increased from 4.5-5.0 florins to 7.40 florins for the quality iron. Consequently, the annual profit was 20,000 florins higher. During the good years, Hunedoara county obtained 63-65,000 florins which were sent to the central pay office of Alba Iulia where all the income taxes were being collected. In 1772 the income was probably of over 200,000 florins.
We have no data about the origins of the iron shops: but we know for sure that in the whole county there existed only one high furnace, at Toplita, on the Cerna river. In 1778 that blast furnace was mentioned as being operational and having good results. It can be assumed that the state had built Toplita blast furnace at the same time with those from Rhonic and Tiszolc following the good results obtained by the blast furnaces from Dobsina and Betler. The high furnaces from Rhonic and Tiszolc are known to have been operating in 1750; consequently we can assume that the blast furnace from Toplita had also been built around 1750. In the same region most of the iron shops mentioned in the Urbarium from 1754 were fully operating as annexes to that blast furnace.
Hunedoara was in a favorable situation as it was exempted from tricesima for the iron bought by the merchants from its warehouses and then transported through the Hateg valley to Baia Mare, Moldavia and Wallachia. Hunedoara estate was protected until 1765 against the iron imports from Hungary. Only the merchandise from Styria -Austria / could enter Transylvania. The iron consumption was limited almost exclusively in Transylvania to the domestic production. The administration of Hunedoara estate, Iosif Filip Kern considered that there was an iron shortage in Tansylvania caused by the Russian-Turkish war taking place in Moldavia and Wallachia of which the Saxon merchants from Sibiu and Brasov profited a lot. After taking into account the complaints of the administrator Iosif Filip Kern, the court from Vienna decreeted that beginning with 1772 iron could not be exported anymore in Moldavia and Wallachia unless there existed an authorization issued by Hunedoara estate or by the warehouses and only out of the iron surplus that remained unsold on the domestic markets. Under that decree the exemption from the custom duty for the iron coming from Hunedoara was suspended.
Due to the important reserves of iron ores from Ghelar and Teliuc, to the rich forests (source of charcoal) and especially to the strong tradition of the Woodsmen in processing the iron, the first blast furnace was built in Toplita, in Cerna Valley. Still in that period, the administrator of Hunedoara estate, Iosif Filip Kern opened an iron mine in Teliuc .
The beginnings of the blast furnace construction
The documents of that epoch don't mention anything about putting into operation the first blast furnace at Toplita, on the Cerna Valley, at 15 km upstream of Hunedoara. It is possible that the blast furnace had started in 1754 since the Urbarium of that year mentioned that the New Shop or Baia Noua, placed near the high furnace, was the first shop in that region where the iron was extracted from pig iron (it had four furnaces for refining the iron). In the Cerna Valley there were shops where both the iron obtained from ore and the pig iron which was refined in open hearths were processed . It's hard to believe that the pig iron used in those shops were brought from other regions because of the big distances that existed between the high furnaces from Banat (they were rather far away from Toplita).
Therefore we should assume that the blast furnace from Toplita was already been functioning at an early date than the one mentioned in the historical documents.
The first document that presents precise data about the blast furnace, dated from 1787, writes down the fact that during that year the blast furnace was operating with 112 double shifts of 12 hours. During that time, 27826 Viennese majas and 88 fonts (1563.9 to) of ore were processed, out of which 9431 majas (528 to) of pig iron resulted. The yield was of 33.75 fonts of pig iron (18.9 kg) obtained out of one maja of ore, with an average production of 84 majas and 33 fonts (4.72 to) per day. That year the blast furnace was stopped and repaired twice, because of the severe wear of the hearth .
On the 4th of October 1780 four workers from Hunedoara were sent to Styria - Austria for learning the new working practices . Zaharia Pascu the furnaceman was among them . In the spring of the year 1780 the administrators of Hunedoara county undertook a series of measures in order to begin the construction works at a blast furnace (or to rebuilt a new one ). The documents mention that on March the 1st, 1780, 20,000 tiles of wood (for covering the shop) were bought and tools for the construction works were prepared . The construction at Toplita began on March 15th 1780, with 130 workers by preparing the place where the blast furnace was to be built . For raising the buildings a great amount of wooden material was necessary. In March other 200 workers were hired but the snow that still covered the mountains prevented the workers from cutting and stacking the wood . For the transportation of planks, tiles and stones, 1658 florins were paid.
Once finished the preparation for the construction , they were looking for a specialist in blast furnaces (Flossofen) whose presence was indispensable for beginning the work. . Edlinger, a head master from Styria, accepted after negotiations to come to Hunedoara for participating at putting the blast furnace into service .
On January 18th 1781, the Treasury Office from Sibiu asked the Chamber from Vienna to send master Edlinger to Hunedoara by the end of March, so that the blast furnace were put into operation by the beginning of June . The two specialists, master Edlinger and Zaharia Pascu who had been trained in Styria, came at Hunedoara on March the 31st 1784. The Styrian master was satisfied with the location of the blast furnace and the quality of the works. Edlinger decided together with the administrators of the county to use stones from the neighborhood of Toplita for building the furnace shell. The hearth was made out of clay . On June the 21st 1781 after having been ill for ten days, Edlinger passed away. The construction works continued under the supervision of the administrator, Mr. Matsch and of Zaharia Pascu . The latter was controlling effectively the whole production process. They succeeded to put the blast furnace into operation on July 13th, 1781.
Constructive and operational data
The main technical characteristics and dimensions of the blast furnace, extracted from historic documents, were the following:
 Working volume: 6.94 m3;
 Total height: 21 feet (6.64 m);
 Hearth diameter at the bottom: 2 feet and 4 inches (0.735 m);
 Bosh diameter: 5 feet (1.58 m);
 The height of the bosh above the hearth (Upper bosh line at): 2.42 m;
 Blast furnace throat diameter: 2 feet (0.632 m);
 The height up to the first tuyère: 18 inches (0.479 m);
 The height up to the second tuyère: 36 inches (0.948 m);
 The height up to which the annual repair work was done: 60 inches (1.58 m);
 Charcoal consumption was of about 1905 kg/to hot metal.
The blast furnace hearth was a little bit inclined towards the tapping hole so that the discharging of the liquid products from the hearth were easier.
Every tuyère was fed with air via two leather bellows driven by a hydraulic wheel having an inner width of 4 feet (1.264 m) and a length of 3 feet and 3 inches (1.057 m). The bellows gave 6-7 blows/min. each and when the flow rate of the river Cerna diminished, especially during hot summers, they gave only 4-5 blows/minute . The blast furnace was entirely lined with cut stone.
The time table for the blast furnace presents data concerning the consumption of raw materials and the production obtained in 1781 .

Period of time Shifts Ore (majas) Coal (burden) Production (majas)
21…23.08 33 1087.70 794 335.5
02…06.09 10 475.96 313 151.71
09…19.09 25 1071.64 706 340.90
26.09…13.10 14 684.74 452 218.43
03…04.10 2 140.16 98 55.50
05…25.10 44 2851.38 1616 1050.10
25.10…31.12 105 6999.9 3970 2722.40
Total 233 13310.67 7940 4875

In order to satisfy the ever increasing demand for pig iron, the Chamber from Vienna asked the Administration of the estate to increase the height of Toplita blast furnace, a practice already used in other countries. The construction works were finished in the spring of the year 1805. The new working volume of the furnace was of 10.91 cm , according to a document dated from 1830, and its main dimensions were the following:
 Total height: 21 feet and 6 inches (6.79 m);
 Hearth diameter at the bottom: 34 inches (0.946 m);
 Bosh diameter: 65 inches (1.817 m);
 The height up to the first tuyère: 18 inches (0.479 m);
 The height up to the second tuyère: 20 inches (0.526 m);
 Blast furnace throat diameter: 34 inches (0.946 m).

The raw materials used in the blast furnace
For elaborating a heat they used ores from mines and pits, iron recovered from slag and additions. To all that, coal of beech wood was added. The coals discovered in the neighboring region called Valea Jiului were introduced in the charge in the year 1770 . At the beginning they didn't obtain remarkable results since the charcoal was not of the best quality and there were big expenses implied by the transportation on the rather bad roads of that time. On December 9th 1836, the Treasury Office from Transylvania ordered a research to be made for establishing why the coals used in the blast furnace and in the refining furnaces were of bad quality . The bad quality of iron ores and coals and the insufficient knowledge of the refining process were the cause of wastes. The administration of the Toplita blast furnace admitted in 1836 that only poor quality bars were produced out of the pig iron obtained from the mine ores .
In 1836 the administration of Hunedoara estate presented a clear report of the wastes from the blast furnace, iron shops and warehouses, of the causes that lead to producing them and of the possibilities of being rendered profitable. In the documents they mentioned that the amount of wastes was caused by the attempt of obtaining the biggest production of white pig iron ever possible and by the temperature of the tapped iron .
The administration of the estate carried out some researches for discovering in the neighborhood of Toplita a rock to be used for lining the blast furnace.

The pig iron output and its commercialization
The production of the blast furnace was maintained at a constant level. A document from 1799 mentioned a weekly production of 604 - 692 majas (33.8 - 38.8 to), at a yield of 37.25 - 40.50% . The pig iron which was to be refined in the neighboring iron shops was poured in blocks. Usually the blast furnace produced white pig iron for being refined, but also gray cast iron or gray spiegel iron when needed. Thus, between 1801- 1802, 90% of the pig iron was white, 7.5% was gray and 2.5% gray spiegel iron. Beginning with the year 1808, the blast furnace also produced pieces cast directly from the furnace, in ever increasing quantities, up to 50 to/year. From the existing data it results that the production was fluctuant, presenting big variations from one year to another, depending on the supplying possibilities and the repair works needed. Thus, 528 to were produced in 1787, 1400 to in 1802 and in 1836 a peak output of 2460 to was registered. Very low outputs were obtained in 1794 (187.5 to) and in 1813 (23.8 to), respectively in the years when general overhauls were done to the blast furnace.
The whole output of the blast furnace was sent to the iron shops from Hunedoara estate and to other iron shops outside the estate. The New Shop (built near to the blast furnace) and also the shops from Teliuc, Toplita (the old shop), Limpert and Nadrab and those from Sibisel and Cugir would soon abandon the old method of extracting the iron directly from the ores. They would produce iron and steel by refining the pig iron supplied exclusively by the blast furnace from Toplita.
The blast furnace stopped operating due to a fire that broke out on the night of 15-16th of January 1837 and destroyed the building, the installations and the materials from the warehouses .

Furnalul de la Toplita (macheta din fostul Muzeu al Fierului din Hunedoara)

2010-04-24T09:35:00.000-07:00

Este de presupus ca acest furnal sa fi fost construit in anul 1750 anterior repronirii din 1781 .

Repornirea s-a facut cu supravegherea lui Frantz Joseph Muller von Reichenstein.

Administratorul domeniului Hunedoara era Iosif Filip de Kern

Primii masitrii au fost: Edlinger din Stiria si Zaharia Pascu localnic

Manastirea calugarilor franciscani Zarda din Hunedoara

2010-04-09T08:25:00.000-07:00

Manastirea a exista pana in momentul inceperii construirii uzinei cocso-chimice.

Manastirea este cea care doneaza 20 ha de pamantul pe care se construiau primele furnale in 1882-1884, primind in schimb echivalent pamant in zona Bataga

Muzeul Fierului din Hunedoara

2010-04-06T08:13:00.000-07:00

Muzeul fierului din Hunedoara

Asa arata Muzeul fierului din Hunedoara acum 10 ani.

Fotografia este facuta in anul 2000 cand autorul participa la actiunea de constientizare a istoriei tehnice: Drumul de Fier, finantata de fundatia Fridrich Ebert

Sunt ultimul custode al acestui Muzeu care datorita ignorantei a fost distrus !

Doresc sa-l reinfintez....!

Suntem suficienti hunedoreni care avem nevoie de acest muzeu !

Macheta cuptorului din Valea Caselor Ghelar(sec al IX lea)

Macheta Fierariei din Perintei-Hunedoara

Imagine cu Fieraria Perinetei

Evolutia furnalelor de la Toplita pana la furnalul nr.9

Materialele exista , se mai pot achizitiona, ramane sa punem ideea in practica

Unelte de fier din perioada dacica descoperite la Piatra Rosie

2010-02-04T05:22:00.000-08:00

Unelte de fier din perioada dacica desoperite la Piatra Rosie

studiu ingineresc.

fragment din:

A doua epistola catre hunedoreni, 2007, p.20-27

1.4. Miracolul întâmplării într-o cercetare istorică

1.4.1. Prezumţia de nevinovăţie
Într-o colaborare cu dl.profesor Sîrbu în anul 2004 am fost pus în faţa unui studiu de caz legat de depozitul de piese şi unelte dacice descoperit la Piatra Roşie. Analiza pieselor din depozitul de piese dacice din fier de la Piatra Roşie trebuia să completeze cadrul tehnologic al producerii fierului la daci. Pentru un metalurg al sec.XXI sondarea cu metode moderne a pieselor din depozitul de piese dacice din fier găsite în apropierea cetăţii de la Piatra Roşie a fost o mare provocare şi în acelaşi timp o aventură tehnică în domeniul metalografiei. Tratând superficial piesele poţi pierde spectacolul evoluţiei tehnice de cca.2000 de ani Am constatat cu uimire că producătorii de fier obţineau destul de facil mai multe categorii de fier:
· moale în care % C este scăzut de regulă sub 0,09% tare cu conţinuturi ridicate de carbon % C mai mare de 0,30;
· cu analiză chimică apropiată de compoziţiile chimice ale oţelurilor de astăzi, pentru că aveau conţinut de Mn;
· carburat superficial prin metode termochimice;
Piesele au fost analizate din două puncte de vedere:
· Chimic efectuate pe un analizor spectral;
· Metalografic prin analiză la microscop
S-a dorit găsirea unei metode de analiză a pieselor fară a afecta integritatea fizică a acestora, fapt pentru care au fost inspectate doar la exterior.
Analiza chimică şi metalografică efectuată în laboratoarele societăţii Siderurgica Hunedoara[1] a scos în evidenţă lucruri interesante atât pentru elucidarea investigaţiei istoricului, cât şi aspecte deosebit de interesante pentru inginerul zilelor noastre. Prezentăm mai jos comentariile efectate în limbajul inginerului, :
· Uneltele sunt cu certitudine obţinute prin forjarea unor lupe de fier obţinute prin reducere directă a minereul de fier ;
· Fierul obţinut prin această metodă avea o bună plasticitate la temperaturi normale de 910...1000, 0 C , atunci când fierul este galben deschis la culoare, iar înainte de batere pe nicovala sunt vizibile scântei foarte fine. Temperaturile pentru încălzirea fierului în domeniul de forjare, domeniul austenitic-Feγ, se poate realiza pe o vatră deschisă cu mangal. Este uşor de verificat de către orice curios, în timpul unui weekend: într-o groapă se aprinde focul cu lemn de brad după care se aşază mangalul, când patul de mangal este bine încins se introduce o bară de oţel şi prin intensificarea arderii cu un foi improvizat în cca. 30 min bara metalică este bună pentru forjare.
· Starea fizică şi aspectul uneltelor erau foarte bune, ceea ce a permis o restaurare –conservare în condiţii excepţionale. Pentru inginerul practicant, ţinând în mână aceste unelte, este impresionantă starea funcţională a acestor piese astăzi care ar fi făcut cinste multor fierării ţărăneşti din zilele noastre. Precizia forjării lor este remarcabilă, pentru metoda relativ rudimentară de acum 2000 de ani, formele sunt bine rotunjite, ceea ce subliniază o anumită experienţă a forjorului.
· Uneltele obţinute din lupe de fier reduse au o particularitate care le fac chimic rezistente la coroziune în comparaţie cu oţelul contemporan, nu sunt afectate în strucura intimă de prezenţa oxigenului aşa cum întâlnim la uneltele recente, fapt ce a permis o păstrare în timp în condiţii bune. Grosimea stratul de oxizi de fier este incredibil de mică pe suprafaţa pieselor. Putem doar să suspectăm că, compoziţia chimică a solului în care au fost găsite şi în care au stat 2000 de ani este responsabilă pentru o asemenea conservare. Trebuie precizat că, dacă solul ar fi avut în compoziţie %Al2O3 şi SiO2 (sol de consistenţa lutului bun pentru oale) iar depozitul, printr-un concurs de împrejurări era postat într-o zonă ferită de umezeală, atunci am putea spune că natura solului a contribuit hotărâror la starea uneltelor din depozitul dacic de la Piatra Roşie;
· Trebuie precizat că uneltele de fier din acest depozit provin din bare de fier moale, cu siguranţă %C era sub 0,09%.
· La prima analiză efectuată, piesele au compoziţii diferite, dar trebuie spus că s-a analizat de regulă doar stratul carburat al uneltelor, din dorinţa de a nu distruge integritatea acestora. Realizarea %C ridicat la suprafaţă în barele de fier se făcea prin carburarea în mediu carburant (praf de mangal sau cărbune) în gropi sau recipienţi ceramici speciali amenajaţi (vase de ceramică cu gura mai largă pentru a permite manipularea bucăţilor de fier încinse)
· Există o legătură între %C din stratul de suprafaţă şi scopul pentru care a fost confecţionată piesa: %C ridicat atunci când piesa era utilizată pentru izbire, lovire sau în angrenaje de uzură care confereau rezistenţă unui anasamblu (topoare , vârfuri de lance, manşon de osie) , % C mediu pentru piese cu rezistenţă medie (daltă, vârfuri de suliţă), % C scăzut (fier moale) pentru piesele care trebuiau să fie tenace (nicovala, tesla). Controlul %C în straturile exterioare ale uneltelor forjate şi tratate termochimic acum 2000 ani era empiric şi avea cu siguranţă la bază timpul de menţinere a uneltei în masa carburantă la o temperatură înaltă, poate şi starea masei carburante (gradul de consum al prafului de mangal la un moment dat determinat de cantitatea d· Putem face o remarcă legată de piesa nr.16 topor cu două spărturi la cap, care are o cu totul altă analiză chimică, datorită prezenţei % Mn în analiză. Conţinutul de Mn este specific oţelurilor contemporane. În cazul acesta piesa se datorează minereului de fier care avea un conţinut semnificativ de Mn. Cu siguranţă bucata de fier din care este confecţionată piesa nr.16 provine din minereu de fier din zăcămitele de la Ghelar sau Teliuc, minereul din Poiana Ruscă având conţinuturi de Mn cuprinse între 0,86 -1,35 %. Termodinamica reducerii oxizilor de Mn este aceeiaşi cu cea a oxizilor de Fe, fapt ce a făcut posibilă apariţia în lupele de fier a unui conţinut însemnat de Mn. Trebuie spus că în metalurgia modernă conţinutul de Mn este realizat numai prin dizolvarea în baia metalică a feroaliajelor cu conţinuturi mari de Mn.
· Referitor la piesele cu nr. 16 si 17 remarcăm prezenţa în aceeaşi piesă a două, metale (fieruri) diferite faptul care este mai evident la proba 17, unde sunt îmbinate două bucăţi de material cu % C diferite, în speţă 0,2 şi 0,03, şi piesa cu nr. 16, care are două bucăţi de fier cu un conţinut de C de 0,46 % şi 0,57%. Acest fapt ne îndreptăţeşte să credem că piesele erau lucrate din două bucăţi de fier care erau sudate (lipite) prin batere la cald.

1.4.2. Analiza metalografică a pieselorPiesa cu nr. 9, topor fără marcaj, este o piesă excepţională ca formă. Forma este armonios realizată, conducând la concluzia ca fierarul avea un grad însemnat de perfecţionare în profesia de fierar. Conturul este armonios, având simetrie şi echilibru. e cenuşă) după mai multe cicluri;

Toporul este realizat prin baterea unei bucăţi de fier în jurul unui drug metalic care a permis realizarea orificiului pentru coadă. Fierul din care a fost realizat toporul este un fier tare, care a fost sudat în zona lamei toporului prin forjarea celor două suprafeţe a aceleiaşi bare cu praf de mangal presărat. Structura metalografică este de tip Wittmannstätten, specifică unor supraîncălziri şi răciri destul de lente. Este o structură specifică pentru acel nivel tehnologic. Apariţia perlitei la o piesă cu % C scăzut o punem pe seama tratamentului termic de carburare-cementare.

Piesa cu nr. 15: topor fără marcaj, este o piesă care se înscrie în linia piesei nr.9. Structura metalografică este de tip Wittmannstätten, asemănătoare se structura de la piesa nr.9. Spre deosebire de piesa nr.9 structura este mai grosolană ceea ce denotă o încălzire în domeniul austenitic, forjarea toporului urmată de o răcire mult mai lentă în comparaţie cu piesa 9. Structura este specifică răcirilor lente. Putem spune că asemenea structuri ar fi putut conferii toporului o rezistenţă mai scăzută la izbire (şoc).

Piesa cu nr. 16: Topor cu două spărturi la cap este o piesa foarte interesantă din punct de vedere metalografic, la microscop structura este ferito-perlitică cu grăunţi mărunţi, în care sunt prinse, ca incluziuni, bucăţi de zgură. Spărtura din muchia toporiştii prezintă o structură specifică unei ruperi fragile, generate de izbirea cu un corp tare.
Ipoteză de fabricaţie: discutând în termenii metalurgici contemporani, analiza chimică o putem încadra la marca de oţel de carbon calitate OLC45 ( proba 16 analiza 1 şi 2) pentru o faţă a toporiştii, iar faţa celaltă este OLC55 (proba 16 analiza 3). Trebuie amintit aici că este vorba de analiza chimică a stratului exterioar care este puternic carburat.
Conţinutul destul de mare de %Mn în acest fier a permis asimilarea prin difuzie a unui % C însemnat. Acest fapt îi conferă acestei unelte o duritate deosebită, fiind proprie scopului pentru care a fost confecţionată.
Analiza în zonele în care s-a putut efectua un studiu macroscopic al fibrajelor structurii cristaline ne îndreptăţesc să afirmăm că:
· Piesa este cu certitudine confecţionată din trei bucăţi de fier diferite, astfel: faţa din fier cu 0,46%C şi 80%Mn, faţa a doua un fier cu 0,57%C şi 0,43 %Mn iar capul toporului dintr-un fier cu o analiză chimică nedeterminată. Studiul macroscopic al texturii confirmă că cele trei bucăţi de fier s-au lipit/sudat prin batere/forjare;
· Capul toporului este realizat prin lipirea celor trei bucăţi de fier, sub acţiunea unor forţe generate de batere/forjare, cu ciocanul, aplicându-se pe suprafeţele în contact praf de mangal. Suprafeţele încălzite la roşu pe care este aplicat praf de mangal devin prin contact cu o altă bucată de fier un mediu favorabil sudării. Atomii celor două materiale supuse forjări se înterpătrund realizându-se astfel o masă comună.
· Lama (tăişul toporului) este realizat prin lipirea/sudarea a două bucăţi de fier, lipire/ sudare realizată prin forjare cu ciocanul până ce piesa a căpătat o formă corespunzătoare pentru destinaţia dorită ;
· Structura cristalină este deosebit de fină pentru tehnica acelor vremuri;
· Orificiul pentru fixarea cozii era realizat prin forjare pe un şablon de formă dorită, realizat dintr-un drug (bucată de fier);
· Cu siguranţă forjorul a evitat răcirea în apă (răcire foarte rapidă) care ar fi putut conduce la constituenţi metalografici foarte fragili pentru zona activă (lama toporului). Lipsa controlul asupra conţinutul de C (fapt lesne de înţeles în condiţiile tehnologice din aceea perioadă) făcea greu de stăpânit dezvoltarea unor tensiuni termice şi structurale (ne referim la o anumită segregaţie a structurii cristaline) fatale care ar fi condus la crăparea uneltei;
· Este posibil ca în zona capului uneltei să se fi aplicat un tratament necorespunzător (lesne de înţeles pentru stadiul tehnologic - aceste aspecte tehnologice se întâmplă şi în actualul context tehnologic), aceasta fiind o zonă tensionată structural atât de existenţa celor trei bucăţi de fier lipite/ sudate, cât şi de %C ridicat, fapt confirmat şi de prezenţa acelor spărturi fragile.

Piesa cu nr. 17: topor cu două marcaje, este o piese foarte bine executată, o frumoasă formă bine echilibrată, care poate fi dată exemplu în şcolile de forjare pentru metoda aplicată atât pentru obţinere, cât şi pentru tratamentul termochimic aplicat. Structura metalografică este de supraîncălzire, Wittmannstätten.

1.4.3. Ipoteza fabricării
În prima fază lupa de fier a fost forjată sub forma unei bande (un fier lat). Orificiul pentru coada de lemn a fost realizat prin îndoirea latului în jurul unei bare de fier. Lama toporului s-a realizat prin sudarea celor două capete ale latului, prin forjarea până la lipire/sudare după metoda prezentată la piesele anterioare.
Toporul prezintă urme de carburare care au conferit piesei o duritate excepţională pe bara de fier cu % C relativ redus în miez. Trebuie spus că materialul de bază din care a fost făcut toporul era un fier moale cu % C 0,03, iar stratul superficial era carburat şi avea un %C de 0,20. Tratamentul de carburare şi călire este un tratament aplicat pentru obţinerea unor suprafeţe dure. Astfel toporul avea o suprafaţă dură, iar miezul era tenace, de aceea, deşi toporul pare să fi fost utilizat, el nu prezintă zone de desprinderi sau ruperi fragile. În cadrul acestui procedeu termochimic, piesa este încălzită la roşu şi se lasă să se răcească într-un recipient în care există praf de mangal sau cărbune (materiale cu % C ridicat). Carbonul difuzează în reţeaua de fier a toporului forjat, realizându-se o cementare superficială. Ulterior piesa este reîncălzită şi răcită în apă pentru călire în scopul durificării. Faptul este confirmat de cele două structuri aflate la adâncimea de 2mm una faţă de alta, prima structură la margine este perlito-feritică, cu grăunţi bine conturaţi de perlită şi separaţii vizibile de ferită la limita de grăunte specifică pentru % C= 0,20, iar la cealaltă în miez o structură feritică care avea slabe separări de perlită la limita de grăunte structură caracteristică pentru %C= 0,03.

1.4.4. Concluzii generale
Trebuie concluzionat că, în afara excepţiei legate de piesa cu nr. probă 16, fierul din care erau confecţionate uneltele, piesele dacice prezintă în urma analizei metalografice o structură cristalină echiaxă cu o omogenitate a tratamentului termochimic. Precipitatele de cementită fină sunt repartizate la limita cristaleor de ferită, fenomen specific transformărilor structurale în domeniul 400 - 660 0 C. Globulizarea cementitei este generată cu certitudine de faptul că piesele au fost supuse ulterior forjării unui tratament de menţinere la temperatură ridicată în mediu carburant. Carburările superficiale durificatoare, sunt efectul difuziei atomice (penetrării în reţeaua cristalină de fier a atomilor de carbon), care au diametru mai mic decât cei de fier. Important pentru completarea acestei explicaţii, pentru arheolog şi istoric, este de a clarifica cum (şi de ce) anticii forjori au utilizat fier moale cu rezistenţă scăzută pentru confecţionarea unor unelte la care principala proprietate cerută era rezistenţa. Uneltele analizate erau de regulă utilizate în gospodării, ateliere (sau chiar pe câmpul de luptă), pentru izbire, lovire, despicare , tăiere etc.
Piesele sunt fabricate dintr-un fier moale (% C scăzut), cu o forjabilitate foarte bună şi care în zona exterioară a fost curăţită de incluziunile de zgură ajunsă în stare lichidă, fenomen care se produce în timpul baterii la cald a barei de fier cu ciocanul de forje pe nicovală. În zona de batere fierul se lăţeşte, fiind expulzată către suprafaţă şi eliminată.
Fenomenul este accelerat dacă bara roşie de fier, după lăţirea prin batere, este lăsată să stea expusă efectului unor oxizi bazici (%CaO).
Bara în timpul baterii este introdusă într-o groapă, vas ceramic, etc, în care există amestecuri de cenuşe cu praf de var. Existenţa acestor incluziuni în masa de fier a piesei este determinată de procedeul de obţinere a fierului prin reducerea bulgărilor de minereu. În urma reducerii incluziunile de oxizi (zgură) sunt determinate de ganga minereului şi de modul de dispersie a acestora în bucăţile de minereu. Aceste incluziuni, cu excepţia celor marginale care se eliminau aşa cum am arătat mai sus, rămân prinse în masa fierului exact cum sunt stafidele în cozonacul de Crăciun. Cu siguranţă dacă autorii ar fi deţinut metode mai sofisticate de investigare, la care trebuie precizată şi grija deosebită pentru a nu deteriora piesele din acest depozit, s-ar fi adăugat şi alte concluzii mult mai interesante. Investigarea incluziunilor ar fi generat informaţii cu privire la originea minereului şi mai ales la tipul de constituenţi şi analiza chimică a acestora. Acoperirea acestui gol, prin investigaţii ştiinţifice, va genera informaţii legate de istoricul barelor de fier din memoria intrinsecă a piesei de fier. Piesa de fier este obţinută dintr-o lupă de fier care la rândul ei este rezultatul reducerii indirecte şi sau directe (în funcţie de mediul reducător şi de domeniul de temperaturi) a uneia sau mai multe bucăţi de minereu de fier. Incluziunile existente de regulă în zona centrulă a pieselor ne dau informaţii legate de compoziţia chimică a oxizilor care însoţesc oxizii de fier înainte de reducerea minereului.
Piesa nr. probă 17 prezintă o structură perlitică cu grăunţi cristalini echiaxiali şi separări de ferită la limita cristalelor de perlită.
1.5. Exploatarea minereurilor
Majoritatea exploatărilor trebuie să fi fost la suprafaţă şi se efectuau prin săparea de gropi sau puţuri nu prea adânci. Foarte probabil se folosea procedeul exploatării minereurilor cu galerii prin înaintarea în masiv cu front scurt, galerii dispuse pe înclinarea stratului de minereu. Este cert că spiritul practic al omului de la începuturile istoriei l-a determinat să amplaseze cuptorul de reducere cât mai aproape de zăcământul găsit (de cupru sau fier), argumentele economice din ziua de astăzi nu pot fi luate în calcul atunci când analizăm aceste tehnici şi tehnologii. Deşi amplasarea atelierului de prelucrare lângă zăcământ este o axiomă care nu trebuie demonstrată, ea fiind şi un deziderat al zilelor noastre. Acest lucru explică prezenţa unor cuptoare în zona de câmpie, locuri care astăzi nu sunt tradiţionale şi nici specifice pentru tehnicile metalurgice, dar care confirmă dezvoltarea atelierelor de extracţie metalurgică lângă locuri în care minereul util se găsea lenticular la suprafaţa scoarţei terestre, în aglomerări aluvionare. Aceste exploatări miniere nu au lăsat urme detectabile, extracţia făcându-se până la epuizarea zăcământului aluvionar. Mai putem aminti prezenţa de minereuri cu concentraţii mari în element util la suprafaţă fără a se extinde în profunzimea scoarţei terestre, aşa zisele lentile, descoperite şi exploatate în perioada dacică.
Intensificarea valorificării minereului de fier de către geto-daci în secolul I î.e.n.- sec. I e.n., în comparaţie cu situaţia din epoca precedentă, consecinţă a cerinţelor crescânde ale societăţii, este o realitate istorică incontestabilă. Ceea ce este important de remarcat este faptul că această intensificare s-a făcut pe baza punerii în valoare, în afara rezervelor miniere din zăcămintele primare a mineralizaţiilor sedimentare locale, de neo-formaţiuni, după cum demonstrează descoperirea de vestigii caracteristice în numeroasele aşezări situate mult în afara perimetrului de zăcăminte primare[1]. În aceste mineralizaţii secundare sedimentare de neo-formaţiune, rezultate în urma procesului de alterare şi precipitaţie, oxizii de fier se găsesc cantonaţi aproape în toate rocile sedimentare cu pigment ca ciment de legătură sau de acumulări, ei putând adopta aspecte structurale extrem de variate. Aceste roci formează lentile sau straturi de grosime nu prea mari, constituind aşa-numitele minereuri de fier sărace[2]. De regulă oxizii de fier se găsesc în compania a numeroase substanţe minerale a căror eliminare ridică probleme tehnice extrem de sensibile şi complexe. De exemplu, sulful îngreunează procesul de reducere şi odată ajuns în componenţa metalului, anulează din calităţile acestuia[3]. Acesta este motivul pentru care metalurgii daci practicau prăjirea şi calcinarea minereului înainte de reducerea acestuia. Aceasta este explicaţia găsirii în săpături a unor bucăţi de lupe, minereu de fier, care prezintă faze parţial prelucrate termic. Trebuie aici spus că prelucrarea termică putea avea două aspecte, după cum se dorea îndepărtarea din minereu a sulfului sau a unei părţi din steril; iar cuptoarele de reducere se deosebeau dimensional de cele de prelucrare termică (prăjire, calcinare).
Cu o bogată experienţă în exploatarea bogăţiilor miniere, romanii au concentrat activitatea de valorificare a minereurilor de fier în Transilvania şi Banat şi au intensificat extracţia minereurilor din zăcămintele primare, bogate în oxizi, preluând vechea extracţie şi continuând-o, atât prin băştinaşii daci, cunoscători ai mineritului local, cât şi prin coloniştii aduşi în acest scop din Imperiul Roman. Aşa de pildă, o atenţie deosebită a fost acordată extracţiei minereului de fier de la Teliuc şi Ghelar, unde lucrările s-au desfăşurat, în general la suprafaţă. Totodată ei au exploatat şi în subteran după cum s-a constatat la Teliuc, unde s-au identificat urmele unui abataj cameră cu o lungime de 6m, 4,5m lăţime şi 3m înălţime, săpat cu dalta şi ciocanul[4]. O dovadă a folosirii minerilor daci în exploatarea fierului din zona Teliucului o constituie descoperirea din săpăturile de la Cinciş (Villa Rustica), comuna Teliuc[5].
În cazul zonei Hunedoarei problema trebuie privită ceva mai nuanţat; tandemul mină – atelier de extracţie implică o cunoaştere precisă a zonei, deşi cele două coexistă suprapus şi în acest caz, dar dispare caracterul temporar al zăcământului. Zăcămintele de minereu de fier din jurul Hunedoarei şi în special cele de la Ghelar şi Teliuc erau bogate în fier, uşor reductibile şi uşor accesibile, constituind o materie primă excelentă pentru atelierele de extragere a fierului.
Interesul mereu crescând al Romei pentru teritoriul dacilor s-a bazat, fără îndoială, pe lângă raţiunile de ordin strategic, şi pe una de ordin economic, bogaţiile solului şi subsolului dac fiindu-le cunoscute romanilor[6].
Exploatarea resurselor minerale, mineritul, nu neapărat ca o ocupaţie specializată, a precedat descoperirea metalurgiei şi de asemenea utilizarea metalelor native[7].
Menţionez o metodă arhaică, preluată de la bătrânii satului Cinciş-Hunedoara care o ştiu de la strămoşii lor, pentru dislocarea minereului de fier în mină: Extragerea minereului din stâncile Ghelarului şi Teliucului - povesteşte Tîrlea Lăscuţ - se făcea foarte anevoios, se sfredelea în stâncă şi golul lăsat de sfredel se umplea cu apă; se astupa golul cu dop de lemn, pe care îl băteau cu un mai până când stânca se sfărâma. Alteori încălzeau cu foc puternic până se înroşea stânca şi aruncau apa rece peste ea. Din cauza schimbării bruşte de temperatură, stânca se sfărâma[8]. Este probabil ca această metodă să fi fost utilizată şi în Antichitate pe aceste meleaguri, întrucât munca lucrătorilor în minele de fier până în perioada modernă nu a suportat transformări radicale.

1.6. Organizarea atelierelor. Instalaţii şi unelte.
1.6.1.Organizarea atelierului
Încă de la început trebuie făcută remarca legată de progresele pe care le-au făcut metalurgiştii antici de la descoperirea metalurgiei şi până în epoca metalelor, că performanţele s-au îmbogăţit mereu odată cu trecerea timpului[9]. Important pentru progresul cunoştinţelor în metalurgie a fost conceperea unui cuptor care să producă materia primă care să alimenteze atelierele de prelucrare şi făurire a armelor şi uneltelor. În trecut, ca şi în prezent, există o legătură strânsă între cuptor, modul de organizare şi desfăşurare a activităţilor în cadrul atelierului. Organizarea atelierelor se făcea în mod firesc după cum procesul de fabricaţie se înscria în unul din tipurile de mai jos sau o combinaţie a acestora:
· procesul de obţinere a lupelor de fier; această fază putea fi făcută în două etape care presupuneau prăjirea minereului, pentru îndepărtarea unei mari cantităţi de zgură. Aceasta era situaţia când minereul pre-redus era prelucrat într-un alt loc decât cel al extracţiei;
· procesul de batere la cald al lupelor de fier pentru îndepărtarea incluziunilor nemetalice. Astfel se obţineau barele sau lingourile de fier, care la rândul lor puteau fi transportate în diferite fierării;
· procesul de prelucrare al barelor, lingourilor de fier pentru obţinerea armelor şi uneltelor.
De regulă calcinarea, prăjirea prealabilă a minereurilor, se efectua în cuptoare de dimensiuni mai mari şi prevăzute cu canal pentru tiraj (roasting furnaces[10]). Potrivit relatărilor lui Pseudo Aristot, Diodior din Sicilia şi Plinius cel Bătrân, romanii, după ce spălau minereul, îl prăjeau în cuptoare cunoscute şi în metalurgia civilizaţiei dacice[11].
De la început trebuie făcută o clasificare a cuptoarelor, pentru a putea înţelege procesul complet de producere a armelor şi uneltelor. Tehnologic existau trei tipuri de cuptoare pentru:
v prăjirea, calcinarea minereului;
v obţinerea fierului din minereu de fier;
v încălzirea fierului pentru forjare.
Precizarea aceasta fiind făcută putem să ne imaginăm organizarea atelierelor de obţinere şi prelucrare a fierului. Este posibil să fi existat o organizare a atelierelor în funcţie de tipul de cuptor astfel :
v ateliere care prăjeau minereul de fier. Cuptoarele utilizate erau de tip groapă descoperite şi în zona Teliucului.
v atelier pentru obţinerea unor turte de fier pre-reduse pentru ateliere aflate la o anumită distanţă de zona bogată în minereu de fier. Este cazul unei părţi din atelierele din zona Teliucului, care tratau termic minereul de fier pentru atelierele de la Grădişte. Cuptoarele utilizate erau cele cunoscute în metalurgia antică a fierului.
v ateliere pentru obţinerea lupelor de fier fără a prelucra lupele. Cuptoare identice cu cele folosite pentru pre-reducere;
v ateliere pentru obţinerea şi prelucrarea lupelor de fier. Atelierele dispuneau de două tipuri de cuptoare, unul pentru obţinerea lupelor de fier şi un cuptor de încălzire în vederea forjării şi tratamentului termic al uneltelor şi armelor.

1.6.2 Cuptoarele pentru obţinerea fierului
Nu se poate preciza cu exactitate cum au arătat primele cuptoare, dar primii metalurgi trebuie să fi utilizat cuptoare amplasate pe panta dealurilor, în care procesele erau stimulate de curenţii ascendenţi care se creau în mod natural. S-a plecat de la ipoteza că foalele pentru suflarea aerului au fost inventate mult mai târziu.
Procesele de reducere pentru obţinerea lupelor de fier se desfăşurau cu viteză mică, ele durând de la o zi la mai multe zile. Potrivit acestei metode cuptorul este alcătuit din două canale rectangulare, unul orizontal şi altul vertical, săpate de obicei în flancul unei pante abrupte. Pe vatra cuptorului se aşeza un strat de lemn şi cărbune de lemn, peste care se încărcau bucăţi de minereu de fier în amestec cu lemn şi calcar; tot pe la partea de sus a cuptorului se încărca minereu mărunt de fier, resturi de cenuşă şi zgură de la procesele anterioare şi în final peste gura superioară se punea o lespede de piatră. Procesul se iniţia prin aprinderea materialului combustibil de pe vatră, după care se obtura orificiul de jos pentru a permite o ardere lentă şi mocnită a lemnelor, proces asemănător cu procesul de obţinere a mangalului în bocşe. Asemenea cuptoare sunt utilizate de triburile de băştinaşi din Africa.
La începuturi, fierul se extrăgea din minereu în simple gropi căptuşite cu nisipuri şi argile prin batere, stampare. Cu timpul s-au dezvoltat vetrele deschise de dimensiuni mari şi cu circulaţie stimulată a aerului prin insuflare.
Cuptoarele de redus s-au descoperit în aproape toate zonele locuite de daci, mult mai numeroase fiind cele destinate producţiei de fier. Ele s-au păstrat destul de prost, totuşi în multe cazuri resturile descoperite au făcut posibilă reconstituirea integrală a formei şi dimensiunilor iniţiale. Cuptoarele geto-dacice de redus minereu feros îşi găsesc analogii în lumea greco-romană sau la celţi[12]. Reducerea minereului feros este doar o primă fază în complicata metalurgie a fierului. Fierul brut, sub formă de lupe, era încălzit şi prin martelare se înlăturau impurităţile, obţinându-se lingouri ce serveau apoi ca materie primă pentru nenumărate unelte, arme şi încă multe alte piese. Toate aceste operaţiuni erau executate în ateliere specializate[13].
La Teliuc, pe lângă unelte de minerit şi urme ale exploatărilor vechi, s-au găsit mai multe grămezi de steril, vetre de foc, gropi rotunde cu fundul oval precum şi urmele unui mic cuptor primitiv, boltit, săpat în pământul lutos, cu prezenţa în el a unui bulgăr de fier topit, de forma unui pâinişoare, având o greutate de cca. 3kg semn că minereul extras aici era prelucrat pe loc.
Cuptoarele în care se producea bronz au fost rar descoperite şi de regulă acestea erau doar resturi prost conservate. Trecând în revistă cuptoarele în care se prelucrează metalele sau aliajele se pot distinge cuptoare în care minereul:
1. vine în contact cu combustibilul prin amestecarea în :
a) cuptoare joase la care înălţimea este mai mică decât diametrul;
b) cuptoare înalte când înălţimea este mai mare decât diametrul;
2. este depus într-un creuzet.
Pentru toate tipurile de cuptoare trebuie menţionat că încărcarea (minereul şi combustibilul) se făcea pe la partea superioară. În perete erau practicate mai multe orificii, unele pentru insuflarea aerului, iar altele pentru evacuarea zgurii.
Cuptoarele descoperite de C.Daicoviciu în săpăturile de la Grădiştea Muncelului, pe terasele cu ateliere pentru prelucrarea bronzului şi a fierului, se pot clasifica astfel:
v formă rectangulară a vetrei, pentru prelucrarea bronzului;
v formă rotunjită a vetrei, pentru reducerea fierului.
Cuptoarele joase tip groapă erau folosite la reducerea minereului de fier, precum şi la prăjirea minereurilor. Ele au servit, de asemenea, vreme îndelungată, la producerea aramei până la utilizarea cuptoarelor înalte. Cuptorul se realiza în mod simplu, într-o groapă săpată de regulă într-un material refractar, argilă. Dimensiunea lui era redusă, nedepăşind 60-70 cm[14] în diametru şi înălţime. Este posibil ca aceste cuptoare să fi fost folosite în tandem, unul pentru prăjirea minereului iar altul pentru obţinerea lupelor de fier. Tuburile de insuflare a aerului aveau probabil dimensiunile de 11cm lungime, 2,5 cm diametru şi 1 cm grosimea pereţilor. În ceea ce priveşte cuptoarele înalte, ele sunt de tipuri diferite.
Cuptorul cu vatră deschisă se baza pe reducerea minereului de fier cu cărbune sau mangal. Cea mai primitivă vatră deschisă era o groapă practicată în sol, de formă conică şi necăptuşită, în care se introduceau bucăţi de minereu în amestec cu mangal. Deasupra acestui amestec se aşeza un strat de cărbuni înroşit, în care se sufla aer cu o ţeavă ceramică, legată de foale. Metoda folosită în acest caz era foarte asemănătoare cu cea aplicată la arderea obiectelor ceramice, de unde se crede că a fost împrumutată. Deoarece arderea avea loc de sus în jos, nu erau asigurate condiţii pentru efectuarea reducerii minereurilor de fier decât în fază solidă (sub 11000 C). Materialul astfel obţinut, numit burete de fier, era un fier poros, amestecat cu steril, din care prin ciocănire fierul era separat de steril şi eventual de cenuşa cărbunilor. În continuare granulele de fier erau sudate prin forjare, în bucăţi mai mari, din care urmau să se confecţioneze armele sau obiectele necesare[15].
O a doua metodă de producere a fierului s-a caracterizat prin utilizarea cuptoarelor verticale cu tiraj, folosind un principiu cu totul diferit faţă de vetrele deschise. Spre deosebire de cuptoarele cu tiraj natural în aceste cuptoare tirajul era produs de foale. Curentul de aer insuflat intensifică viteza de reducere a oxizilor de fier. Debitul de aerul insuflat influenţează cinetica proceselor ce au loc în cuptoarele de acest tip cu implicaţie directă asupra duratei procesului, influenţând productivitatea cuptorului[16], respectiv numărul de lupe produse într-un interval de timp.
Specifice civilizaţiei geto-dace sunt două tipuri de cuptoare. Unul este situat în pantă şi are pereţii din pământ, lipiţi cu lut, măsurând 0,70 -1m înălţime şi diametrul fundului de 0,80-0,90m. Curentul artificial de aer era introdus prin discul de lut situat la bază, ce permitea refolosirea cuptorului (tipul a). Cel de-al doilea avea vatra dreaptă ori albiată, pereţi tronconici din pământ şi horn liber (tipul b). Diametrul acestui tip de cuptor era de cca. 0,50m şi înălţimea de 0,70-0,80m. El funcţiona cu curent de aer artificial introdus prin foale. Minereul era aşezat în straturi succesive cu mangal, iar ca fondant se folosea piatra de var[17]. Redăm mai jos descrierea cuptoarelor de acest tip făcută de descoperitorii lor. Pereţii cuptorului care aveau în compoziţie şi pietre erau înalţi de 90 cm; diametrul exterior la bază 75cm, cel interior 45cm. Pe fundul cuptorului, uşor adâncit, se află bucăţi de mangal şi calcar. La 20 cm deasupra fundului se distingea vechiul nivel de călcare peste care se aflau bucăţi de zgură şi perete de cuptor. În dreptul nivelului de călcare, pe circa 30cm, pereţii cuptorului lipseau, lăsând loc pentru uşa observată şi la celelalte cuptoare. Alt cuptor bine păstrat avea pereţii rotunjiţi de circa 70cm. Diametrul exterior la bază, 70cm, cel interior 35cm. Peretele era făcut din lut şi nisip. Fundul cuptorului era acoperit cu zgură şi cărbune. În partea de jos se afla uşa cuptorului, semiovală. Al treilea cuptor, asemă-nător cu cel de-al doilea, se păstrează pe o înălţime de 25cm. Diametrul exterior era la bază de 75cm, cel interior 40cm. În jur erau zgură, cărbune, ţevi suflante. În interiorul cuptorului s-a descoperit fundul unui vas (probabil ajuns aici întâmplător). În cuptor, pe lângă mangal şi minereu, se punea şi piatră de var pentru uşurarea reducerii[18].
Cuptoare asemănătoare cu cel dacic de tip Doboşeni, deci cu deschidere laterală la baza cuptorului pentru evacuarea încărcăturii cuptorului după efectuarea reducerii, s-au descoperit şi în alte părţi cum sunt Gera - Tinz (Germania), la est de Nistru, în Polonia, Slovacia, dar ele datează din epoci ulterioare, în special din secolele III –IV e.n.
În grupul de ateliere de la Grădiştea de Munte s-au descoperit sute de unelte finite, ori în curs de lucru. Unul dintre ateliere este situat pe o terasă la est de incinta sacră. Vatra de foc a forjei avea diametrul de 1,55x2,70m, iar în imediata lui apropiere s-a găsit circa 1000 kg fier brut sub formă de lupe.
Măiestria tehnică a făurarilor geto-daci se evidenţiază în sutele de unelte descoperite nu numai în ateliere, ci şi în nenumăratele aşezări de pe tot cuprinsul Daciei începând din cele mai vechi timpuri, dar mai ales începând cu sec. II î.H. şi, mai cu seamă, în aşezările de tip dava. Marele număr de unelte agricole descoperite atestă că agricultura constituia pentru geto-daci o ocupaţie de bază. Încă din sec. II î.H. geto-dacii foloseau fierul de plug de tip propriu şi într-o mare varietate de forme. Tot din fier au fost lucrate coase, seceri, săpăligi, sape, greble şi altele[19].
Lupele de fier, indiferent de mărimea lor, conţin impurităţi mai ales la exterior. Reîncălzirea lupelor permite înlăturarea, prin martelare, a celei mai mari părţi a acestor impurităţi şi transformarea lupelor în lingouri[20]

1.6.3 Unelte folosite.
Foalele. La cuptoarele şi la vetrele de forjă, aerul necesar întreţinerii arderii combustibilului (aproape fără excepţie mangal) se suflă cu ajutorul foalelor confecţionate din piele şi ramă de lemn[21]. Existau două tipuri de foale :
· închis, asemănător cu cele din fierăriile clasice;
· cu un capăt deschis, asemănător cu cele utilizate de triburile de aborigeni sau populaţia băştinaşă, care se preta pentru populaţiile nomade, fiind uşor de pliat şi transportat.
Fluierul ceramic, din material refractar, argilă, tubulatură prin care trecea aerul din foale în cuptor şi care este utilizată în tehnica prelucrării fierului la daci.
Apărătoare metalică, piesă din fier, sub formă de manşon conic, care proteja gura foalelor mai ales la cuptoarele de reducere la care nu se folosea tubulatură ceramică.
Desfundătoare, piese sub formă de bare cu secţiune dreptunghiulară, prevăzute la unul din capete cu o parte tubulară longitudinală pentru fixarea unui mâner de lemn. Lungimea desfundătorului variază între 48-69 cm, iar diametrul maxim al manşonului este de 4-5cm.
Nicovală. Cele mai frecvente unelte, utilizate în făurării atât la prelucrarea fierului, cât şi pentru prelucrarea bronzului. Ele erau folosite înfipte fiind, cu capătul mai îngust înfipt. Dimensiunile lor sunt variabile, începând de la 10 cm înălţime şi 7-8 cm lungimea laturilor părţii susţinătoare şi până la 18 cm înălţime.
Uneltele utilizate la deformare[22] erau baroasele şi ciocanele. Utilizarea acestora nu e legată neapărat de atelierele de făurire, ştiindu-se bine diversitatea de întrebuinţări pe care le pot avea. Baroasele, indiferent de forma lor, puteau servi la mai multe operaţii. În acelaşi timp însă, existenţa câtorva tipuri distincte, cu forme deosebite, arată începutul specializării acestor unelte. Barosul are un corp masiv, patrulater cu muchiile rotunjite şi cu gaură pentru coadă plasată la jumătatea lungimii. Putea servi atât în operaţiile din fierărie, cît şi la zdrobirea minereului. Ciocanele, în majoritatea cazurilor, se deosebesc de baroase nu numai prin greutatea mai redusă, ci şi prin formă.
Uneltele de apucat constau exclusiv în cleşti de diferite forme şi mărimi. Aveau forme şi detalii constructive specifice pentru fiecare atelier de fierărie în parte. În Civilizaţia fierului la Daci, prof.Glodariu şi Iaroslavschi disting zece tipuri de cleşti, în funcţie de atelierele analizate. Se poate preciza că în mediul geto-dacic s-a putut constata existenţa unei diversităţi de cleşti, mai bogate decât în lumea celtă[23], aşa încât prezenţa unor asemănări - mai ales pentru tipurile comune relativ simple - nu înseamnă, implicit, preluarea de la celţi a acelor tipuri, aşa cum s-a susţinut. Mai evidente ni se par, în schimb, influenţele romane, cu deosebire pentru piesele databile în sec. I şi care au analogii în lumea romană. Este evidentă preluarea de către făurarii daci a tehnicilor avansate, atât de la celţi cât şi de la romani, peste care s-a suprapus specificul autohton în evoluţie.

1.7.Procesul de obţinere a fierului din minereu.
Se poate considera că încărcătura şi procesul fizico-chimic erau următoarele:
· pe vatră se punea jăratic, apoi mangal până aproape de gura de vânt;
· se încărca minereu de fier (granulaţie măruntă) şi alternativ mangal şi calcar;
· se aşeza un strat de minereu mărunt şi apoi zgură;
· cuptorul se acoperea cu un strat de minereu de fier mărunt.
Curenţii de aer, formaţi prin tiraj artificial (ansamblu foale – fluier), favorizau procesul de ardere a carbonului din mangal în faţa gurii de vânt la CO2, care la temperatura din vatră şi în prezenţa carbonului în exces nu era stabil şi forma oxid de carbon.
C + O2 = CO2 ; H = -94,2 Kcal / mol
CO2 + C = 2 CO ; H = 40,5 Kcal / mol

2C + O2 = 2 CO ; H = -53,7 Kcal / mol;
Temperatura teoretică de ardere pentru schema de reducere de mai sus este 14000C, iar cea reală, dacă se ţine cont de randamentul redus datorat cuptorului, este de maxim 1350 0 C[24].
Gazele arse CO, CO2 H2, N2 traversau coloana de încărcătură, perioadă în care avea loc reducerea cu CO:
Fe3 O4 + CO = 3 Fe + CO2
Fe O + CO = Fe + CO2
Temperatura fiind relativ joasă şi coloana de minereu mică, reducerile indirecte erau aproape neînsemnate. Cu cât creştea înălţimea cuptorului, creştea şi proporţia reducerilor indirecte în ansamblul reacţiilor de reducere a oxizilor de fier.
Pentru această fază, reacţiile indirecte de reducere pot fi considerate reacţii de iniţiere a procesului în sine. Reducerea oxizilor de fier se completează cu reducerea directă a acestora în contact cu carbonul din mangal şi cu cel depus în porii bucăţilor de minereu, după schema de mai jos[25] :
3 Fe2 O3 + C = 2 Fe 3 O 4 + CO
Fe3 O4 + C = 3 Fe O + CO
Fe O + C = Fe + CO
Bucăţile de minereu deveneau spongioase, adică un amestec de oxizi nereduşi, oxizi reduşi şi granule de fier uşor carburate. În continuare se producea topirea sterilului într-o zgură care antrena bucăţi de fier. În acest moment apărea un amestec de faze, lichidă şi solidă, într-o formă păstoasă care avea o mobilitate ce îi permitea curgerea, prelingerea prin coloana de material din cuptor, sub influenţa forţei gravitaţionale.
Acest proces, de fapt un amestec de procese fizice şi chimice, este responsabil de colectarea, pe vatra cuptorului, a produselor dorite de fierarul antic. Condiţiile termodinamice şi chimice fac posibilă reacţia de carburare, care explică în mare parte apariţia a numeroase tipuri diferite de fier (Istoria naturală, 34,143), fier tare şi fier moale. Această reacţie face posibilă apariţia de stropi de fier carburat, fontă, pe vatra cuptorului, lucru confirmat de arheologi.
3 Fe + 2 CO = Fe3C + CO , H = -38,58 Kcal / mol
Zgura în această fază este formată din combinaţii (FeO)2SiO2-faialită cu temperatură de topire 12080C, din wustită (soluţie de FeO şi Fe2O3, predominând FeO), Fe3O4 şi puţin Fe2O3, deci este puternic oxidată şi în paralel cu reducerea directă a oxizilor de fier liber din zgură (sau eliberaţi în mică măsură prin disocierea faialitei şi wustitei), are loc decarburarea după o reacţie exotermă (deci cu eliberare mare de căldură), creându-se echilibru în sistem.
Această reacţie contrabalansează efectele reacţiei de carburare prezentate mai sus. Nivelul carbonului în lupa de fier depinde de proporţia acestei reacţii în ansamblul procesului:
Fe3C + Fe 3 O 4 = 3 Fe + 3 Fe0 + CO
Zgurile în urma acestei reacţii se îmbogăţesc în FeO, devin fluide, se dizolvă puternic minereul mărunt şi se menţine oxidarea. Decarburarea se continuă la temperatură constantă, în stare păstoasă, apoi solidă şi este cu atât mai avansată, cu cât zgura este mai activă (fluidă şi oxidantă) şi acţiunea ei mai îndelungată. Puterea de oxidare şi fluiditatea zgurii, deci decarburarea, pot fi influenţate dacă se modifică componenţa încărcăturii[26] şi caracteristicile constructive ale vetrei. Astfel dacă se utilizează minereu prăjit[27] (uşor reductibil) sau sărac în MnO şi O2, zgura este puternic oxidantă şi decarburarea este avansată. Procesul este accelerat dacă minereurile sunt mărunte.
S-a putut aprecia că pentru a obţine 1 t de fier se consumă 3 t mangal şi 1,7t minereu de fier[28].
În finalul procesului se efectua un control al calităţii lupei de fier prin crestare. Dacă lupa se cresta şi nu se spărgea, materialul era bun pentru prelucrare prin batere, forjare, martelare. Încălzirea se făcea în cuptoare cu vatră deschisă în care aerul se insufla prin foale. Baterea, martelarea lupelor de fier pentru îndepărtarea incluziunilor, începea atunci când din bucata de material se desprindeau în momentul scoaterii din cuptor mici scântei. Acest lucru îi furniza un indiciu meşterului fierar că materialul este moale, sau, cum se spune astăzi în termeni tehnici, materialul se află în domeniul optim de plasticitate.

2010-02-02T04:05:00.000-08:00

MĂRTURII DIN VREMURI TRECUTE

fragment din:

A doua epistola catre hunedoreni, Ioan Romulus, 2007, p 52-55

3.1.Cuptorul din Valea Caselor, cuptor de mare performanţă din secolul al IX-lea.
Cuptorul din Valea Caselor[1] reprezintă un stadiu evoluat al concepţiei privind profilul cuptoarelor. Cuptorul descoperit, în anul 1895, la circa 3 Km de marginea comunei Ghelar[2] este datat din secolele IX – X d.H. În această zonă au fost descoperite în anii ‘80 mai multe cuptoare de acest tip[3]. Materialul dintr-un asemenea cuptor a fost transportat la Londra în anul 1925 unde, în cadrul Muzeului Ştiinţei, a fost reconstituit[4], fiind executat din material original la scara 1:3. De asemenea, în cadrul Muzeului Fierului[5] din Hunedoara se află o machetă a acestui cuptor.
3.1.1. Caracteristici constructive
Tipologic, cuptorul descoperit în anii ‘80[6] se compune dintr-o cuvă de formă tronconică de secţiune ovală, săpată în stâncă, închisă în faţă de un zid sec şi acoperită cu lespezi de piatră de provenienţă locală. La partea superioară avea prevăzut un orificiu oblic sub formă de canal cu secţiunea ovală, dispus pe direcţia pantei, servind la asigurarea tirajului natural în procesul de reducere, topire. Zidul de sprijin al cuptorului, cu lăţimea maximă de 2,85 m la bază, a fost bine ancorat în stâncă, iar pentru mărirea rezistenţei lui i s–a dat o formă aproximativ triunghiulară, cu înălţimea maximă de 1,70 m. În partea inferioară este prevăzută cu două orificii: primul, mai mare, plasat pe axul vertical al cuvei şi cu o înclinaţie pe direcţia pantei, iar cel de al doilea, mai mic, puţin lateral stângă, faţă de primul, fiind despărţit de acesta numai printr-o lespede aşezată pe muchie îngustă. Orificiul mai mare servea la scurgerea fierului brut, iar cel mai mic pentru introducerea unor foi (foale) acţionate manual.

Cuva cuptorului a fost căptuşită în interior cu un material refractar sau lut special, primind în urma arderii la circa 8000 C o culoare brun roşcată.
În faţa zidului de sprijin, perpendicular pe acesta, au apărut fundaţiile unei construcţii de 2,20 x2,80 m, groasă de 0,60 m şi înălţimea variabilă. Latura opusă cu zidul de sprijin care închide acest dreptunghi pare să aibă două faze de construcţie, cu urmele vizibile ale unui prag (orificiu), care ar fi putut constitui fie un orificiu de evacuare a zgurii, fie pragul unei uşi de intrare[1].Cuptorul avea următoarele dimensiuni: înălţimea cuvă H = 1,65 m; diametrul de la baza cuptorului d = 0,32 m; diametrul de la partea superioară D = 0,6 m, fiind executat din lespezi de rocă ce au fost căptuşite cu argilă, având proprietăţi refractare foarte bune pentru acele vremuri. Tipul de cuptor descoperit la Valea Caselor are trăsături comune cu tipul de cuptoare Stűckofen, răspândite în regiunea Alpilor şi Carpaţilor în secolul al XVI-lea. Cea mai veche reprezentare o găsim în picturile lui Joachim Patenier (1485- 1545), dar o ilustraţie mult mai precisă este prezentată de către Agricola, George Bauer[2]. Cuva acestui tip de cuptor are o secţiune pătrată şi este construită exclusiv din piatră, cu o deschizătură mai lungă spre partea superioară, asemănător cu tipul de cuptor ţărănesc scandinav, denumit Osmund. Rezultă că tipul de cuptor Stuckofen se compune din două cuptoare Osmund puse unul peste altul, cel superior cu baza lată în jos. Pieptul cuptorului este astupat cu un perete de lut sau cu blocuri de argilă şi trebuia spart la extragerea fierului Stuck şi reastupat după fiecare încărcare. Fenomenul Valea Caselor este totuşi un tip aparte care are o serie de elemente tradiţionale ale vechii metalurgii practicate pe aceste meleaguri, dovadă a spiritului inventiv al populaţiei zonei pădurenilor. Acest fapt nu poate fi un elogiu fără acoperire pentru o populaţie care practica deja metalurgia de aproximativ două mileniu[3].
Aproape toate aceste elemente de construcţie observate la cuptorul descoperit în anii ‘80 le întâlnim şi la cuptorul descoperit în secolul trecut, aşa cum reiese din schiţa – reconstituire efectuată în anul 1906[1], mai puţin fundaţia ce marchează încăperea din faţă, care la cuptorul datat în secolul IX este înlocuită cu un orificiu săpat în solul viu din faţa zidului sec de sprijin, servind la captarea zgurii topite ce se evacua din cuptor. Cuptoarele descoperite în Valea Caselor, prin formă şi construcţie, funcţional şi tipic, se asemănă cu acele cuptoare folosite pentru reducerea minereurilor de fier prin procedeul catalan (denumit şi corsican), care s-a folosit frecvent în regiunea franceză şi spaniolă a Pirineilor, în jurul oraşelor Ariege şi Navarra, din feudalismul timpuriu şi până târziu în aceeaşi epocă. Profilul interior al cuptoarelor, de acest tip era circular, căptuşit cu pietre, aceste tipuri de cuptoare fiind lărgite spre exterior şi de forma unui puţ pătrat.

Aspecte tehnologice
Încărcarea materialelor se făcea pe la partea de sus, îndepărtând lespedea de piatra care acoperea partea superioară a cuptorului. Lucrătorii urcau pe o platformă de încărcare din lemn şi descărcau corfele cu minereu, mangal şi calcar în cuptor. Este evident că straturile de materiale era depuse în cuva cuptorului în straturi alternative de minereu de fier şi combustibil (mangal). Cuptorul era alimentat cu aer insuflat la bază, cu ajutorul unor foale acţionate manual sau cu piciorul, lupa de fier obţinută scoţându-se pe la partea superioară. Cuptorul avea o placă de închidere, un coş pentru evacuarea gazelor şi o platformă pentru încărcare. Constructiv şi dimensional, acest cuptor reprezintă un real progres faţă de cuptoarele cu vatră deschisă utilizate la Teliuc şi în împrejurime Hunedoarei în perioada dominaţiei romane, prin apariţia cuvei şi a coşului de evacuare a gazelor. Cantitatea mare de zgură descoperită pe o suprafaţă destul de întinsă din jurul cuptorului constituie dovada unei funcţionări îndelungate, iar lupa găsită în interiorul lui a permis să se afirme că a fost abandonat forţat[1].
Poziţia deosebit de favorabilă pentru apărare a acestui deal, situat între văile Cerna şi Zlaştiului, principalele căi de acces în ţinutul pădurenilor, precum şi faptul că el domină răscrucea drumului vechi spre Haţeg, explică puternica lui fortificare şi îndelungata sa folosire.
Fierul, bogăţie preţioasă, la fel ca şi aurul al cărui nume îl evocă pârâul Zlaşti, a făcut ca regiunea să fie angrenată de timpuriu în schimburile economice. Zăcămintele de fier de la Ghelar şi Teliuc au fost constituit baza preocupării localnicilor. Meseria de miner sau fierar s-a transmis genetic în acest areal. Fierul îl regăsim atât în îndelemnicirea localnicilor, cât şi în denumirea locurilor din arealul hunedoarean.

2010-02-02T03:52:00.000-08:00

Ateliere de extragere şi prelucrare a fierului în secolele XV – XVIII.

extras din
A doua epistola catre hunedoreni, Ioan Romulus ,2007, pag.54-58,
Spre deosebire de perioada migraţiei popoarelor, când activitatea industrială era sporadică, meşteşugul extragerii şi topirii minereului de fier, a prelucrării lui, se dezvoltă şi se perfecţionează pe acest teritoriu ajuns sub dominaţia maghiară. Apare o industrie minieră care a impus luarea unor măsuri privitoare la minerit[1].
Mărturiile scrise încep să confirme un continuu proces de dezvoltare a extragerii şi prelucrării minereului de fier. Astfel, măsurile luate de regele Carol Roberth între anii 1327 –1342, au contribuit la dezvoltarea mineritului. Stăpânii de moşii s-au întrecut în căutarea şi exploatarea subsolului, iar mineritul în aceste condiţii a avut o dezvoltare deosebită.
În Ardeal, exploatarea fierului reîncepe sub domnia regelui Albert (1437 –1453), ajungând la un nivel deosebit de dezvoltare în timpul domniei voievodului Iancu Ioan de Hunedoara şi a fiului său Mathia, devenit rege al Ungariei. Minele de la Ghelar şi Teliuc, din ţinutul Hunedoarei sunt menţionate într-un document din anul 1493 – Oppidum, Hunyad ville volahales et montane ferri de Hunyad[2]. O altă menţiune, tot în acest scop, se face şi în anul 1508 – Oppidum Hwnyad necnon … volachalse et montana ferrea[3] [4]. Asemenea documente datează şi din anii 1509 – 1526. În 1509 markgraful George de Brandenburg, stăpânul feudal de atunci al Hunedoarei, dăruia lui Gaspar Therek, fraţilor şi urmaşilor lui, locul numit Tulia (Thulya) aflător în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, ca să-şi ridice acolo o fierărie nouă, unam ferri fodinam.
3.2.1. Documente care descriu activitatea din atelierele pentru fierărit
În secolele XV-XVII d.H. dezvoltarea exploatării minereurilor de fier şi a siderurgiei în zona Hunedoarei, dovedită arheologic de cuptoarele descoperite la Ghelar – Valea Caselor şi cunoscute din numeroase izvoare scrise, este strâns legată de istoria domeniului şi castelului şi de interesele economice şi strategice ale proprietarilor săi[5].
Domeniul Hunedoara, dăruit de Sigismund de Luxenburg familiei Corvinilor, cuprindea oraşul Hunedoara cu castelul, circa 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Cu siguranţă acest loc reprezenta o poziţie nu numai militară strategică, ci şi din punct de vedere al importanţei economice a zonei, făcând referire la zăcămintele de fier. Domeniul Hunedoara bloca efectiv pătrunderea în zonele de extragere şi prelucrare a minereului de fier.
La începutul anului 1509, markgraful George de Brandenburg, stăpânul castelului de Hunedoara şi al domeniului după moartea regelui Mathia Corvin, donează locul numit Thulya-Tulea, de pe valea Govăjdiei, aflat în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, lui Török-Therek Gaşpar şi celor doi fraţi ai săi, cu drept de transmitere a moştenirii urmaşilor lor, pentru a deschide un nou atelier de extragere şi prelucrare a fierului (Unam ferri fondinam), pentru a-şi extrage minereul de fier (mineram ferri) necesar din muntele de acolo[6] şi lemnul pentru producerea mangalului. Condiţia pusă în titlul donaţiei era ca Gaşpar şi fraţii săi, atât timp cât trăieşte Gaşpar, să nu dea nimic pentru fierărie. După moartea acestuia, toţi urmaşii lor să plătească, tot timpul cât fierăria va lucra, câte un florin unguresc pe săptămână donatorului sau cetăţii Hunedoarei.[7] Donaţia a fost confirmată de regele Ludovic al II-lea printr-un act în anul 1526, din care rezultă că pe locul respectiv exista şi înainte o mină şi un atelier de extragere şi prelucrarea fierului, quandam fondinam ferri desertam et locum mineralem Thulya vocatum[8] [9]. În actul din 1526 aflăm că lui Gaşpar Therek i s-a dăruit aici de fapt o fierărie părăsită, quandam fondinam ferri desertem et locum mineralem Thulya vocatum[10].
Din datele sumare care s-au păstrat în jurnalul gospodăresc al contelui de Brandemburg, sunt amintite în 1517 ca ateliere de extras fierul, ferrifondinae, ale domeniului Hunedoara: Nadabor – probabil Nădrab, Charna - Cerna, Hencz - proprietatea preotului Hencz, şi Bercz[11]. Toate aceste ateliere erau amplasate pe cursul apelor curgătoare, exploatând forţa hidraulică în antrenarea utilajelor existente în aceste tipuri de ateliere.
Cu siguranţă vechimea atelierelor de fierărit, de pe domeniul Hunedoara, a fost consemnată în documente cu mult înainte de George de Brandenburg, dar cercetările în arhivele transilvane sunt totuşi superficiale la acest capitol. De asemenea, trebuie amintit faptul că, după vânzarea domeniului Hunedoara de către markgraful de Brandenburg, întreaga arhivă a castelului a fost transferată pe domeniul acestuia din Germania. Documentele scrise din care rezultă activitatea productivă a domeniului Hunedoara există din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Printre ele enumerăm: inventare ale atelierelor, conscripţii urbariale, socoteli, bilanţuri de sfârşit de an, ordine şi instrucţiuni ale stăpânilor domeniului privind exploatările miniere şi forestiere, instrucţii economice, etc[12].
Băile de fier le vom găsi înregistrate şi inventariate la diferite date: 1672, 1673, 1674, 1681-1682, 1685, 1692, 1700, 1702, 1710[13], documentele prezentând o anumită stare de fapt specifică actelor oficiale ale vremii, stadiul de dezvoltare al tehnicilor existente în ateliere, precum şi aspecte legate de condiţiile social-economice în care se făcea exploatarea minelor şi atelierelor pentru prelucrare.
Un document important este conscripţia urbarială a domeniului Hunedoara din 1681 – 1682 Urbarium seu nova connumeratio universorum bonorum ad arcem Vayda Huniadiensem pertinentium, manuscris care conţine 700 pagini şi care a fost întocmit de către Ioan Bijoni, trimisul contelui Emeric Thokolyi de Kesmark, în perioada 4 decembrie 1681 – 4 aprilie 1682. Documentul se referă la cele două târguri, Hunedoara şi Haţeg, şi la toate satele domeniului cu locuitorii şi bunurile lor, cu obligaţiile lor feudale, precum şi cu o inventariere amănunţită a castelului şi domeniului.[14].
Potrivit documentelor amintite, pe domeniul castelului Hunedoara erau cunoscute cinci mari ateliere de prelucrare: Plosca, Baia Nouă, Topliţa, Nădrab şi Limpert. Băile îşi acopereau necesarul de minereu de fier de la minele de la Ghelar. Tot de la aceiaşi sursă se aprovizionau şi cele trei ateliere, proprietatea familiei Barcsay, Zlaşti, Fanci şi Burceni, şi atelierul princiar de la baia Cerna, menţionat ca fiind în funcţiune la acea vreme.

Atelierele de pe râul Cerna.

Atelierul Topliţa este menţionat în urbariul din 1681-1682 după satul Topliţa care se găsea în imediata sa apropiere. Era aşezat pe apa Cerna-Egregy, din sus de Baia Nouă[1]. Fierăria avea cuptoare cu vatră deschisă pentru obţinerea lupelor reduse direct din minereul de fier, deservite de două perechi de foale acţionate de o roată de apă. Atelierul era de tip nemţesc, ciocanul (hamărul) pentru forjarea lupelor şi foalele pentru focul de la forje fiind amplasate în alt şopron, la oarecare distanţă de şopronul ce adăpostea cuptoarele de extragere a fierului. Prima atestare documentară datează din 1674. Documentele vremii prezintă astfel fierăria: „instalaţiile sunt sub un şopron ridicat pe stâlpi şi acoperit cu şindrilă- praştilă, foarte dărăpănată. Cele două cuptoare de topit piatra de fier sunt bune; cele două perechi de foi ale lor ar trebui înlocuite. Roţile de apă, jilipul, sunt bune. Într-un alt şopron, pe stâlpi cu acoperiş (dărăpănat) de şindrilă, un cuptor pentru fierul de bătut, o pereche de foi, mânate de o roatâ de apă, ciocanul – maiul mare, mânat de o altă roată de apă (care nu e bună şi ar trebui înlocuită). Jilipul a fost renovat nu de mult. Ciocanul mare îşi are şi aici albia de fier, furca de fier pentru manevrarea lui. O serie de alte instrumente: ciocane, tăietoare de fier, cleşte, nicovală, corfe de cărat piatra de fier (12 perechi) sau cărbune (8 perechi). Casele maistrului cohului, a maistrului bătător al fierului şi casa de ţinut fierul au fost inventariate şi s-a putut spune că s-au găsit 6 măji de fier. Caii sunt 12, şei 12. Grajdul cailor e foarte slab. Sunt clăi de fân (putând să fie în ele vreo 7 care de fân) şi o şirie de fân (poate să fie în ea 16 care)[2].”

Atelierul Stirian din Topliţa este numit astfel după muncitorii din Stiria[3] colonizaţi aici. Cel mai masiv eşalon de muncitori stirieni a fost adus în toamna anului 1834, fiind alcătuit din 50 de familii. Atelierul a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII- lea. Dispunea de trei cuptoare pentru afânarea fontei şi de un ciocan pentru forjarea lupelor. În 1849 apare menţionat ca foarte deteriorat, iar în 1851 a fost scos din funcţie şi demolat. În documente din 1838 apare o precizare referitoare la perfecţionarea tehnologiilor de afânare a fontei la Atelierul Nou şi Atelierul Stirian, cât şi a celor de obţinerea produselor forjate la Atelierul Fanci şi Bania Craiului, care specifică faptul că au mai fost aduşi la Topliţa doi muncitori specialişti în afânarea fontei şi doi muncitori forjori originali din Rohonitz (Stiria). În sarcina specialiştilor era şi calificarea şi ridicarea calificării muncitorilor locali în procesele de obţinere şi prelucrare a fierului forjabil. Salariul zilnic s-a stabilit la 36 crăiţari, plătibili în bani sunători care li se plătesc şi în zilele de duminică şi sărbători[4].

Atelierul Fanci a primit numele după Ioan Fanci de Cordoba (Ioan Fanthy sau Fanchy de Cordova) proprietarul atelierului de fierărit în anul 1544. Era aşezat în amonte de cătunul Baia Craiului şi din jos de Topliţa. În conscripţia urbarială din 1754 este amintit ca fiind în funcţie. În 1819 apare menţionat ca atelier de forje, având în dotare două cuptoare pentru încălzirea barelor de fier şi un ciocan mecanic. Şi-a încetat activitatea în decembrie 1865. Denumirea de Fanci o găsim atribuită mai multor locuri din zona unde a fost atelierul.

Atelierul Baia Nouă – Uj Bánya era situat din jos, dar nu departe, de atelierul Topliţa în imediata apropiere a acestuia şi mult mai sus de fierăria fiscală Cerna. Pomenit înainte, după urbarialul din 1681-1682, cu denumirea de Baia Doamnei – Asszony Bánya. Este menţionat ca fiind în funcţie în anul 1674. După documentul din 1681-1682 atelierul este prezentat asfel: „cuptoarele de topit minereul de fier şi cuptoarele de încins ale fierăriei sunt sub acelaşi acoperiş de şindrilă. Are două cuptoare de topit piatra de fier (foarte stricate, care în primăvară ar trebui înlocuite). La aceste cuptoare sunt două perechi de foi (rupte şi ele, pe primăvară ar trebui înlocuite – notează conscriptorul- ar fi bine să fie făcute acum iarna, ca la timpul lucrului fierăriei să nu stea pentru acestea). Roata de apă care le mână, cu cele necesare, cu jiliul de apă sunt bune. Aici diferitele instrumente sunt sub mâna maistrului cohului. Cuptorul fierăriei ca cele necesare, roţile de apă mânând foile şi ciocanul cel mare, jilipul sunt bune[5]. Instrumente sunt şi aici aceleaşi ca în fierăriile vremii: ciocane diferite, cleşte, cântare. Găsim alături casa maistrului cohului şi a cofarilor, din bârne, acoperită cu pământ. Maistrul în baterea fierului avea casă sau încăpere deosebită, tot astfel construită. Este aici şi o încăpere pentru ţinut fierul. S-au găsit în ea 6 măji de fier şi alte 4 măji pregătite pentru prefectul domeniului. Caii minei sunt 13, şei pentru ei 3. Aici este înregistrat şi grajdul cailor cu pereţi de gradele şi acoperit cu gozuri. Sunt şi 5 clăi cu fân, cuprinzând aproximativ 34 care cu fân; fân pentru întreţinerea cailor[6].”
Conscripţia urbarială din 1754 îl menţionează ca dispunând de patru cuptoare pentru decarburarea fontei şi două ciocane acţionate hidraulic pentru forjarea lupelor de fier, dintre care unul putea fi folosit şi pentru fabricarea uneltelor şi a sculelor. În anul 1820, deşi în funcţie, dispunea numai de trei cuptoare şi de un ciocan acţionat hidraulic. La 20 martie 1859 atelierul a fost distrus de un incendiu, după care a fost reclădit şi repus în funcţiune, pentru ca în 1865 să fie scos definitiv din funcţiune şi demolat[7].

Atelierul Baia Craiului - Bania lui Crai, se aminteşte despre acest atelier în conscripţia urbarială din 1754 ca fiind în funcţie, având în dotare două cuptoare pentru afânare a fontei şi ciocane pentru forjarea lupelor, dar şi pentru producerea de produse finite. În anul 1756 atelierul producea coase. Tot ca atelier de coase este amintit şi în documentele din 1802 şi 1820.
În anii 1848 şi 1849, împreună cu atelierul Fanci, a furnizat mari cantităţi de fier şi oţel în bare pătrate şi rotunde, fabricii militare de armament din Oradea, precum şi unelte, sape, cazmale, etc. Şi-a încetat activitatea în 1865. Atelieul era amplasat în cătunul Baia Craiului în care îşi avea sediu parohia romano-catolică aflată sub patronajul visteriei atelierelor de fier de pe domeniul Hunedoara şi o şcoală pentru copii angajaţilor, patronată de Oficiul de la Topliţa.

Atelierul Baia Cerna aparţinea principelui Transilvaniei şi era în subordinea directă a dregătorilor cu socotelile de pe domeniul Deva. Documentele anului 1668 îl menţionează ca fiind în funcţiune, având dotare similară cu aceea a atelierelor aparţinând domeniului Hunedoara. Deşi este amintit în anii 1684, 1692 şi 1710, în conscripţia urbarială din 1754 nu mai apare, fiind scos din funcţie înainte de data respectivă. Este posibil să fi fost identic cu atelierul Charna, care apare încă din secolul al XVI-lea în socotelile contelui de Brandenburg. Macheta acestui atelier împreună cu o copie după actul acestui atelier poate fi văzută în Muzeul Fierului din Hunedoara[8].

Atelierul de la Teliuc Superior a fost situat la confluenţa râului Cerna cu pârâul Govăjdie, în zona sat Plosca şi este menţionat în documentele din 1800. Dispunea de trei vetre închise pentru afânarea fontei şi un ciocan pentru forjarea barelor de fier. Iniţial folosea pentru acţionarea foalelor şi ciocanului energia ambelor râuri, iar ulterior, doar a pârâului Govăjdie. A fost demolat în 1872.
Atelierul de la Teliucul Inferior se găsea la 3 km de Hunedoara, nu se cunoaşte anul construirii doar că a fost demolat în 1816.

Atelierul Perintei din Hunedoara era situat în zona garajelor de pe malul stâng al Cernei amonte pe drumul ce duce spre Teliuc. Nu există nici o precizare asupra anului construirii. Apare menţionat spre sfârşitul secolului al XVIII–lea ca atelier de unelte, iar în 1816 ca fabrică de săbii – Sabelfabrik. În anul 1848 s-a transformat în fabrică de suliţe. Deşi amintit în 1872 ca atelier scos din funcţie, câţiva ani mai târziu este vândut unui particular care îl pune din funcţie. În 1901 intră în proprietatea statului care îl scoate din funcţiune, în vederea asigurării debitului integral al Cernei pentru nevoile noii uzine, în plină dezvoltare la aceea dată. Mai jos este prezentată imaginea atelierului Perintei la începutul secolului al-XX-lea şi macheta[1] utilajelor din atelier existentă în Muzeul Fierului din Hunedoara.

2010-01-29T10:41:00.000-08:00

Istoria in imagini a Hunedoarei, Eisenmarkt, Vajdahunyad

Ateleierele de fierarie de pe valea Govajdiei

Bania de coase este amplasată în cătunul Căţănaş, localitatea Govăjdie, în imediata apropiere a biserici romano-catolice, care există şi astăzi. Atelierul dispunea de două cuptoare cu vatră deschisă, o vatră pentru încălzirea lupelor de fier şi un ciocan acţionat mecanic pentru forjarea barelor şi lupelor de fier. În documente a mai fost întâlnit cu denumirea de Falcaria, sub care este menţionat în documente mai vechi, redactate în limba latină, documente care atestă că aici se fabricau coase şi securi. În anul 1839 a fost angajat aici, cu contract pe trei ani, un meşter specialist în fabricarea lamelor de ferăstrău de la Inneberg, având stipulat ca şi clauză că în acest interval va califica în meserie doi muncitori localnici.

În 1842, şeful atelierului, împreună cu doi funcţionari superiori ai administraţiei de la Hunedoara au examinat cei doi muncitori, declarându-i meşteri bine calificaţi în fabricarea lamelor de ferăstrău. Fabricarea lamelor de ferăstrău a continuat în acest atelier, care în anii 1848-1849 producea baionetelor şi suliţe, cazmale şi topoare pentru nevoile armatei. Atelierul şi-a încetat activitatea în 1872[1].

Atelierul Limpert a fost construit în anul 1674 sau 1675. Ulterior este menţionat în documente ca Limpertul Vechi. Amplasat la confluenţa pârâului Limpert şi Nădrab, este trecut şi în urbarialul din 1681-1682, cât şi în documentele din anii 1700, 1720 şi 1754. Iniţial avea două cuptoare pentru extragerea fierului din minereuri, cu foalele acţionate de o roată hidraulică şi un cuptor pentru încălzirea lupelor. Foalele acestui cuptor şi ciocanul pentru forje erau acţionate de o roată lată de apă. A fost demolat în anul 1806 o dată cu lucrările de construire a furnalului de la Govăjdire.

Atelierul Limpertul de Jos este posibil să fi fost construit în apropierea locului unde, în 1509 Török Gaşpar îşi dura atelierul pe locul donat de markgraful George de Brandenburg. Mai târziu, după punerea în funcţie a furnalului de la Govăjdie, a fost dotat cu un cuptor cu vatră închisă[1] pentru afânarea fontei şi un ciocan de forjare a lupelor. Pentru producerea de piese finite şi bare, atelierul dispunea şi de două cuptoare pentru încălzire şi ciocane pentru forjare fină, având o capacitate de producţie anuală de 1800-1900 măji vieneze[2] fier forjat şi bare de oţel. În perioada 1848-1849 producea bare de oţel obţinute cât şi oţel superior sudat – gegärbter – pentru fabrica militară de arme de la Oradea. Până în 1872 a produs şi sape, iar în 1875 şi-a încetat activitatea. Clădirea în care a funcţionat a fost transformată în moară de cereale, existentă şi astăzi.

Atelierul Limertul de Sus, data construirii nu este cunoscută, dar în 1754 apare menţionat ca fiind în funcţiune. Era un atelier pentru producerea fierului prin afânarea fontei, dispunea de un cuptor dublu cu vatră închisă şi de două cuptoare obişnuite de afânare, împreună cu ciocanele aferente pentru forjarea lupelor şi barelor de fier-oţel. Pudlajul în acest atelier s-a practicat doar pentru o scurtă perioadă de timp. În perioada 1848-1849 atelierul s-a transformat în atelier pentru producerea barelor de oţel de uz general, superior sudabil şi pentru arcuri, fabricilor militare de armament din Oradea. Atelierul îşi încetează activitatea în 1871.

Atelierul Burceni – Ţigănesc - nu se cunoaşte data construirii, dar apare menţionat ca fiind în funcţie în conscripţiile urbariale din 1754. Împreună cu atelierul Zlaşti aparţinea urmaşilor lui Barcsay Abraham. Avea în dotare două cuptoare pentru obţinerea lupelor obţinute direct din minereu şi un ciocan acţionat cu apă pentru forjarea acestora. În 1872 şi-a încetat activitatea şi a trecut în proprietatea statului, clădirea atelierului fiind transformată în casă de locuit.

Atelierul Plosca era aşezat lângă pădurea cu acelaşi nume, pe pârâul Govăjdie şi era dotat cu două cuptoare cu vatră deschisă, pentru extragerea fierului din minereu, adăpostite într-un şopron, alimentate cu aerul necesar de către două perechi de foale acţionate de o roată de apă. Cuptorul pentru încălzirea lupelor de fier, cu foalele aferente acţionate de altă roată de apă, ca şi ciocanul mare de forjă pentru prelucrarea lupelor, puse în funcţie de asemenea hidraulic, erau adăpostite într-un al doilea şopron de construcţie similară.

În urbarialul din 1681-1682 fierăria era prezentată astfel: „într-un şopru - szin- ridicat pe stâlpi de lemn şi acoperit cu şindrilă, sunt două cuptoare de topit minereul de fier, amândouă bune. Acestea au două perechi de foi cu tot aparatajul şi fierăria necesară (două cepuri, cinci cercuri). Grindeiul e bun, roata de apă însă ar trebui renovată. Jilipul de apă ar trebui şi el refăcut, căci e foarte stricat şi prinde rău apa. Se găsesc aici diferite unelte: 1 cleşte mare cu care se scoate din cuptor masa de fier incandeşcent, 1 cârlig de fier cu coadă de lemn servind tot la aceasta, 1 sapa – irto kapa, 1 ţeapă de fier pentru slobozit zgura, 1 greblă de fier pentru cărbune, 1 rangă de fier pentru forţarea fierului, 8 perechi de corfe pentru cărat cărbuni, 8 corfe pentru cărat piatra. Şoprul şi toate acestea sunt sub mâna maistrului cohului- Kohmester. Alături se găseşte casa cofarilor - kofárok háza - adică a coharilor şi a maistrului cohului, făcută din bârnă şi acoperită cu pământ. Uşa cu ţâţâni de fier, cu chingi. Deosebit un alt şopru , ridicat pe stâlpi de lemn şi acoperit cu şindrilă bună. Aici cuptorul -koh- de încins fierul e dărăpănat. Tot aşa şi jilipul de apă, trebuie renovat. Roţile de apă, care mână foile şi ciocanul cel mare, cu grindelele lor sunt bune. Sunt aici o pereche de foi mari cu lemnul şi cârligele de fier necesare, apoi un ciocan mai mare de bătut fierul, pentru scos fierul în rude şi bante, având grindeiul cu cepuri şi cercuri de fier. La ciocan o nicovală mare de fier, sub care o albie de fier, apoi o nicovală cu vârfuri. Mai sunt aici: 7 cleşti mari pentru întors fierul, 1 cleşte cu caucuri- köpüs fago, 1 furcă mare de fier pentru manevrarea ciocanului de bătut, 3 tăietoare de fier, 1 rangă de fier pentru forţarea fierului, 1 ţeapă de fier pentru cuptor, 1 lopată de fier pentru cărbuni, 1 ciocan de o mână, 1 ciocan de amândouă mâinile. Toate acestea în grija maistrului bătător- verö mester al fierului. Casa sau încăperea de ţinut fierul e făcută din bârne şi acoperită cu pământ. Are uşa cu ţâţâni de fier, cu încuietori, cu lacăte. S-au găsit aici la inventariere 16 măji de fier, care au fost coborâte în cetate şi măsurate acolo. E aici o maje de cântărit fierul cu toate cele de trebuinţă, bună. Cai pentru cărat piatra şi cărbunii, peste măsură de prăpădiţi, sunt aici 13, şei pentru ei 14[1].
Documentele din secolul al XVIII-lea îl menţionează în funcţiune în anii 1700, 1720 şi 1721. În secolul următor, în anul 1815, atelierul apare ca scos din funcţiune. Ulterior a fost vândut, noul proprietar repunându-l în funcţiune. Extragerea fierului s-a făcut în continuare direct din minereuri până în anul 1871, când a fost definitiv abandonat.

2010-01-29T10:20:00.000-08:00

1 ISTORIA METALURGIEI ANTICE A FIERULUI

fragment din : A doua epistola catre hunedoreni

© 2007, Editura „Neutrino”
E-mail: editura@neutrino.ro www.neutrino.ro

De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii: pe de o parte o inepuizabilă dorinţă de noutate, de invenţie, de proiectare în viitor, pe de altă parte un interes pentru trecut, pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în istorie. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai întotdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt, marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei[1]. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.
De când datează cunoştinţele metalurgice ale strămoşilor noştri? Întrebarea a frământat pe mulţi cercetători ai trecutului şi continuă încă să fie un subiect de discuţie în lumea ştiinţifică. Se consideră îndeobşte că obţinerea şi prelucrarea metalelor – arama, bronzul, fierul - s-a dezvoltat în perioada de sfârşit a neoliticului, aşa-numita epocă eneolitică. Începutul acestei perioade în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-ar putea datora şi unor influenţe venite din Sud, caracteristice primei faze a cetăţii Troia. Aceste consideraţii sunt, în foarte bună măsură îndreptăţite, ele reflectând atât nivelul social-economic atins cu milenii în urmă de vechii locuitori ai spaţiului geografic, cât şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare.
Metalurgul, fierarul vrăjitor-magician, a lui Eliade, a suportat din Antichitate şi până în prezent eroziunea competiţiei pentru arme, unelte, dispozitive, mecanisme, maşinării de calitate.
Universul fascinant al metalurgiei fierului, înglobând şi extracţia minereului din sânul pământului, şi-a pus amprenta asupra termenilor tehnici păstraţi până în ziua de astăzi. Terminologia minieră, aşa cum ni s-a transmis până în zilele noastre, reflectă şi ea vechile tradiţii daco-romane ale acestei îndeletniciri. Terminologia esenţială legată direct de producţia propriu-zisă este, în cea mai mare parte, de origine latină. Aşa de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, „faur”, derivă din faber; fierul, pe care aceşti meşteri făurari sau fierari îl prelucrau, provine din ferrum; cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbune din carbo-carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles, etc. Au fost efectuate studii specifice referitoare la tehnicile metalurgice, depozitele de obiecte de fier sau atelierele de făurărie, prezentate în lucrările semnate de I.H.Crişan, I.Berciu, I.Glodariu, Şt.Olteanu, N.Maghiar,E.Iaroslavschi.

1.1.Protometalurgia
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţie preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[2]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul[3].
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel (ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obişnuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpăturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[4].
Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie. Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice, dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind, era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului.
Fierul, pe lângă sacralitatea celestă (provenienţa din cer a meteoriţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt, într-o anumită măsură, embrioni[5]. Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implică intervenţia omului în reacţia de transformare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate.

Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incandescenţă şi-a câştigat fierul poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.
Metalurgul, ca şi fierarul, şi mai înaintea lor olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei[1]. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului, într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme, intervine în natura bivalentă a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului[2]. Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor fiinţe monstruoase. Fierarul, Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii, dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean, Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra.
Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însufleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

1.2.Civilizaţia traco – daco - getică.
Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în Antichitate, pe întregul continent european (în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-a bucurat de multă consideraţie în Antichitate. Tracii ocupau un teritoriu cuprins între Asia Mică (tracii-romani ai Troiei), Marea Egee (cunoscută ca Marea Tracică) şi regiunea Boemiei de astăzi. Se impune să precizăm că triburile denumite dacice locuiau în Transilvania, iar cele getice în câmpia Dunării (inclusiv în sud), Moldova şi Dobrogea. Regele persan Darius I (522-485 î.H.) în expediţiile sale de cucerire în nordul Dunării s-a luptat cu geţii din Scythia Minor. Herodot (425 î.H.) spunea că “neamul tracilor este cel mai numeros din lume, tracii au multe neamuri, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”(Fontes ,I,65).
Herodot cunoştea 19 triburi trace, iar Strabon aminteşte de 22 triburi. Dio Casius spunea că tracii erau formaţi din 200 triburi: dacii, geţii, romonii, bessii (metalurgi), latinii, etc. Prof.C. Daicoviciu spune că numele acestui popor derivă din cuvântul daca, presupus numai, neatestat de izvoare, însemnând cuţit, pumnal, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul, destul de răspândit în Antichitate, de a denumi o populaţie după arma ei caracteristică[3]. Herodot caracterizează astfel forţa neamului trac: “după indieni neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi , după părerea mea , de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile Pământului.”
Domeniul în care civilizaţia geto-dacă se evidenţiază cu mai multă pregnanţă în creaţia tehnică este cel al metalurgiei. Reducerea minereurilor şi apoi prelucrarea metalelor, implică serioase cunoştinţe tehnologice, gândire şi creativitate. Prelucrarea metalelor, mai întâi la rece şi apoi la cald, se înscrie printre marile realizări ale omenirii[4].
Pământul Daciei era bogat în minereuri. Meşterii daco-geţi lucrau fierul şi arama, argintul şi aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 10850 şi amestecând-l alături de cositor obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe. Bogăţia în minereuri de cupru (primul metal folosit) a făcut ca metalurgia bronzului să înceapă încă din neoliticul timpuriu şi să joace un rol important în difuzarea şi utilizarea acestui metal pe plan european. Mai întâi a fost prelucrată arama arsenioasă din filoanele de suprafaţă, cunoscute în Transilvania încă de la sfârşitul mileniului V î.e.n..[5]. Apogeul metalurgiei bronzului va fi atins în sec XII î.e.n.. Reducerea minereului se făcea la locul extracţiei şi metalul era pus în circulaţie sub formă de bare şi lingouri. Prelucrarea în continuare se făcea în cadrul unor ateliere din aşezări.[6]
Stadiul avansat al metalurgiei nu se va opri la cea a bronzului, ci va continua cu cea a fierului. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe teritoriul României - după C.Daicoviciu - către anul 800 î.e.n.
În cartea a X-a a Iliadei, Homer descrie carul de luptă al regelui trac Rhesoss: „Carul lui de luptă era o operă de artă fiind lucrat în aur şi argint, iar armura lui făcută din aur masiv îl făcea să arate ca un nemuritor.”
În timpul lui Decebal se pare că la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămase în afara Imperiului roman. În aceste ateliere se confecţionau mai ales ustensile şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi, unelte pentru prelucrarea lemnului. În atelierele daco-geţilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei armate numeroase. În zona transilvăneană a Daciei, celţii vor influenţa în mod benefic metalurgia, ei intervenind peste o metalurgie autohtonă existentă şi care avea un anumit grad de dezvoltare. Celţii, ramura cea mai apuseană, kentum, aduc cu inventivitatea specifică lor, elemente noi care s-au răspândit pe un teritoriu întins în Dacia. Celţii nu au ocupat teritorii prin luptă (este cunoscut că celţii au suportat o criză de suprapopulaţie) şi au fost înfrânţi de regele Burebista care nu a cedat teritorii. Posibil ca regele dac să fi permis stabilirea triburilor celte care în fapt au adus un plus de civilizaţie în rândul populaţiei dacice. Există o asemănare frapantă între societatea geto-dacă din timpul lui Burebista şi cea a celţilor prezentată de Iulius Caesar[7]. Societatea era compusă din trei grupuri mari: 1)marea nobilime, tarabostes sau pilleati; 2) cavalerii – comatii; 3) preoţii recrutaţi din rândul celor două clase. În privinţa masei de producători de bunuri materiale (agricultorii, minerii, meşteşugarii, etc.) „izvoarele literare nu ne spun nimic”, constată I.H.Crişan, dar se presupune că erau oameni liberi. Conform părerilor existente, „sclavia avea o pondere puţin semnificativă în meşteşugărit.” Este cert faptul că în secolul I î.e.n. societatea se afla într-o fază cristalizată care a accelerat procesul formării aşezărilor de tip oppidan pe teritoriul locuit de daco-geţi[8].
Legat de metalurgie putem afirma că topoarele de fier apar încă la începutul epocii fierului, brăzdarul de fier pentru plug abia la sfârşitul ei. În prima vârstă a fierului, noul metal e încă rar şi scump. Cu totul altul e tabloul celei de-a doua vârste a fierului. Mijloacele de producere se diversifică, iar tehnicile devin tot mai proprii pentru ca produsul, fierul, să pătrundă în viaţa cotidiană.
Tehnica dacilor este expresia unei dezvoltări originale. Pe lăngă minerit şi metalurgie, o importantă dezvoltare cunoaşte producerea uneltelor meşteşugăreşti şi agricole (sape, topoare, cleşti, nicovale prismatice, sfredele, dornuri, seceri, coase, cosoare, truse chirurgicale, etc.). Se produceau ţinte de fier cu capetele în formă de disc, ornamentate într-o tehnică particulară, de incizie. Se consideră că la Sarmizegetusa au funcţionat cele mai mari ateliere de forje cunoscute până acum în zona sud-est europeană în epoca La Tène. Unele piese ale atelierelor respective sunt specific dacice, printre care piesele masive de fier terminate cu două aripioare îndoite în formă de manşon conic, care protejau gura foalelor, desfundătoare masive ce serveau la curăţirea depunerilor de zgură şi a impurităţilor ş.a[9]. De la mijlocul secolului al III-lea î.e.n. începe producerea şi emiterea monedelor geto-dace de argint, realizate în ateliere speciale. Tehnica prelucrării aurului îşi găseşte expresia în creaţii excepţionale, cum este coiful de la Poiana-Coţofeşti. Atelierul de bijuterii descoperit la Pecica cuprinde tipare, creuzete şi unelte de mare fineţe.
Trebuie menţionat că tezaurul lui Decebal, găsit în malul râului Sargeţia, în urma trădării lui Bacilis, a fost evaluat de Jerome Carcopino ca având aproximativ 165 t aur şi 331 t argint.

1.3. Hunedoara şi metalurgia fierului în Antichitate.
Hunedoara este amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani demonstrând că arealul hunedorean a fost intens locuit odată cu perioada neolitică.
Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile şi societăţile neolitice. Ea corespunde diferenţierii treptate, a unor meşteşugari specializaţi care nu participă direct la activităţile de subzistenţă. Arama este prelucrată din stare nativă în mileniul al VII-lea în Anatolia. Turnarea ei este făcută cam pe la sfârşitul mileniului al V-lea, prin progresele făcute în construirea cuptoarelor de reducere şi topire, preluând de la olar cuptorul şi tehnica stăpânirii focului.
Tehnica obţinerii fierului din minereu era cu totul diferită, de aceea se explică de ce metalurgia fierului a apărut destul de târziu. Odată statornicită, ea n-a avut nevoie decât de un utilaj destul de simplu şi a putut fi repede învăţată sau însuşită. Oriunde se găseşte lemn şi minereu de fier, se produce fier din momentul în care se ştie cum trebuie produs.
Puţine oraşe din lume pot demonstra o vechime şi o continuitate neîntreruptă de şapte milenii. Cu aproximativ 7000 de ani î.e.n., regăsim urme ale civilizaţii Starcevo-Criş, apoi au urmat în ordine cronologică culturile Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Bronzul timpuriu, Wietenberg, Igriţa, Hallstatt A-B, Basarabi, dacică. Toate au fost descoperite în săpăturile efectuate în dealul Sânpetru (În punctul Dealului Sânpetru, pe vârful acestuia, se află o fortificaţie de pământ cu val şi şanţ dintr-o epocă neprecizată cronologic şi cultural)[10], [11]
În anul 1998, în Grădina Castelului [12] au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). La prima examinare a artefactelor găsite am înclinat să credem, împreună cu C.Roman[13], că ne aflăm în faţa descoperii unui cuptor de producere a bronzului, fapt eronat consemnat într-o lucrare a autorului. După studii aprofundate asupra descoperiirii, lipsa unei arderi la temperatură înaltă[14], s-a optat pentru încadrarea acestui complex corespunzând culturii Basarabi, ca funcţionalitate, în categoria gropilor menajere, care depozita resturile unui cuptor de redus minereul[15]. În masa de cenuşă au fost identificate fragmente şi picături de zgură. După analizarea probelor de zgură am putut să tragem concluzia că în acest cuptor nu s-a produs fier, conţinutul de oxizi de fier fiind foarte mic pentru un proces cu randament de extracţie scăzut. Analiza chimică a bucăţilor de metal a scos în evidenţă faptul că metalul găsit era un aliaj care conţinea 47% Cu, deci un bronz[16].

Elementele interesante pentru istoria metalurgiei, au fost însoţite de elemente interesante de materialele ceramice din cultura Basarabi[1], fapt ce face interesantă abordarea de team a acestui areal hunedorean.

Datele actuale, care completează vechile descoperiri din zona Hunedoarei, demonstrează că, în cuptoare ca cel prezentat, se putea obţine atât bronz cât şi lupe de fier, întrucât condiţiile termodinamice de a stimula reacţiile de reducere sunt aproximativ identice. Momentul la care este încadrat acest cuptor este Hallstattul timpuriu, mai precis Hallstatt A(sec. XII-XI î.e.n.), perioadă ce corespunde maximei dezvoltări a metalurgiei bronzului în zona Transilvaniei şi care este percepută ca o fază de tranziţie spre epoca fierului.
Un lucru este cert, că, atât în perioada premergătoare epocii Latène, cât şi pe timpul dacilor au fost exploatate minereurile de fier vizibile la suprafaţă. Exploatarea se făcea la fel ca în mediul celtic sau germanic. Primele piese de fier descoperite pe teritoriul României sunt datate in sec. XII-X î.e.n. Pentru a lua în considerare contextul cultural în care au fost găsite obiectele de fier este necesar să rezumăm situaţia existentă în epoca mijlocie şi târzie a bronzului. În vestul României şi estul Ungariei este răspândită cultura Otomani, căreia îi aparţine foarte timpuriul mâner de fier de la Gánovce. Cultura Otomani avea strânse legături cu lumea miceniană, după cum o arată cilindrii ornamentaţi din os, găsiţi în săpăturile arheologice.
Putem afirma că la sfârşitul epocii bronzului, fierul îşi face apariţia pentru prima dată pe teritoriul României, au existat mai multe culturi cu puternice legături cu lumea egeeană în ceea ce priveşte ceramica, armele, arhitectura funerară şi podoabele. În perioada următoare, începând cu secolul X î.H., pare a se produce o schimbare culturală în zona de vest a ţării[1].
Cea dintâi atestare referitoare la extragerea fierului în zona Hunedoarei aparţine dramaturgului grec Eschyl care spunea: “Între muntele Pharnax şi Râul cel mare şi de netrecut se întinde Patria mamă a fierului[2]”. Aceasta afirmaţie se referă la aşezările de pe versantul răsăritean al Munţilor Poiana Ruscă. Nicolae Densuşianu în cartea Dacia Preistorică identifică muntele Pharnax cu Parângul, iar râul cel mare ca fiind Oltul. Cei dintâi lucrători ai fierului din această zonă fiind Chalybii.

Prima atestare a producerii fierului în această zonă este o lupă de fier găsită în vatra unui cuptor, datată ca aparţinând perioadei Hallstatt[1], expusă în prezent la Muzeul Fierului din Hunedoara. Analiza chimică a acestei bucăţi de fier este prezentată în tabelul de mai jos[2].
Analizele chimice ale zgurilor, arată cu certitudine că aceste zguri, sunt specifice unui procedeu de obţinere a fierului din minereu cu randament scăzut, cuptoarele funcţionând prin reducerea oxidului de fier. Restul elementelor provin din ganga minereului, cenuşa de lemn precum şi din căptuşeala refractară (argila refractară care există din abundenţă), cu conţinut destul de ridicat de oxid de aluminiu.

Analizând datele din tabel putem afirma cu certitudine că materialul refractar utilizat la căptuşeala refractară a cuptoarelor de reducere a minereului de fier era o masă silico-aluminoasă, cunoscută sub denumirea de şamotă. Nu este întâmplătoare utilizarea acestui material, el exista din abundenţă, avea proprietăţi foarte bune pentru tencuirea refractară realizată prin lipire. Materialul, de altfel cunoscut din tehnica olăritului, era bine cunoscut de civilizaţia dacică şi putea permite temperaturi de 1000-12000C, lucru posibil de realizat în cuptoarele specifice metalurgiei fierului din această perioadă

Fluierele, ţevile de insuflare a aerului în cuptor erau confecţionate din acelaşi material, iar după finisare erau arse. Modelarea lor se făcea după şabloane pentru a da forma interioară tubulară.

Cuptoarele sunt prezentate pe larg de prof. Glodariu şi Iaroslavschi în lucrările Civilizaţia fierului la daci şi Tehnica la daci. Vom putea afirma că baza tehnică şi tehnologică acumulată în perioada producerii bronzului a servit drept bază pentru tehnica producerii fierului. Cu siguranţă nu putem exclude dibăcia şi capacitatea inventivă a civilizaţiei dacice, care s-a înscris în atmosfera generală a începuturilor civilizaţiilor tehnologice, cu toate infuziile benefice care au difuzat în autohton. În urma studierii cuptoarelor în zona hunedorenă care se înscriu în tipologia cuprinsă în lucrarea Tehnica la daci a prof. E.Iaroslavschi putem preciza că: tehnologia obţinerii fierului cuprinde în metalurgia dacilor toate etapele pe care le întâlnim la o altă scară şi astăzi în metalurgia modernă. Putem distinge astfel[1]:
· Concepţia cuptoarelor,
· Zidirea cuptoarelor şi utilizarea produselor refractare,
· Un proces de reducere stăpânit, intensificarea proceselor prin suflare de aer,
· Pregătirea combustibilului (mangal),
· Exploatarea minereului de fier atât la suprafaţă cât şi în galerii şi pregătirea acestuia,
· Forjarea, baterea lupelor de fier,
· Tehnici de întărire prin tratamente termice sau termochimice,
· Personal calificat, normativ definit pe meserii (miner, cuptorar, forjor, etc.)
· Tehnici de control a calităţii lupelor de fier, la care trebuie adăugată şi o cunoaştere a pieţei de desfacere, a cerinţelor, a tehnicilor de tranzacţionare a metalului.

Cuptoarele descoperite în ţinutul Hunedoarei erau clasice pentru civilizaţia dacică, deşi putem spune că există o tipizare a acestora. Amănuntele specifice descoperirii din dealul Sânpetru nu ies din cadrul tehnologic al metalurgiei fierului la daci[1] . Trebuie precizat că în piesele găsite în săpătura arheologică din grădina Castelului, efectuată în anul 1998, pe lângă bronz, în stratul din perioada Hallstatt C (c.Basarabi) a fost descoperit un vârf de lance a cărui analiză ne-a creat mari probleme. După analiza chimică efectuată, am constatat că conţinutul de C era 1,2%, lucru incredibil dacă ţinem cont de metoda de obţinere a fierului prin reducere. Lucrurile s-au lămurit atunci când am studiat tehnica de obţinere a fierului la romani, după citirea articolului Siderurgie antică - Cuptoare romane repuse în funcţie în Aude, publicat în revista franceză Arheologia[2], în care este redată experienţa unui grup de istorici francezi care au repus în funcţiune două cuptoare antice şi care au obţinut următoarele produse: fier moale, fier tare cu conţinut de carbon mai mare de 1,0% şi bucăţi granulare de fontă în produsul păstos care se scurgea din cuptor. Tot în acest context trebuie amintită analiza chimică a unui ciocan dacic descoperit la Piatra Roşie[3], care confirma ştiinţa dacilor în a obţine fier tare, oţel tare.
Au fost efectuate probe de forjare şi s-a tras concluzia că ambele bucăţi de fier au o forjabilitate bună. Cuptoarele din zona Hunedoarei şi de pe întreg teritoriul României (din epoca halstattiană şi dacică) sunt apropiate ca formă şi dimensiune de cele din Aude. Procesele din cuptor sunt aproximativ aceleaşi, întrucât suflarea aerului în cuptor se făcea cu foale, existând aceleaşi condiţii termodinamice şi cinetice de reducere şi carburare în zona vetrei. Asemănarea dintre cuptoarele relativ vechi de pe teritoriul României şi cele din epoca romană din Aude, Franţa, trebuie pusă pe seama faptului că, în acea perioadă de început a metalurgiei, evoluţia tehnologiei s-a făcut lent. În zona Hunedoarei cuptorul de tip dacic, numit şi cuptorul ţărănesc, a fost întâlnit şi în atelierele din feudalism, cu mici modificări care nu schimbau principiul de funcţionare, orice asemănare cu evoluţia tehnologică din zilele noastre fiind greşită. În sprijinul concluziei noastre putem aminti afirmaţia lui Pliniu cel Bătrân care spune despre siderurgiştii romani că produceau numeroase fieruri diferite.(Istoria naturală,34,143). Trebuie pusă întrebarea care trebuie să frământe lumea istoricilor şi a curioşilor în acest domeniu: ce metal produceau meseriaşii în antichitate? Voi încerca să răspund la această întrebare în urma suprapunerii cunoştinţelor teoretice şi practice din domeniul producerii fontei şi oţelului cu documentaţia din domeniul istoriei fierăritului într-un algoritm care să producă explicaţii pertinente, verificabile cu aparatul matematic al termodinamicii şi cineticii reducerii oxizilor de fier în mediu de monoxid de carbon [1].
Cu siguranţă în cuptoare se producea:
1) lupa de fier care se producea pe vatra cuptorului şi care de regulă era acoperită cu un strat de zgură;
2) fier dur sau fier carburat, care implica faptul că fierul redus era în contact cu un mediu carburant (mangal, cărbune) la temperaturi de peste 12000C. Aceasta explică apariţia meşteşugului producerii lamelor de sabie cu un tăiş dur şi o tenacitate mare, proprietăţi obţinute prin baterea împreună a trei bucăţi de fier (două tari şi una moale), principiu care a stat mai târziu la baza tehnicii producerii săbiilor de Damasc şi Toledo;
3) granule de fontă, care de regulă erau antrenate cu fazele păstoase, zgura care se scurgea din cuptor. De aceea, atunci când sunt găsite depozite cu zgură antică, acestea trebuie să fie cu atenţie analizate, iar fazele magnetice să fie separate;
4) minereu pre-redus, semiprodus care urma să fie prelucrat într-o formă finală într-o altă zonă;
Trebuie adăugat că procesul de prelucrare a minereurilor de fier până la arme şi unelte cuprindea următoarele etape distincte:
1. extragerea minereului şi pregătirea lui prin sfărâmare;
2. pregătirea mangalului;
3. procesul în sine de prelucrare termo-chimică a minereului;
4. forjarea metalului obţinut;
5. tratamentul termic al uneltelor şi armelor (cementare).
Am punctat cele mai importante aspecte, acestea conducând la ideea că existau forme bine definite de normare şi specializare pe faze de producţie a lucrătorilor. Am exclus intenţionat activităţile de transport, întreţinere şi pregătire a cuptoarelor, schimb sau vânzare a produselor[2].
Putem concluziona că civilizaţia autohtonă deţinea capacitatea de a generaliza şi perfecţiona tehnica şi tehnologia prelucrării fierului, pe lângă cementarea superficială cu cărbune, călirea şi revenirea precum şi diferitele metode de obţinere a oţelului din cementarea fierului moale. La care trebuie adăugată tehnica obţinerii fierului tare, a oţelului realizat prin procesul de reducere (!!!)[3]
Profesorul V. Pârvan denumea perioada hallstattiană în lucrarea Getica. Adevărata vârstă a fierului în Dacia începe din anul 700 î.H.,…, numită Hallstatt Getic (epoca scitică a fierului), întrucât tehnica extragerii fierului suporta influenţa sciţilor, dar aceştia găsesc in Dacia o puternică civilizaţie locală, care luase din plin drumul spre formele fierului occidental. Despre a doua epocă a fierului C.Daicoviciu spunea în lucrarea sa Dacii: La începutul secolului al III-lea intervine în Transilvania un factor extern care grăbeşte dezvoltarea firească a societăţii autohtone. Acest factor îl constituie celţii. Din a doua perioadă a epocii fierului, La Tène, datează o mulţime de arme, unelte, scule, podoabe şi alte obiecte din fier, care s-au descoperit pe teritoriul Daciei, în special în apropiere de zăcămintele de fier de la Ghelar şi Teliuc.
Mulţimea şi varietatea acestor unelte de fier nu demonstrează numai dezvoltarea lucrării pământului, ci şi înflorirea metalurgiei, doar meşterii daci erau aceia care le făureau. Minereul extras la Ghelar şi Teliuc ajungea la marele atelier de la Sarmizegetusa cu cuptoarele sale de topit şi redus minereul (de altfel, în acest atelier se obţinea şi bronz); apoi, treceau ca materie primă la un atelier de fierărie situat pe o terasă deasupra sanctuarelor; aici informa turtă de fier era prefăcută de făurari în unelte felurite[4] .
Reducerea se făcea în cuptoare specifice cu vatră. Datorită faptului că, de cele mai multe ori, această operaţie se efectuează în locul de unde se extrage minereul, sigur şi în zona Hunedoarei. Prin exploatarea intensă a minereului de fier din zonă, în perioadele ce au urmat s-au şters pentru totdeauna urme foarte importante pentru înţelegerea dezvoltării acestui meşteşug pe aceste meleaguri şi completarea imaginii despre puterea şi dezvoltarea statului dac[5]. Apariţia puternicului stat dac în perimetrul munţilor Carpaţi este strâns legată de dezvoltarea meşteşugului prelucrării fierului. În atelierele de la Sarmizegetusa şi de aiurea se făureau, pe lîngă unelte, şi arme; s-au descoperit pumnale curbe (sicae), săbii drepte sau curbe (acestea din urmă vor fi fost teribilele falces, coase, pe care romanii au trebuit să le înfrunte), vârfuri şi călcâie de lănci şi suliţe[6]
Astfel V.Pârvan spunea în lucrarea Dacii: Vecinătatea minelor de fier cu puternicele cetăţi dacice din Ardealul de sud-vest n-a putut să fie în nici un caz întâmplătoare, iar H. Daicoviciu, în lucrarea Dacii, face următoarea afirmaţie: Dacii din Transilvania, odată angajaţi pe drumul de tip La Tène, îi întrec pe fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Cauza e uşor de găsit: în Transilvania, în imediata apropiere a Munţilor Orăştiei, s-au exploatat încă din vechime mari resurse materiale, minereul de fier de la Ghelar şi Teliuc.

Fierul era metalul cel mai important în economia dacică, dar nu era singurul metal folosit. Trebuie pomenit aici plumbul care se turna în jurul scoabelor care prindeau blocurile de piatră. Foarte răspândite erau apoi bronzul şi argintul. Din bronz, care îşi pierduse orice însemnătate în producţie, se făureau anumite obiecte de uz practic (vase, toarte de vase) dar mai ales podoabe: coliere, fibule, brăţări, inele. În marea aşezare de la Poieni, pe cursul inferior al Siretului, s-au găsit şi cârlige de undiţă de bronz, alături de cele de fier[1].
După cucerirea Daciei de către romani, extragerea şi prelucrarea fierului in zona Hunedoarei au luat o amploare nemaiîntâlnită până atunci. Romanii au introdus o altă formă de administrare a atelierelor, la care s-a adăugat plusul de facilităţi în comerţ, oferite de reţeaua organizată de drumuri comerciale şi alte avantaje aduse de elementul civilizator roman. Este cunoscut faptul că romanii nu au făcut export de tehnologie; ei au continuat şi chiar intensificat exploatarea bogăţiilor din teritoriile cucerite, folosind lucrătorii şi tehnologiile autohtone[2].
Din urmele arheologice şi epigrafice cunoscute până în prezent se poate spune că exploatarea minelor de fier în Dacia romană se practica în special în partea hunedoreană a Munţilor Poiana Ruscăi.
În actuala comună Teliuc se afla centrul administrativ al exploatării minereului şi al prelucrării acestuia, mărturie stând descoperirile arheologice, urmele exploatărilor antice, clădiri ale proprietarilor de mine, unelte pentru minerit, necropole ale lucrătorilor de la aceste exploatări şi chiar texte epigrafice aflate în zona Hunedoarei la Teliuc, Ghelar, Plosca, Cerna, Cinciş.
Săpăturile arheologice de la Cinciş, întreprinse în vara anilor 1961, 1962 şi 1989, în partea de hotar numită Popeasca, în imediata apropiere a localităţii (atunci încă existente, ne referim la săpăturile din anii 60, azi strămutată în urma construirii barajului de acumulare, localizat în apropierea terenului de agrement I.M.H. şi I.C.S.H.) au o importanţă deosebită pentru cele afirmate mai sus. Inventarul funerar sărac al mormintelor de la Cinciş, după ceramica descoperită a fost încadrat în sec.II-III, epoca de dominaţie romană în Dacia. Un puternic argument pentru stabilirea ocupaţiei celor îngropaţi în necropola de la Cinciş îl reprezintă mai multe gropi de mormânt unde, alături de obiectele de inventar funerar, s-au găsit şi unele bucăţi de minereu de fier (limonită), puse special în mormânt, ca indiciu al ocupaţiei celor înhumaţi. Prin proporţia lui, 17 morminte (în realitate au fost mai multe morminte, dar o parte au fost distruse fără urmă), prin apropierea villei rustica descoperită, cimitirul de la Cinciş depăşeşte cadrul unui cimitir familial, legat numai de nevoile de înmormântare ale stăpânului locuinţei din vecinătate. Importanţa descoperirii de la Cinciş, îndeosebi a cimitirului, consta tocmai în sesizarea prezenţei populaţiei autohtone dacice, rămase pe teritoriul Daciei sub ocupaţie romană şi folosită ca mână de lucru la lucrările de extragere a zăcămintelor feroase de pe versantul de est al munţilor Poiana Ruscăi. Dovada cea mai concludentă că minele Teliuc în perioada ocupaţiei romane erau în plină înflorire este columna comemorativă descoperită în anul 1904 în hotarul comunei Teliuc, sub dărâmăturile unei case străvechi. Copia columnei se află în cadrul Muzeului Fierului din Hunedoara, originalul fiind distrus de muncitorii care au descoperit-o în speranţa de a găsi aur[3]. Inscripţia, cu prescurtările tipice coloanelor romane, avea următorul conţinut:
NVMINI, DOMINI.N., MAVRANTGN.N, PII.FEL.AVG, CGAVR.GAVRI., APV.FE.FL.SOTERCS, AVG.COLSARMCOND, FERRAR.
Interpretarea dată de specialişti este următoarea: Zeiţei, stăpânului nostru, Marcus Aurelius Antoninus, fericitul împărat Octavius Pius, Caius Gaurius Gaurianus, sacerdote al coloniei Apullum şi Flavius Sotericus, arendaşii fierăriilor Coloniei imperiale Sarmizegetusa. Coloana a fost ridicată de cei doi cetăţeni romani, ca recunoştinţă faţă de împăratul Caracalla (198-217), în calitatea lor de arendaşi ai minelor şi atelierelor de producere a fierului [4].

Este vorba de doi arendaşi, cetăţeni romani, unul sacerdot în colonia Apullum, locul de reşedinţă al Legiunii a XII-a Gemina şi al doilea era august în capitala provinciei, Sarmizegetusa. Cel doi reprezentau interesele acestor localităţi în procurarea fierului atât de necesar făuririi uneltelor şi mai ales a armelor. Posibil ca cei doi arendaşi să fi constituit o Societas, exploatarea fierului fiindu-le arendată de către procuratorul financiar al provinciei. În general Conductores ferrarianum erau oameni bogaţi şi întreprinzători care foloseau sclavii liberi proprii pentru conducerea şi supravegherea lucrărilor[1]
Un alt monument descoperit la Apullum, datat de pe timpul lui Antonius Pius (138-161) este un altar închinat lui IUPITER OPTIMUS MAXIMUS DOLICHENUS şi are următorul conţinut:
IUPITER OPTIMUS MAXIMUS DOLICHENUS=IOVI OPTIMUO MAXIMMO DOCHELINO, NATO UBI FERRUM EXORITUR…
şi care face referire tot la producerea fierului în zona Teliucului [2], mai precis la deschiderea unei noi mine de fier.
La Ghelar s-au descoperit în excavaţii camere de abataj, numeroase gropi la suprafaţă şi unelte, printre care şi un cântar inscripţionat Festi. În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionate şi descoperirile făcute la Hunedoara, Ruda, Alun.
O consecinţă a importanţei pe care administraţia romană o acorda acestei zone este şi luarea în stăpânire a aşezării de pe dealul Sânpetru; astfel ia naştere aici un castrum în care se instalează un post de pază al Legiunii a XIII-a Gemina, în jurul căreia vechea aşezare dacă îşi continua existenţa.
Despre acest castrum mărturisesc cărămizile cu ştampila Legiunii a XIII-a Gemina, sau cele cu marca unui particular, Pael, aflate cu ocazia unor săpături ocazionale făcute lângă Castelul Corvinilor. Justificarea interesului administraţiei romane pentru această zonă este dat şi de faptul că aici, pe lângă extragerea minereului de fier, se efectua prelucrarea acestuia sub forma de lupe, care urmau să fie prelucrate în alte zone pentru a obţine bare de fier, unelte şi arme. Acest lucru este întărit de descoperirea în zona comunei Teliuc a unui atelier de prelucrare a minereului. De remarcat că, alături de cuptoarele cu vatră deschisă pentru reducerea minereurilor, s-au găsit gropi în care se efectuau tratamente termice pentru întărirea uneltelor şi armelor. Atelierul se afla în imediata apropiere a locului în care s-a descoperit columna comemorativă de la Teliuc[3].

În componenţa atelierului putem remarca: sectorul de extracţie a minereului (galerie de mină), sectorul de prelucrare a minereului (cuptoarele de reducere), sectorul de tratamente termice (gropile de răcire în mangal), administraţia atelierului (fundaţia unui edificiu roman) şi construcţia de protecţie a columnei comemorative.
La cele spuse mai sus trebuie să adăugăm şi descoperirea făcută în timpul săpăturilor din Gradina Castelului, din anii 70, când a fost descoperit un mormânt care conţinea fibule şi o urnă funerară dacică, datate sec.II e.n. Pe urna funerară era depusă o bucată de minereu de fier, parţial redusă, care ne dă un indiciu asupra meseriei celui înhumat[1].

Analiza chimică a acestei lupe confirmă prelucrarea minereului autohton în această zonă. După conţinutul elementelor chimice putem afirma că lupa de fier a fost parţial pre-redusă (înnobilarea minereului de fier prin prăjire era bine cunoscută de daci). Este evidentă prelucrarea termică a minereului datorită apariţiei % FeO şi creşterii conţinutului de Fe, aspecte posibile numai în urma unei prelucrări termo-chimice[1]. Conţinutul de mangan se păstrează la nivelul la care se poate regăsi după reducerea oxizilor de mangan, acest aspect putând fi un element de identificare a provenienţei minereului prelucrat, coroborat cu celelalte elemente chimice reziduale[2].
Prăjirea era cunoscută şi utilizată de daci, mai ales că în zona hunedoreană zăcământul de fier era bogat în siderite, ancherite, limonite. Procedeul ducea la îmbunătăţirea materiei prime prin îndepărtarea unei părţi din sterilul minereului.
Sigur acest proces se desfăşura după modul descris de Diodorus ( V, 13) referitor la civilizaţia etruscă: se începea prin zdrobirea pietrei şi apoi bucăţile erau prăjite în cuptoarele construite cu multă artă. Violenţa focului determina intrarea în fuziune a particulelor de fier. Apoi aceste bucăţi erau din nou zdrobite şi introduse în cuptoare. Nu putem specifica care este originea acestui procedeu, el fiind cunoscut în mediul celt şi germanic cu care civilizaţia traco-dacă a venit în contact.
Din cele prezentate mai sus putem concluziona că, cucerirea romană nu a întrerupt extracţia de fier în zona Hunedoarei. Acest meşteşug a continuat, preluând tehnica existentă a extracţiei şi continuând-o prin băştinaşii daci, cunoscători ai zonelor miniere locale, cât şi prin coloniştii aduşi în acest scop din Imperiul roman. Aşa de pildă, o atenţie deosebită a fost acordată extracţiei minereului de fier de la Teliuc şi Ghelar, unde lucrurile s-au desfăşurat, în general la suprafaţă. Totodată, ei au exploatat şi în subteran după cum s-a constatat la Teliuc, unde s-au identificat urmele unui abataj, cameră cu o lungime de 6m, 4,5m lăţime şi 3m înălţime, săpată cu dalta şi ciocanul.
Dovada folosirii minerilor daci în exploatarea fierului din zona Teliuc o constituie descoperirea necropolei din zona Cinciş, datată sec.II-III d.H.[3], aspect prezentat anterior, când s-a pomenit de villa rustica. În acelaşi timp administraţia romană a extins în suprafaţă exploatarea de fier prin lucrări de prospectare şi de deschidere de noi mine[4]. Dintr-o inscripţie descoperită în 1840, reiese că Terentiu Gentianus, propraetor augusti, a descoperit la mijlocul sec.II d.H. o mină de fier, descoperire considerată ca o mană cerească pentru ţinutul unde se afla mina. În concluzie putem afirma că opera de colonizare a Daciei cu cetăţeni romani …ex toto orbe Romano-ad agros et urbes colendas…, a avut, în primul rând, motive economice. Referitor la această chestiune marele istoric C.Daicoviciu, referindu-se la Tacitus, Agricola cap.XXI, arăta că acolo unde sunt mine de exploatat, băştinaşii sunt cruţaţi (Dacia II, N.S. p 265, nota 38), lucru care clarifică aspectele legate de villa rustica

Datele existente arată convingător că actul cuceririi Daciei de către romani nu numai că n-a întrerupt activitatea de valorificare a rezervelor minerale din teritoriul cucerit, ci din contra, necesităţile statului roman au solicitat din plin continuarea potenţată a acestei valorificări, folosind în acest scop întreaga experienţă şi capacitate a vieţii socio-economico-spirituale. Extragerea minereului de fier în general, din aceleaşi bazine şi localităţi de unde s-a extras şi în etapele anterioare, valorificarea mai cu seamă a aceloraşi mineralizaţii secundare acolo unde lipseau zăcăminte primare, practicarea aceloraşi tehnici de reducere tradiţionale, arată o deplina permanenţă a acestei activităţi pe teritoriul Daciei, romanii contribuind la intensificarea ritmului de exploatare şi de extindere a acesteia în suprafaţă prin deschiderea de noi guri de extracţie.
Situaţia delicată a Imperiului roman în această zonă este prezentată de Dio Cassius în Istoria Romana vol.III cartea LXXI , unde se consemnează desele confruntări cu popoarele acestui spaţiu: parţii, germanii, costobocii, quazii, iazygii, astingii, marcomanii, dacii liberi. Putem să apreciem în baza consemnărilor lui Dio Cassius că Dacia, ultima mare provincie cucerită de Roma, pe la anul 167 e.n. era aproape în întregime invadată. Împăratul Marcus Antonius a trebuit să facă uz de toate metodele diplomatice şi militare ca să menţină provincia întreagă. Pentru întărirea capacităţii defensive a provinciei împăratul a cantonat Legiunea a V-a Macedonica la Potaissa. Dacia era împărţită din punct de vedere strategic şi administrativ în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis care aveau în frunte trei generali cu titlul de legati Augusti pro praetore, şi anume Sextus Claudius Agricola, Marcus Claudius Fronto şi Sextus Cornelius Clemens.

O inscripţie găsită la Sarmizegetusa aminteşte de meritele unui conducător pe nume Claudius Fronto în apărarea Provinciei (CIL III nr.1467). În timpul împăratului Caracala apar primele semne de dezinteres ale Imperiului pentru Provincie. Dio Cassius face următoarea afirmaţie: Antoninus a sosit in Tracia fără să se preocupe de Dacia după ce trecu Hellespontul, aproximativ anul 214 (Istoria Romana III, cartea LXXVII, 16). Starea precară a stăpânirii romane din secolul al III-lea, neputinţa acesteia de a face faţă asaltului popoarelor în migraţie, a condus la o restrângere treptată a graniţelor imperiului roman prin retragerea autorităţilor militare şi administrative din teritoriile direct ameninţate. Această retragere a fost un fenomen general, ea afectând spaţii mari de la Gurile Dunării până la Atlantic. Consecinţa acestei retrageri a constituit obiectul multor discuţii din literatura de specialitate, mulţi istorici apreciind această măsură politico-administrativă drept o mare nenorocire pentru populaţia autohtonă rămasă fără ajutor în faţa noilor veniţi[1].

2010-01-26T02:35:00.000-08:00

Mircea Rusnac – Hunedoara, sora Reşiţei

24 ianuarie 2010 prin rusnac
preluat din : http://istoriabanatului.wordpress.com/

Am primit la începutul acestui an din partea lui Romulus Vasile Ioan două lucrări istorice de mare interes. Acum o vom prezenta pe prima dintre ele, care, dincolo de orice aşteptări, prezintă o importanţă deosebită pentru reşiţeni. Se numeşte A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, fiind scrisă de un inginer foarte pasionat de istorie.* Pentru hunedoreni fără discuţie că aceasta este o lucrare de referinţă. Însă, aşa cum am precizat, surprinzător poate părea faptul că şi reşiţenii au de aflat multe lucruri din paginile sale. Aceasta poate şi pentru faptul că autorul este unul din foarte rarii buni cunoscători ai situaţiei trecute şi prezente din ambele centre de tradiţie ale siderurgiei româneşti. De aceea, citind cu atenţie lucrarea sa, descoperim o extraordinară mostră de istorie comparativă, cu adevărat fără precedent până acum. Pentru că, deşi Hunedoara şi Reşiţa sunt separate de o distanţă geografică extrem de mică şi au cunoscut de-a lungul timpului condiţii istorice foarte asemănătoare, nimeni nu a avut până acum competenţa să facă un paralelism istoric între ele.
După cum scrie autorul în Motivaţie: „Cu siguranţă istoricul, deţinătorul adevărului despre trecut, va critica vehement impardonabila violare a unui domeniu al ştiinţei de un practicant al ştiinţei aplicate. Nu mă voi supăra, ce este scris trebuie forfecat, iar alinarea mea va fi dezbaterea. Şi totuşi, am să-mi cer scuze, nu apreciez munca solitarului decât în atletism, alergătorul de cursă lungă sau maratonistul, care luptă de unul singur cu timpul, cu spaţiul şi cu el însuşi. Consider team-ul ca fiind grupul multidisciplinar mai reconfortant pentru vremurile actuale. Grupul multidisciplinar poate prezenta o garanţie a consistenţei unei lucrări.” (p. 4) Temerea lui Romulus Vasile Ioan nu are temei, întrucât istoricii (aşa de puţini câţi sunt astăzi în zona noastră) nu au decât de câştigat din implicarea şi a altor pasionaţi în studierea trecutului, iar munca de echipă este întotdeauna generatoare de foloase reciproce.
Pasionat de istorie, inginerul hunedoreano-reşiţean a efectuat, după cum mărturiseşte, numeroase excursii de documentare în locuri de mare semnificaţie istorică: Villa rustica din Popeasca (Cinciş), cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Valea Fierului din Densuş, Valea Caselor, zona Ghelarului, Pădurea oraşului din Teliuc, fostele fierării de pe văile Cernei, Govăjdiei, Runcului şi Zlaştiului, furnalul de la Topliţa, cel de la Govăjdia, Castelul Corvinilor sau Muzeul Fierului. (p. 4)
După o amplă prezentare a tradiţiilor metalurgice antice şi medievale ale zonei, posesoare a unora dintre cele mai bogate zăcăminte din Europa, autorul constată că printre factorii favorizanţi ai dezvoltării industriale ulterioare s-a numărat şi vecinătatea geografică a Banatului: Banatul este fruncea, se intitulează un subcapitol al cărţii, cu precizarea în text că „peste deal, în Banat (subl. aut.) se produc transformări importante, Banatul devine domeniul Coroanei, adică devine fruncea (subl. aut.).” Aceasta determina o influenţă benefică şi asupra regiunilor învecinate: „Toate transformările şi modificările socio-demografico-economice au fost importate consecutiv pe domeniul Hunedoara şi în sudul Transilvaniei.” (p. 76) Pentru că, oricum, Ardealul este mintea, cum figurează în titlul subcapitolului următor (sublinierile autorului).
Legăturile încep să se contureze: „Transilvania este patria natală a geologului, mineralogului şi metalurgului austriac Ignaz von Born (1728-1789), consilier cezaro-crăiesc (subl. aut.), care ajunge la mari onoruri la Praga şi la Viena şi care efectuează în 1770 călătorii de documentare în Ardeal, Banat şi Ungaria superioară.” (p. 76) Din constatările făcute de specialişti rezulta concluzia următoare: „În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atelierele de extragere şi prelucrare a fierului de pe domeniul Hunedoara sufereau de handicapul «subtehnologizării» şi rămânerii în urmă a relaţiilor din plan socio-economic, în comparaţie cu celelalte trei mari zone producătoare de fier din Imperiul habsburgic: Banat, Stiria şi Ungaria inferioară. Această subtehnologizare îşi punea amprenta asupra nivelului de producţie şi asupra calităţii fierului produs. Fierăritul din această perioadă are un caracter ţărănesc şi deci o productivitate scăzută.” (p. 77) Iată deci că Banatul, datorită condiţiilor speciale în care era administrat, luase un relativ avans, deşi în perioadele anterioare metalurgia hunedoreană fusese în mod evident mai dezvoltată.
În 1779 îşi făcea apariţia Franz Joseph Müller von Reichenstein, „cel care a fost reformatorul relaţiilor sociale şi economice ale domeniului Hunedoara.” (p. 77) Era nimeni altul decât întemeietorul furnalelor reşiţene din 1771! De altfel, funcţionase chiar până în 1779 ca superior minier şi director al Direcţiei Miniere Bănăţene de la Oraviţa. În 1779-1780, el a participat „activ la revitalizarea producţiei miniere şi metalurgice pe domeniul Hunedoara.” (p. 77) După renumele pe care îl avea, se putea deduce interesul arătat Hunedoarei de către conducerea imperiului. El a întocmit un raport cuprinzând 71 de puncte şi 890 de file. (p. 78) Conform acestuia, domeniul Hunedoara dispunea în acel moment de 13 ateliere de extragere şi prelucrare a fierului, fiind acţionate de energia hidraulică a râurilor Cerna, Govăjdie şi Runc. Ele se aflau la Baia de Coase, Nădrab, Limpert, Plosca, Topliţa, Baia Craiului, Teliucu Mic, Sibişel, Baia Cerna etc. „Raportul poate fi considerat un studiu de fezabilitate a atelierelor de fierărit de pe domeniul Hunedoara.” (p. 78) Müller propunea pentru redresarea pieţei fierului în regiune „o adevărată reformă.” (ibidem) Totodată, el era „reformatorul producţiei de fier forjat la Hunedoara, la 21 iunie 1800 participând la lucrările de pornire a investiţiei celei de-a şaptea forje situată în zona Plosca” şi tot lui „trebuie să-i atribuim studiul de fezabilitate şi amplasare a viitorului furnal de la Govăjdia.” (p. 79)
Dacă furnalele de la Reşiţa au fost pornite în 1771, nici cele hunedorene nu au întârziat prea mult. Cel de la Topliţa apărea în 1781, iar cel de la Govăjdia în 1813. (p. 86) Motivaţiile erau foarte asemănătoare cu cele care au determinat şi alegerea Reşiţei: „Însemnatele rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc, bogăţia pădurilor furnizoare de mangal, dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni.” (p. 87) În 1858, furnalele reşiţene produceau 5.600 tone de fontă, iar cel de la Govăjdia 3.456, fiind cele mai productive din Ardeal şi Banat. (p. 96) A urmat apariţia centrelor industriale Călan şi Hunedoara.
Romulus Vasile Ioan caracterizează astfel începuturile industriei hunedorene: „Uzina de Fier de la Hunedoara este rezultatul dezvoltării tehnice şi tehnologice din Imperiul austriac de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării producţiei şi a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de către acest stat. Apariţia uzinei din Hunedoara era impusă de tehnologiile precare, învechite, din atelierele care produceau fier în această zonă, devenite cu timpul nerentabile, pe de altă parte şi de conjunctura creată prin dezvoltarea căii ferate, apariţia unor noi tehnologii de producţie şi îndeosebi extinderea pieţei prin creşterea consumului de metal în uzinele mecanice şi de construcţii de maşini din Transilvania.” (p. 99)
Ca şi în cazul Reşiţei cu un veac mai devreme, autorităţile aveau de ales între mai multe alternative: modernizarea furnalului de la Govăjdia sau găsirea unui alt amplasament, la Simeria, Deva sau Hunedoara. În final, cea din urmă va avea câştig de cauză. Pe lângă avantajele de ordin geografic (apropierea de Ghelar şi Teliuc, existenţa pădurilor), „punctul forte” a fost dorinţa comunităţii, exprimată de către primarul George Dănilă, care a adresat un memoriu autorităţilor în 1881 în acest sens, „obligându-se să cedeze statului cu titlu gratuit atât terenul necesar construcţiilor industriale, cât şi drepturile de exploatare a carierei de calcar, angajându-se să acorde întreg sprijinul constructorilor, în special în problemele de aprovizionare.” (p. 99) Ideea a fost foarte bună, întrucât a urmat punerea în valoare a zonei prin construirea căii ferate normale Hunedoara-Simeria.
Construirea propriu-zisă a uzinei a început în august 1882 şi a durat, ca şi la Reşiţa, aproape doi ani, până la 25 mai 1884, când a fost făcută inaugurarea. Iniţial erau două furnale, dar acolo numărul lor va creşte în scurt timp, alăturându-li-se altele trei (în 1884, 1885 şi 1903). Primele trei funcţionau cu mangal, iar celelalte două pe bază de cocs. Minereul de fier parcurgea cei 16 km de la Ghelar cu ajutorul unui funicular, apoi pe o cale ferată îngustă. Mai funcţionau funicularele Govăjdia-Râul Bătrâna (18 km) pentru mangal, Govăjdia-Bunila (14 km) pentru mangal şi calcar, iar calcarul extras din carierele locale era transportat cu atelaje. (p. 100)
Comparaţia pe care autorul o face între producţiile diferitelor centre siderurgice din Transilvania şi Banat poate fi foarte instructivă. Dacă în 1814 furnalele reşiţene produceau 1.198,8 t fontă (adică 3,28 t/zi calendaristică), furnalul de la Topliţa producea în 1836 2.460 t, însemnând 6,4 t/zi. În 1899 Hunedoara singură dădea 83.000 t fontă, în vreme ce, în 1885, Reşiţa, împreună cu Bocşa şi Dognecea, abia atingeau 46.500 t, iar Anina realiza 31.700 t în 1890. (p. 103) Atunci cele mai mari furnale erau nr. 2 de la Călan, nr. 4 de la Hunedoara şi nr. 4 de la Reşiţa. În 1911 raportul Hunedoara-Reşiţa la fontă era de 70.070,6 t – 69.500 t, iar peste doi ani situaţia se inversa: Hunedoara producea 88.719,6 t, iar Reşiţa ajungea la 114.150 t. (p. 103)
Ca şi la Reşiţa, şi proprietăţile uzinei hunedorene erau destul de extinse, cuprinzând: minele de fier de la Ghelar, furnalul şi turnătoria de la Govăjdia, uzina hidroelectrică din Căţănaş şi cea din Hunedoara, ateliere mecanice, atelier hidro, iluminatul uzinei, atelier pentru transporturi, atelierul pentru unelte agricole din Zlaşti, calea ferată îngustă Ghelar-Hunedoara şi domenii forestiere. (p. 105)
Sfârşitul primului război mondial a fost o perioadă dificilă şi pentru Hunedoara. La 5 noiembrie 1918 s-a ajuns chiar la oprirea furnalelor din cauza lipsei combustibilului şi a dezorganizării administrative apărute. (p. 108) În 1919, uzinele au fost preluate în proprietatea statului român, dar integrarea în noul context economic se făcea greu şi producţia continua să fie scăzută. În noiembrie 1919, o comisie condusă de generalul Ştefan Burileanu a vizitat uzinele din noile teritorii ale României. Între propunerile acesteia figura şi „transformarea Hunedoarei într-un centru siderurgic la fel de important ca şi Reşiţa, această propunere fiind motivată de aşezarea mult mai sigură din punct de vedere strategic a ţinutului Hunedoarei, aflat mai în centrul ţării.” (p. 108) O monografie din 1928 enumera astfel proprietăţile Hunedoarei: uzina de fier cu cinci furnale, uzina de la Govăjdia, fabrica de utilaje agricole Zlaşti, minele de la Ghelar şi domeniul forestier de la Poeni. (p. 108-109) Uzina hunedoreană va rămâne în proprietatea statului în perioada interbelică, la fel ca şi cea din Cugir, însă vor fi dese tentativele de a le trece în mediul privat. Iniţial s-a încercat integrarea acestora în U.D.R., apoi s-a trecut la obstrucţionarea comenzilor metalurgice, dirijate către uzinele private. Ca răspuns, Uzina de Fier Hunedoara a exportat masiv fontă în Ungaria, acest lucru fiind şi el stopat de Uniunea Industriilor Metalurgice şi Miniere în 1923. Până în 1938 s-a continuat exclusiv cu producţia de fontă, iar în 1938-1941 au fost construite şi o oţelărie Martin şi un laminor de semifabricate de 800 mm. (p. 109)
În 1929 se încercase fuzionarea Hunedoarei cu Societatea Metalurgică Copşa Mică-Cugir, iar în 1930 a fost pe punctul de a fi preluată de Uzinele Škoda. În 1933, Max Auschnitt a încercat să o integreze în Concernul Titan-Nădrag-Călan. Totuşi, U.F.H. (din 1931 R.I.M.M.A.) Hunedoara va rămâne proprietate de stat, administrată mai întâi în regie directă (1919-1931), apoi sub formă de regie publică (1931-1940) şi ca societate pe acţiuni (1940-1948). (p. 109-110)
Dacă până în 1934 U.F.H. a reprezentat „o povară pentru bugetul statului”, (p. 136) după acest an ea a început să înregistreze beneficii. Statul nu investise mult timp sumele necesare, fiind preferat sectorul aurifer. (p. 137) Abia după încheierea crizei economice din 1933 s-a observat o revigorare a investiţiilor la Hunedoara, care au culminat cu oţelăria şi cu laminorul amintite. În 1940-1945, societatea pe acţiuni creată mai cuprindea doar uzina hunedoreană şi minele de la Ghelar. (p. 137)
Oţelăria Siemens-Martin nou înfiinţată funcţiona cu tehnologia de elaborare din minereu (75% fontă, 25% fier vechi), în timp ce la U.D.R. şi T.N.C. era tehnologia din fier vechi (25% fontă, 75% fier vechi), cu un preţ de producţie mai redus (2,06 lei/kg faţă de 2,77 lei/kg), existând şi cauze tehnologice care conduceau la creşterea costului. (p. 141) În 1932 deja, U.D.R. ajunsese la o încărcătură pentru cuptoare de 17% fontă şi 83% fier vechi, iar T.N.C. Ferdinand la 23% fontă şi 77% fier vechi. În general, U.F.H. livra pe piaţă mai mult semifabricate, precum fontă brută, lingouri, laminate sub formă de ţaglă, minereu de fier etc. Acestea erau vândute, reprezentând 80-90% din veniturile uzinei, în timp ce la Reşiţa şi la Ferdinand se produceau laminate finite sau maşini. În consecinţă, se poate aprecia că „U.F.H. era nevoită să lucreze în condiţii de fabricaţie dezavantajoase comparativ cu ceilalţi competitori din siderurgie.” (p. 142)
În schimb, uzina din Călan a fost cooptată în 1924 în Uzinele metalurgice unite Titan, Nădrag, Călan, împreună cu minele Teliuc şi uzina Ferdinand. (p. 142)
În regiunea Hunedoarei exista cea mai mare rezervă de minereuri din ţară. La fier, acestea, concentrate mai ales în Masivul Poiana Ruscă, reprezentau 84% din totalul naţional, în vreme ce rezervele bănăţene ale U.D.R.-ului erau doar de 8,5%. 70% din patrimoniul naţional de minereu de fier se aflau pe teritoriul U.F.H. De asemenea, în apropiere era bazinul carbonifer al Văii Jiului, cu 97% din rezerva de cărbune brun a ţării şi cu 50% din rezerva totală. Zăcămintele de gaz metan din judeţele Târnava Mare şi Târnava Mică nu se aflau decât la 100-120 km distanţă. (p. 144) În zonă erau şi importante cantităţi de fier vechi, provenite din activitatea industrială. La Reşiţa se produceau şi materiale refractare, iar din 1941 şi la Hunedoara era pornită o fabrică de dolomită. La mangan, rezervele din Banat însemnau 14% din totalul naţional, faţă de 32% în Carpaţii Orientali. (p. 145)
În 1941, cele 5 furnale ale U.F.H. produceau 175.000 t fontă (58% din totalul ţării), iar cele 2 de la U.D.R. doar 105.000 (33%). La oţel raportul era de 58-24 în favoarea U.D.R. (8 cuptoare faţă de 4), iar la cuptoare electrice „scorul” era de 32% U.D.R. – 28% U.F.H. La laminate, tot U.D.R.-ul conducea cu 38%-18%. (p. 146) Capacităţile de laminare din Banat (Reşiţa, Ferdinand, Nădrag) totalizau 48%, iar cele din Ardeal (Hunedoara, Cluj) 26%. (p. 147) În timp ce U.F.H. utiliza minereul de fier din Poiana Ruscă, având o concentrare de 37%, U.D.R. importa 50% din minereul folosit, de o calitate mai bună, aceasta având evidente urmări în producţia de fontă. (p. 150)
După 1944 a urmat şi la U.F.H. o nouă „perioadă grea, datorită tuturor implicaţiilor din viaţa socio-economică ce influenţau climatul de uzină de la Hunedoara; peste toate acestea apare tot mai des implicarea politicului în viaţa uzinei. Trebuie consemnat că nu este vorba de politicul autohton, românesc, ci de influenţa politică importată prin mijloacele vremii (subl. aut.) din Uniunea Sovietică.” (p. 151) S-a încercat totuşi construirea unei fabrici pentru producerea cocsului, în acel moment singurul loc din ţară unde acesta se producea fiind Reşiţa. (p. 157) În special după naţionalizarea din 1948 s-a trecut la un proces de sporire accelerată a capacităţilor industriale.
În ultimii ani ai perioadei comuniste, criza în care se afla economia românească a început să îşi facă simţite efectele, fapt descris astfel de către Romulus Vasile Ioan: „Evoluţia siderurgiei ultimului deceniu al secolului al XX-lea a fost marcată de perioada de declin a economiei naţionale care începuse în anul 1985, când s-a înregistrat pentru prima dată după 1980 o reducere a Produsului Intern Brut – P.I.B. În anii următori, cu excepţia anului 1986, când P.I.B.-ul a crescut cu 2,3%, tendinţa de diminuare a indicatorilor anuali s-a adâncit. Principala ramură care genera descreşterea P.I.B.-ului era industria, care în acea perioadă reprezenta 50% din P.I.B., până în 1989. În aceste condiţii, descreşterea medie anuală a P.I.B.-ului în perioada 1985-1989 este de 0,7% (0,9% în industrie).” (p. 184) Evident, fenomenul s-a accentuat după 1989, în condiţiile schimbării sistemului economic.
Combinatul Siderurgic Hunedoara a fost reorganizat în baza H.G. nr. 29/14.01.1991, când a luat fiinţă S.C. „Siderurgica” S.A. (p. 183) Au început să fie oprite unele capacităţi industriale, (p. 159) însă s-a evitat disponibilizarea masivă de personal. (p. 192) Un bun conducător al acelei perioade a fost Silviu Samoilescu, pensionat însă în 1996. „Odată cu Silviu Samoilescu se încheie era romantică a siderurgiei hunedorene.” (p. 193) În general, problemele şi convulsiile survenite în aceşti ani pot fi din nou puse în relaţie de paralelism cu ceea ce se întâmpla în aceeaşi perioadă la Reşiţa. În cele din urmă, Siderurgica a devenit proprietatea indienilor din grupul L.N.M.-I.S.P.A.T., la pachet cu Petrotub Roman, cu care nu avusese nimic în comun până atunci. (p. 221) Lucrarea se încheie cu o scurtă trecere în revistă a mişcării muncitoreşti desfăşurate la Hunedoara de-a lungul timpului.
Lucrarea lui Romulus Vasile Ioan este probabil cea mai completă monografie a istoriei industriei regiunii Hunedoara, având ca merit principal faptul că o pune mereu în legătură cu contextul în care s-a desfăşurat. Autorul a scos în evidenţă multe aspecte asemănătoare fenomenelor petrecute la Reşiţa în perioade de timp apropiate. În acest sens, prezentarea Reşiţei ca un etalon şi ca un permanent termen de comparaţie până în momentul naţionalizării demonstrează faptul că autorul cunoaşte locul ocupat pe atunci de aceasta în cadrul industriei româneşti. Însă prezentarea cu modestie, în termeni pozitivişti, a realităţilor Hunedoarei ne arată că nici ea nu a fost mai prejos. În concluzie, ambele centre industriale de tradiţie au cunoscut faze asemănătoare de dezvoltare şi de reorientare, care le fac să arate ca nişte oraşe-surori, împreună la bine şi la greu de-a lungul timpului.
* Romulus Vasile Ioan, A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2007, 247 p.

Personalitati care au vizitat si scris despre Banat

2010-01-25T00:24:00.000-08:00

Ignaz von Born geologului, mineralogului şi metalurgului austriac [1], care a scris un studiu foarte amănunţit despre «Minele bănăţene, caracteristicile lor geografice şi montanistice». Efectuează în 1770 călătorii de documentare în Transilvania, Banat şi Ungaria superioară pentru a studia tehnica mineritului, calitatea minereului, precum şi tehnicile metalurgice. Concluziile lui Born sunt cuprinse în Scrisori pe teme mineralogice, o carte remarcabilă în aceea epocă. Born relateaza în amãnunt cele vãzute, începând cu peisajul şi bogãţiile naturale din locurile vizitate şi încheind cu observaţii de mare interes privind limba, obiceiurile, cultura românilor, maghiarilor, germanilor, sârbilor (Briefe über Mineralogische Gegenstände, auf seiner Reise durch das Temeswarer Bannat Siebenbürgen, Ober - und Nieder Hungarn, Frankfurt und Leipzig, 1774), carte tradusã în englezã la Londra, 1774, în italianã la Veneţia, 1778 în francezã la Paris, 1780.

Francesco Griselini savantul veneţian, care a efectuat acordul imparatesei Mariei Tereza o lungă şi minuţioasă călătorie prin Banat, având protecţia guvernatorului Banatului, Iosif de Brigido. Notiţele sale au fost publicate în 1780 sub forma unei lucrări, apărute în limbile germană şi italiană. Pune la punct Este primul care face referitoare la istoria uzinelor din Reşiţa după 1771, în scrisoarea VII-a sa către Lazar Spallanzini, profesor la Universitatea din Pavia , pe care/l informează despre minereurile din localitatea Ocna de Fier : „După ce a fost extras în munţi, fierul este transportat la furnalul înalt de la Reşiţa; in continuare el spune : Pentru a grăbi topirea se adaugă piatră de calcar, care împiedică sulful să se desprindă prea repede de minereu. Furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară. Pentru a transforma în oţel fierul numit fontă brută, obţinută la prima topire, el este forjat mai întâi în drugi, apoi transferat într-un cuptor special, a cărui vatră de foc este joasă şi construită în aşa fel încât focul să fie cât mai mult concentrat.

Toată arta fabricării oţelului constă în reglarea focului, în dispunerea suflantei, în grija cu care se aruncă la timpul potrivit zgură peste drugii înroşiţi, în grija cu care drugii sunt scoşi şi introduşi în foc, în munca repetată şi harnică de forjare şi, în fine, în răcirea efectuată într-o albie în care se mai pune de obicei şi ceva zgură. Am văzut personal această operaţie, precum şi pe cea, mult mai dificilă, prin care fierul devine ductibil prin forjare după prima sa topire şi apt pentru a fi prelucrat în anumite scopuri. Aici am văzut cum se confecţionează ghiulele şi bombe de calibre diferite, grenade, obuziere, sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte.”

Franz Joseph Műller von Reichenstein(Müller F. József) are o biografie impresionantă: s-a născut 1 Julie 1740 Sibiu (Nagyszeben, Hermannstadt) din Transylvania, a studiat dreptul şi filosofia ,ştiinţele juridice, tehnica, mineritul, mecanica, chimia şi mineralogia, la Universitatea din Vien .
Incepându-şi în anul 1763 activitatea profesională la Academia minieră din Schemnitz , este libretistul operei , unde este fiind coleg cu Karl Ludwig Giesecke..A funcţionat ca superior miner şi director al Direcţiei miniere din Banat cu sediul la Oraviţa. Din anul 1775 a devenit director şi prim consilier al Direcţiei miniere din Tyrol, cu sediul la Schwatz, până în anul 1778. Participă activ la revitalizarea producţiei minere şi metalurgice pe domeniul Hunedoara între anii 1779 -1780. Franz Josef Műller este numit prin rescriptul din 18 septembrie 1778 în funcţia de consilier tezaurarial al Tezaurariatul minier Transilvania în locul vacant prin pensionarea contelui Ybarra[1]. Între anii 1773-1774 reorganizarea activităţii de pregătire a mangalului este proiectantul furnalelor de la Resita, în 1788, Muller este înnobilat de împăratul Franz Joseph al II-lea şi ridicat la rangul de cavaler al curţii Imperiale cu titlul "von Reichenstein" (piatră preţioasă, în limba germană ) în 1795 este numit inspector general al Industriei minelor şi siderurgiei din Transilvania. In 3 . 07. 1771 Porneste furnalul din Resita, festivitatea este sfintita de calugarul franciscan Mihail Gozdici iar furnalel primesc numele Franciscus si Josephus. In cinstea acestui eveniment Muller monteaza o placa pe care scria: Iussu Augustae Theresiae currante Millerio atque Redangio exsurexerat furnus iste.

[1] Ioan Romulus-A doua epistola către hunedoreni, ed.Neutrinus, Resita, 2007, 77